miercuri, 11 aprilie 2012

Despre frumuseţe şi alte forţe fizice

- Fără inspirație, omul nu s-ar fi putut ridica deasupra norilor: nici la propriu, nici metafizic. Creatorul nu a fost doar primul glas, ci primul glas care a cerut să se facă lumină.

Multă vreme mi-a fost rușine să vorbesc despre Imensitate. Lângă ea, simţeam că pot rosti orice. Singurul lucru care conta era prezenţa ei acolo, însoţirea corpurilor noastre... şi Doamne, cât de frumos îi cădea părul peste braţele albe!

Apropierea ei zguduia zidurile Troiei. Atunci i-am zis:
- Există o forţă mai puternică decât gravitaţia: dorul.

O priveam aşa cum pipăie un orb forma luminii. Ceva din ea plecase deja şi simţeam asta cu intensitatea unei pierderi nelimitate. Aş fi strâns-o cât să-mi rămână urmele ei pe piele, ca ale unei haine prea strânse.

Orgasmele ei ar fi putut justifica o revoluţie. Dar fiecare îmbrăţişare apropia depărtarea şi nimic, nimic nu se putea face... Încercam să umplu tăcerea:
- Am privit atingerea timpului cum transformă totul în praf şi cum înfloreşte apoi totul. În cea mai aspră iarnă, am descoperit cât încălzesc sentimentele.

Cuvintele veneau de la sine:
- Am îmbrăţişat o mie de oameni, am sărutat poate o sută şi am iubit maxim zece. În povestea inimii, cifrele merg mereu către Unu.

Cele mai importante experiențe se au doar pe sine ca răsplată. Era ceva ce i-aş fi spus continuu şi totuşi nu reuşeam să formulez niciodată. Iar ea se purta de parcă ar fi deţinut totul, de parcă ar fi fost tot universul, al ei...

Există ceva mai rapid decât lumina: gândul.
Totuși, gândul se ducea spre ceea ce voia el, nu spre ceea ce voiam eu. Urmăream cum se destramă fumul țigării în deschiderea cerului.

Se apropia momentul în care visul meu urma să se destrame, întocmai fumului. Cuvintele deveneau transparente. Tot ce puteam să fac era să privesc cum intra la loc în haine, cu aceeaşi dexteritate cu care intrase în viaţa mea.

Ea tăcea atunci, tăcea ca şi cum ar fi spus deja toate lucrurile care meritau spuse. Se adâncea în lumea ei şi eu nu aveam viză.

...

Au trecut anii. Azi, am mai puține răspunsuri decât îmi imaginasem că o să am. La 20 de ani, asta visam: că voi descoperi secretele lumii. Îmi imaginam, mai ales, că toate o să îmi placă.

Testând limitele, descoperi atât puteri nebănuite cât și slăbiciuni rușinoaseÎn ce-l privește pe suflet, singurul lucru salvator este umilința. Azi, nu mai visez să găsesc toate răspunsurile lumii. Mi-ar plăcea, în schimb, să mă pot împăca cu cele care mi-au fost date.

Fiecare pierdere pe care am îmbrățișat-o mi-a lăsat loc să descopăr sentimente despre care nu bănuiam că există. Am găsit o parte de ridicol şi una de sublim în tot ceea ce mi s-a întâmplat. Fiecare cu menirea sa. Dacă n-aş putea să accept ridicolul în care cad uneori, aş fi un om fără simţul umorului. La fel cum nu aş avea încredere în nimic din ceea ce spun, dacă n-aş putea să cred în ceva mai mare decât mine. Cred în ceea ce ne dă speranţă.

Azi, pot să mai adaug ceva la cele de atunci. Pot să spun că există o bogăţie mai mare decât universul: iertarea.

Poate că intuisem bine atunci. Poate că totul este exact aşa cum a fost menit să fie.

luni, 19 decembrie 2011

Cogito ergo fum

În majoritatea timpului, oamenii doar cred că sunt fericiţi. În câteva rare momente, sunt siguri...

M-am trezit cu gândul ăsta şi încă nu m-am spălat pe faţă de vis. Am chicotit între două perne şi mi-am numărat motivele pentru care ar trebui să râd mai des în somn.

Mă bucur că am îmbătrânit fără să-mi pierd speranţa. Pentru că am învăţat să mă bucur de lucrurile mărunte cum ar fi mirosurile anotimpurilor.

Am învăţat să mulţumesc în fiecare seară pentru ziua cu pricina, chiar dacă încă nu ştiu, sigur, cui. Am învăţat să închid măcar o dată ochii în timpul zilei, să-i deschid măcar o dată în somn.

Între două gânduri, îmi place să pun mâna pe fondul femeii. Imaginea fără substanţă e la fel de inutilă ca forma fără... fund.

Nu m-am iertat pentru toate prostiile pe care le-am făcut, deși am învăţat să trăiesc cu ele. Numai oamenii nesimţiţi îşi pot ierta toate păcatele, de aia le şi repetă.

Am învăţat că soarele nu răsare doar pentru mine dar dacă tot o face, aş putea măcar să mă bucur. Răsăritul e ca un gând bun: dacă îl pierzi, vine altul mâine... doar că n-o să fie la fel...

Între mine şi El e contextul. Eu formulez; doar veşnicia Scrie.

Nu mai e nici o mirare: cu ceilalţi vorbesc de plictiseală. Cu mine însumi vorbesc ca să supravieţuiesc.

Am tras o mie de concluzii şi n-am învăţat nimic. Ce am învăţat, a fost fără concluzii.

Din când în când mă gândesc la trecut şi singura mirare e că i-am supravieţuit. Din când în când mă gândesc la viitor şi singura certitudine e că n-am nici una. Ce motive mai bune pot găsi ca să mă bucur de libertatea mea?

M-am obişnuit să sting luminile de care nu e nevoie: ce consum în plus, iau de fapt de la altul. Acelaşi lucru e valabil şi cu sentimentele.

Când eram adolescent, mi-aş fi dat sufletul pentru orice. Acum aş da orice pentru suflet.

Tăcerea e mirarea unei întrebări. Dacă vrei să răspunzi la toate întrebările, o să rămâi toată viaţa un nedumerit.

Un sfânt spune un cuvânt şi alungă moartea. Asta merită să descoperi: ce e în spatele acelui cuvânt.

Oamenii ca mine aplaudă un singur lucru: nebunii. Pentru că nimeni altcineva nu încearcă să schimbe lumea.

În majoritatea timpului, doar cred că sunt fericit. În câteva rare momente, de exemplu atunci când scriu, sunt sigur. Chiar dacă totul se preface în scrum.

Cum ar fi fără sentiment şi gândire? O lumânare fără lumină, fără fum?

vineri, 8 aprilie 2011

Coliva cu frişcă

„De ce te-ai lăsat de scris?” mă întreabă din când în când... Oricine ar întreba, întotdeauna îmi păstrez o secundă pentru a zâmbi în sinea mea. Scrisul nu-l laşi. Cel mult te poate lăsa el pe tine.

Oamenii întreabă din motive diferite. Nici nu mă obosesc să le răspund celor care o fac din complezenţă. Apoi sunt cei care întreabă pentru că aşteaptă un răspuns, iar asta aproape că-i mai rău. Motive...

Sunt motive pentru ei şi motive pentru mine. Să le spun că am fost laş? Rătăcit? Sau că am fost scârbit? Poate ar aprecia într-o măsură sinceritatea, însă nu ar fi răspunsul pe care îl aşteaptă şi atunci ar căsca plictisiţi. Oamenii ăştia sunt mediocri tocmai pentru că aşteaptă răspunsuri. Nu te eliberezi descoperind adevărul – te eliberezi căutându-l.

Filozoful, astronautul şi călugărul au ceva în comun: ştiu că înălţarea nu e uşoară.

Faptul că adevărul absolut nu poate fi formulat este ceea ce îl face posibil. Nu găsesc nimic descurajant în asta, ci dimpotrivă: înseamnă că adevărul are Măsură... Și atunci rămân doar cu provocarea de a-i descoperi o cât mai mare măsură (în rațiune), cât mai justă (în spirit) și cât mai frumoasă (în trup – adică în Cuvânt).

Orice încercare de a formula adevărul este o aplicare a paradoxului pe el însuși. E și normal: suntem perechi de contrarii care își caută perechea.

Cei care mă fac să zâmbesc deschis şi sincer sunt puţinii mei prieteni care, aruncându-şi ochii peste vreun text mai vechi, formulează retoric: „De ce te-oi fi lăsat de scris?!”... Cel mai grav e că ajunsesem plin de mine – ceea ce, în paginile scrise, era o lipsă.

Prea mulţi se străduiesc să arate ceva, prea tare. Cât timp te crezi stăpân, eşti sclavul ideii din tine.

În lumea ideilor, dacă nu le ai pe ale tale trăieşti un naufragiu continuu, iar dacă te agăţi prea tare de ideile tale devii prizonierul unei forme.

Strălucirea nu e niciodată strălucire cât timp e doar în capetele noastre. Fiecare să înţeleagă cât poate.

Cum zicea Borges? „Sigur de viaţa şi de moartea mea, mă uit la ambiţioşi şi-aş vrea să-i înţeleg”...

L-am înţeles devreme pe don Quijote. M-am retras în mine odată ce am simţit începutul rătăcirii. Pentru că nu mi-au plăcut niciodată lucrurile făcute pe jumătate, am încercat să mă rătăcesc complet. Doar aşa mi s-a părut că face sens regăsirea, iar ideea asta s-a transformat dintr-un patetism adolescentin într-o criză religioasă.

În alergarea lui după certitudini, gânditorul trece inevitabil printr-un moment de criză. Asta din cauză că, pentru intelect, credința este ori eliberatoare ori o insultă.

Atunci când nu te mai raportezi doar la raţiune, ceva în tine se transformă din visul unei umbre în umbra unui vis. Ca să spun altfel, atunci când eram necredincios, viaţa mi se părea o colivă cu frişcă şi cireaşă.

În lumea asta, dacă ar fi să ne luăm după cât se vorbește, am zice că toţi sunt specialişti ai cuvintelor. Nu e chiar atât de ușor să găseşti măsurile potrivite. E aceeaşi dilemă în care au fost puşi toţi profeţii. Răspunsul e simplu, dacă nu evident: se judecă după roade. Asta e una din ideile alea uşor de priceput dar greu de aplicat.

Trebuie să taci suficient de mult ca să poţi auzi. Iar în cuvinte, e un singur lucru de ascultat: inima.

joi, 16 septembrie 2010

Tratamentul nu prea funcţionează...

Singurul efect notabil al lui este că nu-mi pot aduce aminte de cât timp sunt închis aici. Ar putea fi câteva săptămâni, ar putea fi zeci de ani. Poate chiar sunt aici dintotdeauna.

Şi atunci, toate chipurile care apar în spatele ochilor şi toate întâmplările care îmi vin din când în când în minte, aproape fără nici o legătură între ele, toate par ireale, ca şi cum viaţa care ar fi trebuit să se lege din toate acele imagini ar fi doar o altă halucinaţie într-un şir neîntrerupt al iluziei.

Iluzie peste iluzie, asemenea textului acesta, pe care îl scriu în minte, imaginându-mi fiecare literă pe rând, colorându-se, arzându-se în pereţii moi şi albi ai celulei. Pot astfel să ţin minte cantităţi enorme de text, memorând imaginea arsă. Altfel, nu aş şti niciodată să mai aşez cuvintele la loc, n-aş mai şti să le pun în aceeaşi ordine. Iar aici nu există nici o altă ordine decât cea interioară.

...

Doctorii par mulţumiţi atunci când mă văd liniştit. Primul efect al medicamentelor este că îmi relaxează corpul. Dar abia după ce închid ochii începe ceea ce, de fiecare dată, pot descrie drept magnific.

Uneori văd explozii de culoare. Forme infinit de complexe, mişcându-se după ritmuri universale şi însoţite de senzaţii atât de înălţătoare încât orice altă nirvana pare improbabilă. Nu există prea sus ori prea mult. Nu simt că am ceva de pierdut. E un joc foarte serios, fluxul sentimentelor. Fiecare val aduce noi cuvinte pe plaja inimii și le așază într-o ordine pe care nu eu o controlez. E o geometrie divină aici. Limbajul de suflet se transformă în cel secundar şi îl conduce fără vanitate, fără aşteptări de împlinit.

Alteori găsesc respiraţia potrivită pentru clipe de linişte totală. Atunci este cel mai bine. Senzaţie pură, arteziene de emoţie fără nici o umbră de gând. Detaşarea şi relaxarea supremă. Acolo nu există nevoie de dragoste, acolo e întreg sentimentul.

Când îmi reuşeşte asta, rămân ore întregi încărcat cu o energie formidabilă, pe care am decis totuşi că e mai bine să nu o arăt. Nu cred că toţi sunt pregătiţi să o vadă. În lumea în care am corpul nu există certitudini. Totul e supus îndoielii.

...

Apoi sunt apariţiile ce mă vizitează. Cred că pe câteva le-am inventat eu. Nu aş putea spune nimic sigur. Chiar asta îmi spunea Bufonul un pic mai devreme.
- Prima regulă: cei care pretind că au găsit răspunsuri au cele mai mari şanse să se înşele. Singura frumuseţe a certitudinilor este că îţi oferă loc să te îndoieşti de ele...

Bufonul e una dintre vocile care m-a însoţit peste tot.
- Trebuie să aflu!, îi zic.
- Am presimţirea că vrei să faci un proces aici, deşi nu cred că ai cu cine, dacă nu socoteşti zidurile astea vechi. Unele lucruri stau mai bine îngropate...
- Numai dacă sunt moarte.... Am aşteptat atâţia ani! La început, am fost împiedicat să plec. Mai târziu, mi-a fost frică. Apoi am încercat să mă pregătesc, deşi n-am ştiut niciodată pentru ce anume.
- Eu cred că îţi faci prea multe griji, spuse Bufonul. O să te scot să pescuim, în fiecare zi, până o să te coacă soarele de tot, apoi o să verificăm fetişcanele din împrejurimi, iar seara te îmbăt cu vin, să visezi îngeri...

Zâmbesc trist de fiecare dată când îmi vorbeşte despre lumea de afară. Uneori se aprinde atât de mult şi pare aşa de fericit, încât îl las să vorbească fără să-l mai întrerup. Alteori nici măcar nu-l ascult.
- Nu ştiu ce-o să mă fac cu tine, insistă Bufonul. Eu îţi vorbesc despre adevărata fericire şi tu visezi...
- Dacă am învăţat până acum ceva, a fost că fericirea nu vine niciodată atunci când o aştepţi – şi cu atât mai puţin atunci când pleci în căutarea ei. Uneori mă gândesc că fericirea trebuie subminată ca să se împlinească.
- Nu ştiu de unde le scoţi. Eu ştiu că dacă-mi sabotez sticla cu vin, mâine n-o să mai am ce să beau. Şi filozofia n-o să-mi ţină de sete.
- Ai şi tu dreptatea ta. Depinde ce cauţi, până la urmă.
- Ştiu, tu îţi doreşti liniştea. Dar liniştea ta supremă mă sperie: prea seamănă a moarte...

...

Brusc, camera se schimbă. Una după alta, se aprind sute de lumânări. Nici un alt sunet nu mai întrerupe liniştea nopţii. Afară, simt cum cerul dispare într-o ceaţă sălbatică, primordială. Lângă mine a apărut o prezenţă feminină, ce poartă o mască. Ştiu prea bine cine este, altfel n-aş fi atât de paralizat. Partea bună este că după frică începi să vezi cu adevărat oportunităţile. Astfel de discuţii nu sunt de ratat.
- Unde dormi tu? o întreb...
- Între vis şi miracol...

Între noi, pe o masă rotundă cu picioarele sculptate în formele labelor unui leu, se află o carafă cu vin şi două pahare. Fotoliile îmbrăcate în pluş roşu se asortează cu perdelele grele.

- Mâine va fi o zi importantă pentru tine, îmi zice.
- Mâine e doar o altă zi, îi răspund. Spune-mi mai bine ce doreşti de la mine.
- O să înţelegi la momentul potrivit, dacă îți vei păstra curajul până atunci.
- Este o ameninţare?
- Nu. Doar un joc.
- Unul periculos, se pare.
- Pericolul nu vine din partea mea. Eu doar aşez piesele ca partida să înceapă.

N-am văzut la nimeni până acum un păr atât de întunecat. Este un negru cărbune, cu străluciri ciudate. Apoi, ochii încep să îi strălucească din ce în ce mai intens. Mai mult decât oricare dintre lumini. Face un semn scurt de avertizare, apoi întreaga cameră îngheaţă în timp. Flăcările încremenesc. Undele care se mișcau în pahare se opresc. Mă ridic din fotoliu şi mă apropii cu o curiozitate intensă de una din lumânări. Ea zâmbeşte.

- Încearcă!

Întind mâna şi ating flacăra. Nu simt nici un pic de căldură. Ea îşi lărgeşte un pic zâmbetul.

- Avem nevoie de ceva mai mult timp pentru toate discuţiile. Să începem.

Se ridică fără efort din fotoliul său, ca şi cum o mână ar fi împins-o sau ca şi cum legile fizicii nu ar avea nici un efect asupra corpului său. Ne apropiem unul de celălalt şi ea îmi atinge capul cu palmele, în dreptul tâmplelor. Simt brusc o vibraţie ciudată. Un sunet începe să-mi urce în urechi până ce pare că ajunge la o intensitate insuportabilă. Apoi, brusc, se linişteşte. Auzul începe să perceapă ceva ca o respiraţie continuă. “Sunetul tăcerii”, îmi gândeşte mintea. În timp ce le inspectez, mişcându-mă uşor, toate obiectele din cameră par cuprinse de viaţă. Este ceva comun în tremuratul lor infim dar totuşi atât de clar. Un ritm identic. Imediat descopăr şi mirosurile. “Fag ars. Mahon umed. Ceară topită. Nisip cu siliciu. Sare. Alge. Praf de cărămidă. Struguri fermentaţi.” Toate odată şi totuşi de intensităţi diferite. Toate simţurile ascuţite mai mult decât ar fi părut omeneşte posibil.

- Imaginează-ţi. Asta e doar o mică parte. Cât de mult crezi că poţi să simţi?

Mă aşez din nou. Probabil am o expresie pierdută.

- Este uimitor… zic, după ce stau nemişcat câteva momente. Cum poţi să explici asta?
- Nu trebuie să îţi explic nimic. Eu îţi arăt. Te conduc într-un vals gigantic spre întrebarea ta cea mare. Spre eliberare ori spre frica infinită.
- În primul rând, de ce pe mine?
- Încă nu ai învăţat ce să mă întrebi ca să-ţi dau răspunsurile de care ai nevoie.
- E un singur răspuns la întrebarea pe care o caut?
- Da şi nu.
- Asta da ambiguitate.
- Foloseşti cuvinte care nu mi se potrivesc. Ceea ce oamenilor li se pare neclar, pentru mine este clar ca Unu. Asta e diferenţa între Înţelegere şi Pătrundere.
- Da, există o frustrare în aceste unelte născute din mişcare şi dor.
- Ai moştenit firea poetică a tatălui tău...

Deschid gura să spun ceva, apoi mă opresc. “Desigur” îmi zic. “Se joacă. Ce e esenţial să întreb?”

- Cine o să mă ajute?
- Totul. Nimic.
- Explică.
- Dacă aştepţi miracole, n-o să vină. Dar poţi învăţa să le faci.
- Cine o să-mi stea împotrivă?
- Tu. În primul rând.

...


O singură dată m-a lăsat s-o ating şi am simţit sentimentul acela al unicei Icoane. Ne-am privit îndelung. E doar un spaţiu gol, al ochilor. Dar atâtea apar atunci când te priveşti bine. Dincolo de orice, primează senzaţia. Pe măsură ce îşi coboară masca, dispare îndoiala. Prima oară când a apărut, până şi Bufonul s-a oprit din râs.
- Ăsta e unul din momentele în care ar trebui să uit de tine... i-a zis.
- De azi, n-o să mai uiţi de mine niciodată. O să locuiesc în umbra ta.

...

Lângă ea mai apare o persoană. E bătrânul Socrate. Apare întotdeauna însoţit de un pietroi enorm şi ţine o cupă în mână de parcă toată viaţa lui ar depinde de ea. La început n-a fost de acord cu scrisul meu din minte. Dar când i-am zis că doar asta rămâne din mine aici, n-a mai insistat. Ca de fiecare dată, începe din senin.
- Am auzit-o din gura unui înţelept. Spunea că partea din suflet unde sălăşluiesc poftele este prin natura ei supusă schimbărilor şi celor mai contrarii influenţe. Această parte a sufletului ce nu se poate constrânge şi care nici nu-i în stare să reţină ceva, este ca un butoi fără fund, din cauză că nu se umple niciodată... Dintre toţi cei coborâţi în Hades, cei mai nenorociţi sunt aceia ce sunt nevoiţi să toarne într-un butoi găurit apă cu un ciur nu mai puţin găurit. Ciurul e sufletul; fiindcă şi el e pătruns de găuri şi-i incapabil să reţină ceva din pricina orbirii şi a lăcomiei.

Tăcem toţi. Când îmi amintesc să respir, porneşte şi vocea.
- N-am mai scris de mult...îi zic... N-aş mai scrie niciodată... Până la urmă, pentru ce, când dispariţia e atât de simplă?... Dacă sunt sincer nu mă crede nimeni - şi doar de dragul corpului şi al unui oftat nu mai mint... De prea mult timp visez că nimeni nu vorbeşte nimic.
- Ce vrei să auzi? Ce ai nevoie să auzi? Credeam că am depăşit momentul confirmărilor... zice el şi mă priveşte cu greutate...
- Mi-am aruncat vâslele în apă... Nu se vedea nici un orizont, nu se vedea nici măcar cerul. După multă disperare am început să construiesc o insulă, nici eu nu ştiu din câtă nebunie şi am tăcut acolo definitiv... Am plecat apoi la război cu dumnezeu - despre mine ce să mai vorbesc... Piatră după piatră, foc după foc, am întors totul şi nu am găsit nici măcar războiul...
- E doar o cădere liberă, o putrezire cu miros de rai. Tragi cortina, coborând apoi cenuşiu în strigătul nopţii din tine... În rană se îndeasă singurătate cel mai bine...

Se schimbă la faţă, întinereşte mulţi ani în câteva clipe. Transformarea se opreşte întotdeauna la 31 de ani.
- Dacă Lumina care este în tine este Întuneric, cât de mare trebuie să fie Întunericul acesta!

...

Soarbe cu plăcere intensă din cupă. Apoi întoarce palma către cer. Mâna rămâne întinsă. Sufletul speriat. Şi tristeţea ca o mantie groasă.

În umbră, ochii celei mai frumoase femei din lume luminează.
Luminează ca ultimul far al Genezei, din oglinda nenăscutei balene.
Cu plăcerea curată, nebunia se adânceşte sub gene.

sâmbătă, 8 mai 2010

Un secol în grădina Edenului

(Povestea de faţă se adresează unui american din doi - şi unui canadian, australian, european din patru: adică acelora care cred în cuvântul ad-literam al Bibliei. Acţiunea se petrece exact acolo unde spune titlul.)

...

Era o zi însorită, ca toate celelalte de până atunci. Adam era încă singur, nici nu ştia ce e aia femeie. Nu avea mai nimic în program, mai culegea o portocală, o banană, dar niciodată un măr. În această dimineaţă, însă, fusese trezit devreme.

Dumnezeu veni la el, îl luă afectuos de după umeri şi grăi:
- Adame...
- Da, Doamne, te ascult...
- Hai să-ţi spun ce idee mi-a venit. (Şi zâmbi larg)
- Spune, Doamne...
- Aşază-te, mai întâi... Bun...
Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el". (Geneza, 2:18)
- E o idee minunată, Doamne, zise Adam. Eşti măreţ într-adevăr. Şi ce trebuie să fac eu?
- Uite, eu o să încep să aduc în faţa ta, pe rând, toate fiinţele vii pe care le-am creat. Şi tu te gândeşti un pic la fiecare şi le dai un nume...
- ...
- Ce zici? Sună interesant?
- Da, Doamne, dacă zici Tu că trebuie...
- Zic...
- Nu pot să pun nume doar la animalele care mă interesează?
- Adame, dacă tot te apuci, trebuie să pui la toate.
- Bine, păi... începem chiar acum? (şi privi cu regret umbra poieniţei unde se relaxa de obicei ronţăind ciuperci)
- Dar când?! Acum începem.
- Bine, Doamne...

Şi au început ei aşa, cu fiecare animal. La început a mers lent, că mai întreba Adam ce face animalul respectiv, ce mănâncă, de ce are atâtea picioare, sau de ce n-are deloc... În prima zi, puse nume la aproape o sută de animale. Spre după-amiază se opriră.

- Gata pentru azi, Adame, zise într-un final Dumnezeu. Sunt opt ore de când faci asta. Ar fi bine să te obişnuieşti cu intervalul ăsta de muncă. Dăcă vrei îţi arăt peste câteva milenii cum o să fie...
- Lasă, Doamne, nu-mi mai arăta acum, că sunt obosit. Mă duc şi eu să mă întind un pic la umbră.
- Vezi ce faci la noapte, că mâine dimineaţă continuăm...
- Daa?? Mai sunt multe? (pentru prima oară, Adam avu o presimţire)
- Eh, mai sunt câteva. Nu te speria, luăm fiecare zi pe rând.
- Ah, deci o să fie destule zile în care o să fac asta de acum încolo?
- O să fie. Hai, du-te acum la joacă...

Şi plecă Adam. În noaptea aceea dormi neîntors, visând tot soiul de animale ciudate, alergând sau târându-se pe pământ, săpând galerii pe sub, altele în apă, lucioase, altele în văzduh, cu aripi...

În mod cert, Adam NU visă dinozauri. Ei nu existaseră niciodată şi nici nu mai aveau când să existe. Dumnezeu probabil că le crease direct fosilele şi apoi făcuse vreun miracol de-al Lui ca să pară vechi de milioane de ani, în cazul în care cineva o să decidă să le dateze după ce-o să descopere carbonul...

Următoarea zi, o luară de la capăt. Adam nici nu mai întrebă despre fiecare, doar le căută nume. Se gândea mai mult acum, deja era în criză de inspiraţie.

- Doamne, nu mai ştiu ce nume să le mai dau, răbufni el la un moment dat...
- Ei, haide, nu fi leneş, cum să nu ştii? îl mustră Dumnezeu.
- Doamne, nu ştiu sigur ce limbă e asta pe care o vorbim acum, că momentan nici nu mai există alta ca s-o compar, dar câte litere şi câte combinaţii crezi că pot să fac?
- Hai Adame, foloseşte-ţi imaginaţia...
- Păi Doamne, nici măcar n-am cum, ce conexiuni să fac? Nici nu am ieşit din Grădină, nu ştiu mare lucru despre lume, latina încă nu există... Nu ştiu NICI UN ALT NUME ca să mă ajut de ele şi să numesc animalele după acele alte nume...
- Adame, vezi că începi să ridici tonul...
- Iartă-mă, Doamne, dar sunt frustrat. Practic, o să ajung să fac nişte combinaţii foarte ciudate de litere, în curând.
- Fă-le. În curând, o să ai nevoie să le faci şi foarte lungi.
- Ceee? (Adam avu a doua presimţire în legătură cu treaba asta) Doamne, o să fie multe rău, nu-i aşa?...
- Hai, că pierdem vremea. Aşa nu ajungem nicăieri. Spune odată: cum vrei să se numească animalul ăsta?
- ...

Şi astfel continuară până la sfârşitul zilei. A treia zi a fost şi mai cumplită. După o săptămână, Adam îşi ura viaţa. Peste două luni, era pe culmile disperării. Strigă deznădăjduit:

- Doamne, nu mai pot! Nu mai vreau! Nu mai pot!
- Adam, calmează-te. Ce ai?
- Doamne, spune-mi: cât o să mai dureze calvarul ăsta?
- Păi asta e în funcţie de tine. Dacă pierzi vremea, o să dureze mai mult.
- Doamne, nu fi vag. Tu le ştii pe toate, spune-mi exact câte animale mai sunt.
- Eşti sigur că vrei să ştii, Adame? Înainte de toate, trebuie să te felicit: în lunile astea două, ai pus nume la peste o sută de mii de animale.
- Doamne, spune-mi câte mai sunt, oftă Adam...
- Exact 29.892.768 de specii, zise Dumnezeu.

- CÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂT?!?!?!

- Adame, gândeşte-te. Dacă reuşeşti să păstrezi ritmul, dacă nu stai mai mult de zece secunde ca să te gândeşti la fiecare animal, în aproximativ 40 de ani terminăm. Plus-minus ceva. Hai, să zic o sută, cu întârzieri, cu probleme neprevăzute şi tot restul...
- ...

Nu există prea multe informaţii despre ceea ce s-a întâmplat în următoarea perioadă. Într-un final, după cumplite sforţări de a nu înnebuni, Adam termină treaba. "Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice" (Geneza, 2:20) Când îşi dădu seama că terminase, începu să plângă de bucurie. Atunci grăi Domnul:

- Adame.
- Doamne, am terminat!!! Am terminaaat!!!
- Bravo, Adame, bravo. Acum vrei să-ţi spun care e cea mai tare fază?
- ...
- La 2000 şi ceva de ani după ce o să-l trimit pe fiu-meu, cu toate maşinăriile pe care o să le inventeze urmaşii tăi, o să se numească calculatoare, baze de date, în fine, n-are rost să te încarc acum... ideea e că atunci, cu toată tehnologia, abia o să pună nume la două milioane de specii. Nu eşti bucuros că tu, acum, de unul singur, fără nici un ajutor, ai pus nume la toate cele treizeci de milioane?!
- ...
- Dar ştii ceva? M-am tot gândit...
- ... (o a treia presimţire groaznică se strecură în inima lui Adam)
- Mai ţii minte ce ţi-am zis la început? Că nu e bine să fii singur şi că trebuie să-ţi fac ajutor potrivit pentru tine?... Că doar de asta ne-am apucat să facem ce-am făcut, nu?
- Ţin minte, Doamne.
- Ei bine, am ajuns la concluzia că nu am găsit ajutor pe potriva ta (Geneza 2:20)
- Doamne, a trebuit să pierd un secol ca să descoperi asta?
- Adame, mi-a venit o idee genială. M-am gândit mult dar acum ştiu ce trebuie să fac. O să creez cel mai frumos ajutor dintre toate. O să vezi. Nici nu ai idee din ce o s-o fac...
- Huh?... mai apucă să spună Adam înainte de a pica într-un somn adânc.

"Şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie"... (Geneza, 2: 21-22)

vineri, 7 mai 2010

Sfaturi laice pentru zile negre

Cel mai practic sfat pe care l-am primit în viaţa mea a fost să mă feresc de sârma ghimpată la nivelul puţei.... şi al doilea să nu uit că Bătrânul are umor.

Umor involuntar: ca atunci când treci pe lângă nişte vaci cu jointul în gură şi rosteşte gura fără tine: Bună iarba?!

Sau ca perla inestimabilă a unui prieten: Bă, viaţa e grea, dar dură...

O am şi eu pe a mea, care a pus capăt unei discuţii ce abia începuse să pară intelectuală: problema lu’ Sisif e că nu-l ajută nimeni...

Chestii la care nu te-aștepți: ca atunci când faci bine şi ţi se dă în barbă. Păi dracu’ te pune să faci bine indiscriminat? Şi dup-aia tot Omul e ăla care se supără că i se dă cu tifla după ce-şi face un altar din Binele lui... Eu nu-ţi zic acum să nu-l faci, dar ţine minte că e ca păpădia: nu te duci cu ea în faţa ventilatorului, că rămâi cu ea cheală...

Acum un sfat serios. Niciodată să nu-ţi dai chiloţii jos dacă nu eşti pregătit(ă) de surprize...

Din lac în puț. Am găsit și în Biblie un fragment amuzant. Țineți minte când coboară Moise de pe munte şi îi vede pe ăilalţi, adică omenirea, ce făceau? Se uită la tăbliţe, se uită din nou la ei. Şi iar la tăbliţe: ce mama dracului?! Faceau ăia TOT ce scria acolo să nu facă... Şi primul gest e să-şi bage pula în ea de umanitate, că e irecuperabilă... şi dă cu ele de pământ. Abia după ce se calmează niţel, îi vine mintea de pe urmă: sunt mai bune şi mai puţine, decât deloc...

Sfat? Degeaba dai porunci celor care nu sunt dispuşi să asculte. Încearcă mai întâi cu exemplul personal şi eventual cu... sfaturi. Dacă vrei să dărâmi un zid, caută mai întâi o crăpătură.

Până la urmă, în viaţa asta nu-i chiar aşa de greu să te simţi bine, dacă ştii ce faci. Altfel spus: sunteţi liberi să faceţi pişu pe gardul electric. Însă doar atunci când ţineţi ştecherul în cealaltă mână.

Iar acum, pentru final, se cere o perlă a înţelepciunii, sfatul care o să înglobeze tot ce se poate spune despre... infinit. Nu?

Ei bine, Sfatul Sfaturilor este următorul: dacă ai nevoie de sfaturi de la mine, mai bine îţi cumperi cercei.

miercuri, 5 mai 2010

Instantaneu

N-o să fiu eu primul care vă spune că oamenii sunt ciudaţi. Din punctul meu de vedere, cel mai interesant lucru din lume este să taci şi să-i priveşti.

- Hai, fă, să-ţi iau o halbă cu doi lei!
- Lua-te-ar hingherii pe lumea ailaltă, să bei acolo până n-oi mai putea... răspunde femeia cu basma şi cu patimă.

Un chelios se uită amuzat la cei doi şi se împiedică de trotuar. Dacă ridici privirea, munţii guvernează majestuos peste întreaga staţiune. Nimeni nu ridică privirea. Doar stau la terasă şi se îndoapă cu mici şi cu bere.

- Naşule, încă doişpe aci la masă, strigă un butoi de om, cu burta mai lată decât masa. În colţul gurii îi străluceşte grăsimea micilor. Se şterge cu dosul palmei, apoi ridică iar vocea:
- Hai şi cu berile mai repede!
Ai zice că i-a intrat timpul în sac. Aşa se grăbesc unii, de atâta grabă uită să trăiască.

Două domnişoare merg legănat ţinându-se de mână. Un BMW le claxonează prompt şi o sperie pe femeia cu basma care se înneacă cu berea. Blesteamă ceva după maşină, în timp ce fetele aproape se rup de mijloc de atâta unduire, acum că au fost băgate în seamă. Le-a crescut valoarea cu două claxoane. Astea sunt în stare să strângă un tezaur în strigături şi bale.

O cioară protestează deasupra terasei. O alta caută în coşul de gunoi. Aia de sus e mai sănătoasă şi mai sătulă.
- Dă şi mie doi lei, să-mi iau de mâncare.
- Doi lei?! Se miră bătrâna... Păi de unde să am eu să tot dau? Voi faceţi de zece ori mai mult decât am eu pensia... Hai, hai!...

Ţigănuşul se face că pleacă, dar se întoarce şi o scuipă pe spate. Vesel şi plin de el, trece strada fluierând. Un bărbat cu un tricou pe care scrie BIVOLARU INNOCENT îl urmăreşte încruntat. Între timp, au mai venit trei bătrâni la masa femeii cu basma.

- Ai, fă, ce dai la schimb pentru bere?
- Îţi dau creieru de nu-l ai... Auzi, auzi ce zice el mie... Ptiu, pupa-ţi-aş poza la cimitir...

Sună un mobil. Soneria este clasică: cica-laca-cichi-cea...
- Alo! Da! Ai spune! Zbiară în telefon suficient de tare să-l auzi de la trei străzi depărtare.
Ai dracului Balcani... şi mi-a căzut şi-o bere în muscă...

O mămică blondă trece strada cu o fetiţă şi mai blondă, de 7-8 ani.
- Maami?
- Da, puiule?!
- Azi nu mai e curcubeu?
- Nu mai e, scumpa mea...
- Azi e doamne-doamne supărat?...
Femeia se blochează o clipă.
- Nu, scumpa mea. De ce zici asta?

Fetiţa cu ochii mari urmăreşte un bondar gigantic care trece pe lângă ea. A uitat deja ce a zis şi nu a auzit întrebarea mamei. Femeia o smuceşte de mână ca să nu o piardă în defavoarea bondarului. Când trece pe lângă mine, fetiţa zâmbeşte şi îmi face cu mâna. Şi a spălat toate păcatele lumii...

marți, 4 mai 2010

black AND white

Cu puţin înainte de a împlini 18 ani, am realizat că îmbătrânirea nu se petrece încetul cu încetul. Faptul că am măsurat timpul şi am inventat calendare nu schimbă lucrurile cu nimic. Evenimentele mari din viaţa cuiva sunt cele care îl schimbă. Atunci, în pragul majoratului, mă despărţisem de prima fată care însemnase ceva deosebit pentru mine.

În noaptea aceea m-am simţit brusc mai bătrân, ca şi cum zece ani ar fi dispărut undeva în întuneric. Gândurile vioaie ale vârstei mă părăsiseră şi mă vedeam brusc pus în faţa altora, mult mai grave. Întrebări dificile îmi sunau între tâmple şi răspunsurile, majoritatea, păreau foarte triste... Până şi corpul părea obosit, ca şi cum ar fi simţit o apăsare a altei vârste, în locul celei reale.

Desigur, după o vreme, senzaţiile apăsătoare s-au diminuat şi am început din nou să râd dimineaţa. Un soare nou se ridica pe cer şi culorile străluceau iarăşi la adevărata lor intensitate. Ca după o boală, corpul se scutura de oboseală. Începuturile sunt toate promiţătoare. Fiecare nouă dragoste e cea mai mare...

Sentimentul ăsta în braţele căruia se abandonează toţi oamenii este ciudat într-adevăr. Indiferent cât de inteligent eşti, indiferent câtă experienţă crezi că ai strâns, mereu te ia pe nepregătite. Iar finalurile au acel ceva ce îţi năruie întreaga lume, chiar dacă nu e prima oară când ţi se întâmplă. La fel de firesc ca noul răsărit ce mă umpluse cu viaţă, a venit următorul apus.

Momentele astea în care simţi trecerea multor ani au adăugat până acum o jumătate de veac la firele mele cărunte. Singura schimbare faţă de momentul de la 18 ani, este că mă întorc mai firesc la golul interior. Ca şi cum el ar fi singura realitate din care nu voi evada vreodată.

Dar de căzut cad la fel de tare, dacă nu din ce în ce mai tare, cu fiecare nouă speranţă care mă ridică. Uneori mi-e tare greu să mai cred. Apoi trece. Totul e ciclic, totul e firesc. Şi, pentru o vreme, ziua pare însorită, muzica pune sângele în mişcare şi chemarea naturii se face auzită. Apoi se înserează şi te trezeşti iar în tăcerea camerei tale, într-o singurătate care se amplifică cu cât te gândeşti mai mult la ea. Dispare totul. Rămâne o disperare soră cu nebunia, întreruptă doar de încleştările furioase ale neputinţei. Supravieţuirea încetează să facă sens.

“Doar are nevoie de un somn bun”, zicea mama de fiecare dată când păream slăbit… şi fără să ştie îmi salva viaţa cu replica asta pe care mi-a fixat-o în minte. Atunci când nu mai găsesc nici un sens în mine şi împrejurul meu, ştiu ce am de făcut. Dar nu orice somn e bun. Uneori parcă întreaga arenă a coloseumului se mută, cu luptă, cu animale şi cu gladiatori cu tot, în adormirea chinuită. De aceea trebuie să mă epuizez până la limita finală. Cât mai aproape de limită. Atunci când încolţeşte frica de moarte, ştiu că o să dorm bine. Un somn ca o comă, frate cu vindecarea prin cuţit.

Şi nu mai e nimic de spus până mâine, la noul răsărit...

...

Care vine mai repede decât te aştepţi... Am ieşit la o plimbare prin pădure, urmărind cursul râului. În gură un Jo, ochelarii de soare pe nas. Totul este în floare, mai puţin nevoia mea de socializare... Mă lipsesc de conversaţii inutile despre orice.

Ce să fie mai potrivit pentru mine decât poieniţa asta ruptă de lume, constantă în ciclurile pe care le trăieşte de milioane de ani? Ce ritm omenesc poate surprinde încremenirea asta atât de vioaie? Natura nu îşi deschide sufletul şi nu se confesează. Nu se plânge şi nu renunţă. Copacii căzuţi se transformă în poduri, crengile dansează în vânt. Cu răbdare infinită, ghindele se transformă în stejari. Râul sclipeşte şi îmi poartă dorinţele spre Dunăre, apoi spre mare. Peste ceva vreme, le voi recupera din nisip, transformate de curgerea continuă în perle sărate şi le voi arunca la loc în lume, purificate de neputinţă.

Universul are simţul umorului şi se pricepe la surprize. Oamenii mai rar. Ei îşi văd de ceva-ul ăla pe care îl numesc drumul lor, atraşi de iluzii, de bani şi de nevoia de afirmare. Mi-ar trebui ani mulţi şi ceva mai mult decât cuvinte, ca să aşez într-o formă ceea ce natura umană a pierdut în ruptura ei de natura mai mare. Ar fi doar o altă irosire, să pui într-un sistem ceea ce numai tu categoriseşti. Universul este indiferent.

Universul nu e nicicum, el doar este. Atributele sunt inutile. El îşi este sieşi cel mai potrivit atribut, de aceea poate fi redus la un singur cuvânt, fără ca în timpul ăsta să înceteze să fie tot ce este. Universul se aseamănă cu apa, luând forma omului în care stă o vreme. Omul e dator să se modeleze şi nu fără durere: el este şi modelatorul şi lutul.

Oamenii interpretează, caută explicaţii, dar în raport cu sistemul, fiecăruia îi este prea greu să accepte variaţiile de viziune ale celorlalţi şi prea uşor cedează tentaţiei de a impune propriile viziuni celorlalţi. Eu nu vreau să te conving de nimic. Filozofia mea de viaţă este să nu încerc să conving pe nimeni de filozofia mea de viaţă.

Nu posed nimic, nici măcar puterea de a face pe cineva fericit. Nici măcar pe mine însumi. Gândirea, acest păcălici rătăcit în cercuri vicioase, renunţă să dea sentinţe. Doar construieşte poveşti micuţe, în uitarea cu buze amare. Ca un dezechilibru care şi-a pierdut echilibrul.

Dar astăzi e mai bine, turbarea e neputincioasă. Pentru câteva momente, uit de întoarcerea în pământul prin care acum mă joc cu degetele, într-o poieniţă din Herculane, atât de orbit de trăire...

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Vocile gordiene

"Scrie."
O voce se rupe din liniştea nopţii. Nu ştiu dacă e propriul meu gardian, o întâmplare ori un strigăt din interior. Vocile se joacă în minte. Provoacă. E timpul să le ascult cu atenţie. Adâncirea în sine e comparabilă cu peştele mare şi lent care încearcă să vâneze în bancul imens de peşti minusculi: se vor împrăştia în jurul său, fără să înceteze să formeze un tot.

În momentul de început, spune o voce, înainte de a scrie, trebuie să existe rugăciunea. Ea e cea care dă sens explorării Misterului... Până acum nu m-am rugat niciodată, îi răspunde altă voce. Poate am fost prea mândru. Dar în umbra Cuvântului, totul face sens... Rugăciunea nu e pentru cineva anume, ci pentru toţi. Întotdeauna.

...

I dared not bother thee, Lord, with my voice
I dared not shape an echo in the madness here
But now the time has turned from ignorance to choice
And time, in tune with fate, evolves a clearer clear
In love, indeed, with all the madness here.

The day has come. The prophets are all still
Yet breathing in the sails of Nevermore.
Reclaim these friends of mine, uncertain in their skill
To perfect, solid skies of bliss as Core
In love, indeed, with sails of Nevermore.

And turn their Core to Heart, repenting whole
Give perfect argument to their undying fear
So sense, beneath all their revolving role
Could finally unleash the Mask, the Tear
In love, in deed, with all the madness here…

...

Aşa să fie...

Studiez gândirea în timp ce se produce, încercând să conştientizez vocile care se aud... Una e cea care construieşte discursul prezentului şi pune întrebări. Ea va decide pe care dintre celelalte le va asculta şi ce răspuns va construi pe fundaţia încrederii în Sine.

Apoi este prezenţa tăcută. Observatorul. Cel care niciodată nu spune nimic, doar priveşte. Expresia este neutră, dar tocmai din această cauză ego-ul se testează cel mai bine în faţa lui. Este oglinda mată, care te cere pe tine, cel sigur, trecut şi cernut prin nesiguranţă. Dacă râzi, nu va râde cu tine, dacă plângi, va rămâne la fel de indiferent. Prin tăcerea lui te întreabă perpetuu despre masca ta şi despre sinceritatea adevărată.

Altă voce ştie un singur cuvânt. Ca un rătăcit prin lanul clipelor, ce strigă continuu: eu, eu, eu... Este jumătatea neterminată a podului. Ego-ul îşi aude numele şi se afirmă. De cele mai multe ori inutil.

Apoi găseşti alter-ego-urile, măşti mai noi sau mai vechi create de imaginaţie pentru a acoperi şi a apăra tot ceea ce altfel se simte rănit. Aici există frumoasa variaţie a infinitului.

Ca un nisip fin, presărate printre vocile interioare, sunt fragmentele amintirii, glasuri împrumutate ori învăţate, ce deseori se doresc şi se lasă confundate cu propria judecată.

Gordias îmi spune că nu poţi dezlega nodul dacă nu găseşti capetele sforii. Nu putem să ne rezolvăm problemele dacă gândim în acelaşi fel în care gândeam atunci când le-am creat. Este evident că ai cel puţin o problemă, dar acum mă refer la cea mare. E timpul să schimbi viziunea. De ce anume ţi-e frică? Hai mai sus în Mister. Voiai să ştii unde începe artera artei? Aici, în haos, e sămânţa din care răsare pacea. Stai o vreme.

Toate vocile astea îţi alcătuiesc moartea şi viaţa. Cu cât le separi şi le conştientizezi mai bine, cu atât mai aproape eşti de fragmentul de adevăr pe care încerci să-l construieşti. Un turn împletit din neant şi din dragoste.

...

Vocile se ceartă şi se distrează între ele. Există competiţie şi există trişori. Există sălbăticia turbării şi există puritatea copilului. Extremele par egale şi totuşi copilul învinge dacă nu uiţi de el. Uităm...

Discursul vrea să fugă. Se răsuceşte, uneori pare să dispară, alteori se amplifică enorm. Alergi cu ideea, cu mintea încleştată ca pe ştafetă.

Cauţi în întuneric fără lumină şi în lumină fără contur. Strigi după răspunsuri şi aştepţi revelaţia. O voce batjocoritoare se strânge pe respiraţie ca un şarpe constrictor. O alta te încurajează. Adevăratul vârf al înţelepciunii este bunul simţ, calea firească.

Şi vocile nu sunt decât partea conştientă. Cea mai mică parte a minţii noastre. Cea mare comunică în multe feluri. Acesta e unul din motivele pentru care sunt mereu cu ochii pe Vis.

...

Vocile răspund sentimentelor, fidele ca umbrele.
Mi-ar plăcea să fiu mai înţelept. Să pot controla eu acele lucruri care, în schimb, mă controlează pe mine. Dar cum să controlezi un sentiment?! El tocmai asta este, o lipsă a explicaţiei, o imposibilitate a minţii de a pune în cuvinte ceea ce inima strigă.

Nimic nu şterge definitiv Pierderea şi de aici se trage rădăcina tristeţii. Însă revelaţia nebuniei şi nebunia revelaţiei ne stăpânesc în măsurile muzicii divine. Guvernează deasupra noastră şi ne oferă două chei ca să ne acordăm, asemenea instrumentului, viaţa.

Mergi mai departe pe fir şi încerci să stăpâneşti sentimentul care îţi permite divina libertate: iubirea. Dar nu iubirea crasă a năbădăilor. Prea des picăm, cu suficienţă, testul sentimentului suprem.

Ne străduim să învăţăm. Din fiecare câştig tragem experienţă. Din fiecare pierdere – o şi mai mare experienţă. Doar prin pierderea supremă, descoperim revelaţia.
Arătând spre cer, spre nemurire, vârful degetului tău o atinge pentru o clipă. Asta e una din direcţiile gândurilor. Cealaltă e spre interiorul tău, spre miez. Amândouă direcţiile sunt simultane şi conduc spre acelaşi vis. Nu e un paradox banal, deşi va stârni reacţiile celui nepregătit să (se) conducă.

Spiritul diminuat o să râdă. N-ar fi adevăratul drum, dacă n-ar fi greu. N-ar fi adevărata Cale, dacă nu s-ar râde de ea. Şi niciodată n-ar fi adevărată dacă n-ar accepta că s-ar putea să nu fie. Aici eşuează religia, în formele ei decăzute, în sentimentele şi certitudinile umane ce pătează insignifiant divinul. Greşim din multe motive. Murim din certitudine.

Împarţi flacăra lumânării şi lumânarea nu se diminuează. La fel faci cu dragostea. O inspiri adânc şi o împarţi tuturor cu expiraţia. Apoi repeţi.

Acolo unde revelaţia întârzie, eşti dator să construieşti. Faci jumătatea ta de drum. Abia apoi poţi îndrăzni să ceri ajutor, atunci când nu mai poţi. Doar atunci îl meriţi.

...

Cauţi dincolo de cuvinte, deşi mintea refuză liniştea. Ca să obţii liniştea trebuie să cunoşti şi să stăpâneşti corpul. Abia târziu ajungi să treci de corp şi de minte, să le laşi în spate ca pe o rizibilă iluzie şi să lucrezi cu sufletul.

De fapt, toate lucrurile spre care întindem mâna în exterior, le folosim apoi ca să ne umplem golul dinăuntru. Umplem cu gunoi şi iluzie ceea ce e destinat infinitului.

Dacă nemurirea ar fi fost suportabilă, ne-am fi însuşit-o deja. Dar nu asta ne dorim de la viaţă, ci somn şi uitare.

Deşi picioarele spirituale nu mă ţin prea bine, măcar privirea să fie îndreptată în direcţia potrivită. Pentru o clipă efemeră, mă adâncesc în liniştea supremă. Fără memorie, fără trup, fără cuvânt, privesc spre lumină...

vineri, 15 ianuarie 2010

Insula mea

Sunt aproape treizeci de ani de când mă străduiesc să deschid ochii şi încă nu mă pricep prea bine.

La început, nu ştiam ce să fac. Mi-am căutat şi eu fericirea ca toţi ceilalţi, adolescent timid şi curios. Acum, privind retrospectiv, înţeleg că cel mai greu a fost să-mi găsesc calea, să descopăr ceea ce mi se potriveşte şi ce nu, iar pentru asta a trebuit să mă scotocesc bine de tot prin toate buzunarele...

Ce să fie lucrul acesta pe care îl tot căutam? Un loc? O certitudine? O stare de spirit? Câte puţin din fiecare?

Aproape fără să-mi dau seama, după mulţi ani de rătăcire, am realizat ce se întâmplase: locul unde m-am retras şi unde mă conturez este o insulă. Încetul cu încetul am înţeles că insula asta nu se descoperă, ci se construieşte.

Să vă povestesc despre acest loc. Pe insula mea, cele mai frumoase cadouri vin în scrisori: le poartă cuvintele. Pedepsele se dau tot în cuvinte.

Cei trişti strălucesc cel mai puternic. Cel care vrea să se roage, îi va trimite o scrisoare Domnului. Cel îndrăgostit va trebui să-şi traducă sentimentele pe hârtie, sau măcar e dator să încerce. Sinucigaşii îşi scriu o scrisoare către ei înşişi. În felul acesta, nimeni nu se mai sinucide.

Pe insula mea te poţi lovi, destul de serios dacă nu eşti atent, de concepte invizibile. Există o maternitate a sensului, există un departament al transportului special amenajat în onoarea Cuvântului. E firesc: ca orice lucru perfect, insula e guvernată şi construită din haos.

Apar şi momente foarte amuzante, atunci când se iscă încurcături la secţia transporturi: într-o zi s-au încărcat vagoanele a posterioare cu bagaj aprioric. Într-alta, s-a iscat un mare circ când au înghesuit metatextul în vagoanele cu subtext. Dar cel mai mult m-am distrat atunci când au inversat contextele cu pretextele şi nimeni nu a observat.

Pe insula mea nu e nevoie de oameni ca să existe bucurie. Lucrez încă la linia de producţie şi asamblare a sentimentelor, dar rebuturile sunt din ce în ce mai rare.

Insula însăşi este, în felul ei, o maternitate. La un nivel uman, insula a apărut ca alternativă escatologică. Există cuiburi multe, dar nicăieri nu există Leagăne. Aici nu există "acasă"; o să plec acolo doar atunci când o să mă strige draga mea Slută. Dar compensez lipsa asta prin explorare şi prin tot soiul de aventuri.

Secţia de teatru s-a specializat în ambiguităţi. Până la urmă, este irelevant să stabileşti un gen anume pentru reprezentaţie. Comedia se metamorfozează în dramă şi drama are întotdeauna accente de umor, chiar dacă uneori întunericul beznă este mai luminos, prin comparaţie.

Pe insula mea, nimic nu are preţ, totul se oferă. Totuşi, să nu confundaţi preţul cu valoarea. De asemenea, nu există nici legi: totul este permis, atâta timp cât ceea ce se întâmplă este în acord cu ritmul mut al insulei, la rândul lui acordat după ritmul oceanului infinit.

Aici există fenomene ale naturii, există ploi, de multe ori e ceaţă, dar niciodată nu e întuneric total. Există explozii de frumuseţe şi ateliere de metafore care prelucrează materia primă. Există curenţi subterani şi momente de încremenire, căci aici timpul nu are nici o importanţă, deşi există o aşteptare continuă şi un loc ascuns unde construiesc cea mai importantă oază: templul unde creatorii se întâlnesc pentru a proteja şi a iubi Omul.

În unele nopţi, le pot auzi cuvintele, duse de briză spre curcubeuri spiralate. Pe insula mea, curcubeul există ca să nu uit niciodată adâncimea disperării.

Aici, singura mea certitudine stă în port şi priveşte orizontul. Azi încă nu se vede nici o urmă deasupra valurilor, dar ştiu că va veni. Ştiu că cea pe care o aştept se va recunoaşte odată ce îi voi arăta templul. Asta nu e o copilărie, la fel cum nu este cine ştie ce filozofie; nimic din ceea ce am construit pe insulă nu e pentru o singură persoană, ci pentru două.

Există o jumătate de pat, goală, care o aşteaptă. Există o umbră pentru doi, care o aşteaptă. Există un loc liber în fiecare cuvânt ce se naşte, un loc care o vesteşte şi o încurajează. Există un zâmbet mut care o aşteaptă, o tristeţe ce se vrea spulberată, un nor care aşteaptă să fie împrăştiat.

Ea nu va veni, ea deja vine, la fel de sigur ca sfârşitul, la fel de implacabil ca fericirea supremă, de care uneori mi-e frică. Dinainte de a şti de insulă, dinainte încă de a scoate primul sunet, păstrez culorile sufletului ei ca o amprentă ce nu se poate şterge niciodată. Ea e cealaltă aripă.

Poate o să fiu norocos într-o bună zi şi o să pornesc într-un alt soi de călătorie, pe o insulă metamorfozată, zburătoare. Până atunci, număr nisipul ţărmului, curăţ scame imaginare, fredonez cântece mute şi mă joc, atât cât mă pricep şi eu, prin atelierele cuvintelor.

Încă nu ştiu cum va fi ea. Dar ştiu sigur cum nu o să fie. Zilnic, îi scriu. Asemenea zeilor, nu-mi răspunde niciodată. Nu mă dezamăgeşte. În coconul ei există un viitor fluture, aşa cum în fiecare balenă se ascunde dorinţa evadării: nimic nu se întâmplă pentru că „trebuie” să se întâmple, ci doar pentru că există Visul... şi Visul ne transformă.

duminică, 8 noiembrie 2009

De ce iubesc femeile şi mai ales pe Cioran

„De câte ori îmi vine-n minte cuvântul: rătăcire, de atâtea ori am revelaţia omului. Şi tot de atâtea ori, parcă au aţipit munţii pe fruntea mea...”

...

O văd şi ştiu că e diferită.
Mă gândesc la o replică, dar tocmai în momentele astea se-ntâmplă să nu fiu atât de priceput la vorbit pe cât sunt la scris, cu foaia în acelaşi timp terapie, profet şi pacient.
De la ea n-am nevoie decât de frumuseţea aceea, vestitoare de curiozităţi şi provocare, a libertăţii gândirii.
Deocamdată.

Ştiu că trăieşte în Turnul de Fum şi o ştie şi ea.
Încerc să devin un specialist al decantării magiei.
Să alerg spre scânteia divină cu mintea întărită de diamantul tristeţii şi cu inima desluşită în faţa bucuriei.
Mă leagă de ea plăcerea jocului.
„Împleteşti culorile curcubeului şi poţi întregi fiinţa cu ele, purtându-le ca o haină”.
Ea mi-a povestit asta.

Dăm brânci cuvintelor.
Se întâlnesc cu precauţie şi surpriză: ambasadori care nu fac exces de zel.
Câteodată spusul poveştii devine sinonim cu supravieţuirea.
Fiecare embrion al sensului devine o provocare a imaginii pe care o avem despre acesta.
Apoi aştept, căci aşa a stabilit Scenaristul.
Aştept, căci Rubikul poate desluşi izvorul Rubiconului.

De la ea primesc o promisiune nouă şi una abia îndrăznită.
Pe ultima o iau repede şi o învelesc în visare, o pun în cuvinte ca să o ascund mai bine.
Dar nu în faţa ei, căci ea trebuie să ştie.
Aştept.
Aştept cu aceeaşi răbdare ca-n faţa catastrofei finale.
Cred într-o moarte fără capăt, căci ce altceva ar putea uita o asemenea voluptate?!

Între timp, îmi schimb povara cu altceva mai mare; ratarea unui yin şi yang.
Cu degete lungi şi nervoase, escamotez inutilitatea universului.
Dar primesc masca supremă şi sunt promovat şef de carnaval.
Nu mă plâng, totul acolo e inutil şi sublim.
Râd în faţa cianurii, dar o port tot timpul în mine, cusută în acelaşi buzunar cu iluzia supremă a speranţei.

Sfârşitul nu e aproape.
Mă grăbesc tacticos spre îngerul ei şi seara mă strânge de mână.
Draga mea prietenă, trâmbiţă a ridicării cortinei, a spectacolului ciobit.
Măsor irosirea în respiraţii tuberculoase, clandestine.
Boala scade, plecarea se amână pentru o vreme...; dar Midas există doar în oglindă.
Ne atinge pe aripi, vestind un imposibil dar titanic zbor.

Am spus prea multe, poate.
Numele meu, materializat din nimic, sau poate dintr-o mare oftare.
Ea încă rătăceşte, dar îmi spune că are multe de construit.
O amnistie generală a iadului.
Revoluţia fiinţei se metamorfozează departe, în vene, în pulsul ei cald, în buzele muşcate.
Rătăcesc prin culise, proaspăt promovat la rangul de muribund.

Dospesc frământări împăcat cu universul, căci schimbarea locuieşte în ea.
Acest miracol-enigmă al salvării prin singurătate şi disperare.
Ea o ascunde în altarul penei de păun, în jocul mărgelelor.
Eu o păstrez în povestea aceea cu zeul şi cu omul nicăieri.
Noaptea îi visez gâtul de marmură.

...

„Sînt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. Dacă totuşi trăieşti, aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.”

„A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atîta intensitate, încît simţi cum mori din cauza vieţii.”

...

Orice acţiune a oricărui om începe din frica morţii şi orice gând se desăvârşeşte în umbra ei. Alergăm cu atâta disperare după momentele fericirii, după orice soi de drog, după orice miraj, numai ca să uităm, fie şi pentru o clipă, de apropierea inevitabilului.

Îmi imaginez grădina Edenului ca sălaşul singurului om suficient de puternic cât să reziste tentaţiei amăgirii. Tocmai cu apariția Jumătății, echilibrul se strică. Pierderea eternă a inocenţei justifică alungarea, devenind atât cauză cât şi efect etern al acesteia. Numai femeia îţi poate nega fericirea şi o va face de fiecare dată când îi oferi ocazia.

Aşa că îi ofer de fiecare dată ocazia. Pentru că ea nu visează decât glorii şi confirmări. Pentru că eu îmi accept nefericirea şi neîmplinirea; pentru că am pierdut deja ceea ce era important atunci când m-am născut şi tot restul atunci când m-am îndrăgostit fără speranţă.

Nu mai iubesc decât pentru iluzie şi pentru amarul pe care mi-l oferă. Le iubesc tocmai pentru neîntregire.

Adevărata întregire e doar în neant, în dizolvarea supremă şi ireversibilă. Le iubesc cu atât mai mult cu cât mă adâncesc în singurătatea mea incurabilă.

...

M-am înşelat: nu doar imaginaţia e infinită. Din cealaltă oglindă mă privește neantul, cu manifestările sale. Cea mai dulce e disperarea.

Tristeţea supremă sălăşluieşte în venele mele şi singurul mod de a-mi obţine drogul este să îmi transform viaţa într-o moarte timpurie. Nu e atât o tandreţe a morbidului, cât o flegmă a ne-vieţuirii.

Singura mea vocaţie este cea a irosirii - în orice, cu excepţia Cuvântului. Sunt purtătorul de cuvânt al Slutei. Pot să-i demonstrez oricui că nimic nu contează, la fel de uşor cum aş putea face contrariul. Ce rost are să fim tari în faţa vieţii, când omenirea încă este un şcolar corigent în faţa dizolvării?

Totuşi, de ce îl iubesc pe Cioran? Pentru că numai rândurile lui dau sens ne-vieţii mele. Pentru că numai el poate vesti Apocalipsa fără să cadă în ridicol. Pentru că a avut puterea de a-şi trăi la intensitate maximă cele mai cumplite angoase. Pentru că numai el poate scrie: „Toate gândurile par gemetele unei râme călcate de îngeri...”

marți, 25 august 2009

E devreme târziu


Răsfoiesc prin cărţile mele mai vechi. Mă opresc cu drag la bătrânul Shakespeare şi o aştept. Ştiind că n-o să vină Niciodată.

„Ca să murim ne naştem. E târziu.
Ea n-o să mai coboare astă seară.”

O aud cântând, undeva departe, dincolo de veacuri, dincolo de scena vieţii mele. Cortina nu s-a ridicat niciodată, fericirea se amână indefinit...

Şi totuşi, ca să aflu ceea ce caut, trebuie să înţeleg mai bine acest echilibru precar, râsul şi plânsul, fie că scena este poarta spre abis ori spre absolut. „Omul e ceea ce rămâne din el după ce lumea din jur îl desfiinţează.”, spune Noica. Shakespeare zice că „noi ştim ce suntem, dar nu ştim ce putem fi”... Şi mai departe?

Am ales o cale mai... altfel. Sunt eu, azi, aici. Nu pot să învinuiesc pe nimeni. Aşa a trebuit să fie? Tributul meu e în tăcere şi în nebunie.

Am avut zile în care am crezut. Am crezut că se poate, că există ceea ce mi se părea imposibil. Încă mai cred. Uimitor, nu? Sunt copil în fiecare răsărit; şi povestea renaşte din ea însăşi în fiecare cuvânt.

Am ales o cale mai... alt fel. Ai avut vreodată senzaţia, mergând pe stradă, că nu vezi oameni, ci urmele lor? Le văd urmele, dar pe ei nu pot să-i văd: pentru că sunt orbi.

Ei nu pot înţelege asta: cum să trăieşti pentru suflet PLUS piatra. „Cum, o piatră? Trăieşti pentru o piatră?”

Încă mai cred, dar pianul a tăcut de o vreme. Dacă aş mai şti muzica, aş fredona-o fără glas, doar în capul meu. Sunt nişte versuri care se tac ori se plâng. Sau nici atât.

Mă aşez în faţa pianului; îmi aşez degetele pe clape fără să le apăs şi ascult tăcerea. Totu-i un vis; un chip al artei muşcat de plăcere. Voi privi surâsul nopţii şi îi voi zâmbi la rândul meu.

Mi s-a reproşat că ascund ceea ce nu ar trebui ascuns. Am răspuns că ascund ceea ce doar o privire ar putea spune.

Ritmul răsună. I-am invitat într-o călătorie: mintea să alerge şi lumea să fie văzută de trupul care vorbeşte. N-au ştiut.

Oamenii - nimic mai mult decât ceea ce pot să simtă. Călătoria buzelor către „alte raiuri”, apropierea încetinită până la o răsturnare a înţelesurilor ei au uitat-o. Au uitat că pot să fure focul: se gândesc doar că vor fi pedepsiţi dacă o vor face. Dacă ar şti, dacă ar putea să înţeleagă cât de caldă este pedeapsa!

Aş muri pentru o idee. Aş muri ca să pun preţ pe viaţă. AŞ MURI CA SĂ CRED.

„Ce coşmar interesant.” Sunt singur de când m-am născut. N-am găsit decât femei ghimpi şi femei care au uitat să înflorească. Cupe cu otravă, hectare de vis. Şi nu plouă infernal şi nu ne iubim prin mansarde.

„Luna a intrat să moară sub poduri.
Dunărea s-a suit cu urechea la cer.
Fulgere multe se adună-n păsări roşii.
Numai proştii stau la marginea ploii.
Strig: Dumnezeu e o casă cu ochii scoşi.
Şi sunt nebun. Şi e târziu. Prea devreme târziu.
În oale de lut arde capul Chirei Chiralina. Şi pe fereastră, candela unui trandafir, adâncind poftele nopţii.
Iunie. Iulia. Asta.
Mă simt bătut în tâmple şi în suflet de aromele Dunării şi ale ploii. Şi sunt fericit şi trist în norocul şi durerea vieţii, ca o virgulă într-un vers de Eminescu. Amin.”

...

Se luminează, e un răsărit strâmb, ca o lumânare firavă ascunsă în căuşul palmei, în noaptea de Înviere. Singurul care mă ţine de mână e Lazăr şi-mi arată pe furiş o oglindă mică, în care mi-a ascuns fericirea.

„Ea n-a venit şi n-o să vină cu adevărat niciodată”, îi repet.
El zâmbeşte: „Şi atunci de ce o aştepţi?”...

Nu ştiu ce pot să-ţi răspund. Eşti doar o umbră ce-mi mângâie aceste cuvinte cu privirea, eu pentru tine sunt doar o altă umbră... şi toţi ne căutăm vieţile ne-ncepute într-o umbră mai mare. Într-o nebunie mai mare.

Aştept să se ridice Apocalipsa pe cer. Abia atunci o să râd cu lacrimi.

sâmbătă, 1 august 2009

În cuvânt nu există pace


Aş urmări imperiul pierdut al nebuniei mele, l-aş prefera tangibil, încarcerat în cercul unui rotocol de fum.

În dimineaţa asta stau cu privirile în gol şi ascult liniştea. Pietoni rătăciţi îşi păşesc drumurile, iar eu mă visez altul din ei.

I-aş împleti liniştea asta printre şuviţe. Aş putea trece dincolo de pulsul petalelor sale. Aş ataşa milenii secundelor.

Cum ar fi să o ating acolo unde e păgână? Să construiesc un tango, pe buze, pe sâni, pe picior, în timp ce arhanghelul ciopleşte dement în piatra mea de muritor?

...

Mă tot minunez. Am trecut ieri pe lângă o insulă. Păşea de parcă acolo unde vor rămâne urmele ei s-ar putea ascunde nefericiţii.

Mie îmi tremurau mâinile de la alcool. Am căscat de câteva ori gura, dar nu mai ţin minte. Nu era decât ea. Apoi insula s-a apucat să alerge după noapte.

Mă tot minunez. Aceste insule ştiu exact cum să-ţi oprească o navigare haotică. Dar corăbiile ei au plecat, duse de consecutive pale de vânt, în cer.

Acolo se primeşte orice.

Tot ce voiam să spun e că am nevoie să O găsesc. Nu-i chiar aşa de ciudat.

Dar aşa fac eu, v-am spus. Mă tot minunez.

miercuri, 22 iulie 2009

Zidul


You see we’re tired, my heart and I.
We dealt with books, we trusted men,
And in our own blood drench’d the pen,
As if such colors could not fly.
We walk’d too straight for fortune’s end,
We lov’d too true to keep a friend;
At last we’re tired, my heart and I.

Scriu, ca să-mi văd gândurile. Ca şi cum le-aş turna în forme concrete. Apoi iau formele şi le potrivesc; construiesc Zidul.

Îmi răsună în urechi vocea blândă a Slutei, cu o graţie a tristeţii: totu-i deşertăciune!

Adevărurile pe care le aflu despre oameni se pot ţine strâns de mână, sau îmi pot dărâma şi ultimele, fragile poduri.

Analizându-mă după regulile societăţii actuale, ajung la concluzia că sunt un om extrem de prost. Nu-mi doresc glorii, nu visez celebritate şi fani. Nu-mi doresc munţi de bani, nici senzaţii extreme. Nu-mi doresc nici măcar multe femei. Am trecut prin atâtea ritualuri de împerechere cât să-mi ajungă două vieţi.

Pe de altă parte, nu mă grăbesc să-i condamn pe cei care fac lucrurile altfel decât mine. Fiecare îşi caută fericirea în felul său, fiecare îşi alege drumul. Cine sunt eu, să arunc cu piatra?

Dacă ar fi să arunc ceva, aş prefera să fie cuvinte solare, nu roci triste. Am preferat să cred că toate lucrurile sunt (la o scară universală) aşa cum trebuie să fie... că legea asta universală are un sens mai mare; şi n-am avut pretenţia să-l înţeleg, doar să rămân împăcat. Împăcat că suferinţele tuturor oamenilor folosesc, într-un fel, unei cauze bune, superioare.

Urmez firul câte unui gând, precum paşii tăcuţi ai unui pelerin plecat spre zări mai bune. Iar călătorul înţelept ştie întotdeauna că important este drumul, nu destinaţia.

Oriunde m-aş afla, am o nevoie permanentă de a fi în altă parte. Oriunde ajung, vreau să plec iarăşi. Iubesc nemijlocit drumul şi-mi recunosc dependenţa.
Când eram adolescent, ştiam că sunt un călător. Un rătăcit, un om al lucrurilor dintre lucruri, dintre un punct şi altul. Omul Nicăieri.

Îmi aduc aminte vorbele unui bătrân, care spunea că îngrijorarea e bună pentru a-ţi ocupa timpul, dar nu te duce nicăieri. Pe de altă parte, este nevoie de o oarecare moderaţie, căci cel care nu se îngrijorează niciodată, ori a atins Nirvana, ori este inconştient. Eu am fost mereu aproape de extrema asta.

Am învăţat să mă ancorez de viaţa în sine, nu de lucrurile sale. De câteva promisiuni m-am ţinut. Am încercat să nu fac nimănui rău. Să spun cât mai mult adevărul. Să-i ajut pe ceilalţi să fie fericiţi, chiar dacă, la sfârşitul zilei, eu aveam cel mai mult de pierdut.

Azi e doar una din acele zile în care nu-mi pasă unde dorm.
Azi, zidul e crăpat.

sâmbătă, 18 iulie 2009

Hei, tu!


Cu tine vorbesc. Ce părere ai despre viaţa ta? Se putea şi mai rău, dar parcă nu a ieşit aşa cum îţi imaginai cu câţiva ani în urmă...

Aminteşte-ţi cum credeai că o să fii la vârsta pe care o ai acum. Câte scenarii frumoase s-au spulberat între timp, nu-i aşa? O mare parte din lucrurile pe care le-ai iubit au dispărut între timp. Viaţa n-a fost chiar roz.

Dar nu poţi să te învinovăţeşti pe tine, tu doar ai făcut alegerile care ţi s-au părut cele mai bune la momentul respectiv. Că doar nu poate nimeni să ştie dinainte ce surprize îi rezervă viaţa. Ai crezut în fericirea ta şi ai căutat-o. Ştiu, norocul n-a fost întotdeauna aproape şi apoi, ai numai atâta libertate cât îţi permit opţiunile. Ce să fi ales, ca să fie mai bine de-atât? Nu, acum nu vrei să te mai uiţi în spate. Chiar dacă uneori te gândeşti „Cum ar fi fost dacă...?”

Cine poate şti? Poate ar fi fost mai bine, poate mai rău. Acum te-ai decis să priveşti numai înainte. Ai învăţat câte o lecţie din fiecare moment dificil şi ai încercat şi tu să te distrezi atât cât s-a putut, fără să-ţi pară rău a doua zi. Şi chiar de s-a întâmplat asta, puţini ştiu secretele astea ale tale.

Uneori, seara, analizezi ce ţi s-a întâmplat în ultima perioadă. Cauţi să înţelegi greşelile celuilalt şi îţi găseşti scuze pentru cele care îţi aparţin. Poate îţi faci planuri, te gândeşti ce ţi-ar plăcea să schimbi, ce ţi-ar plăcea să faci. Visezi o vreme despre lucruri frumoase care s-ar putea întoarce în viaţa ta, sau despre lucruri noi, pe care ţi le doreşti.

A doua zi te trezeşti, întotdeauna mai devreme decât ţi-ai dori. Prima parte a zilei funcţionezi ca un robot, faci lucrurile pe care ştii că trebuie să le faci şi ai uitat ceea ce-ţi propusesei doar cu câteva ore mai devreme. Abia seara, când termini treaba, îţi aduci aminte de planuri şi îţi găseşti iar scuze. Doar nu e aşa de uşor să renunţi la ceea ce ai, chiar dacă nu-i aşa grozav, decât să pleci aiurea, căutând nu se ştie ce. Ehe, dacă ar fi după tine, dacă nu te-ar ţine nimic, n-ai sta de două ori pe gânduri.

Ştiu că nu-ţi pot spune totul despre tine dar... te înţeleg. Ştiu câteva din lucrurile de care sigur îţi este frică. Ştiu şi o parte a gândurilor tale, partea aceea neastâmpărată, privirea aceea pe care nu ţi-o poţi opri. Până la urmă, copilul din tine are pofte. Cine nu visează cu ochii deschişi?

Mă urmăreşti încă? Da, ţi-am spus, chiar cu tine vorbesc. Chiar în momentul ăsta, sunt undeva lângă tine. Ţi-am cotrobăit prin speranţe şi ştiu cât de mari sunt.

Atâtea lucruri ar putea fi mai bune, dar ce poţi să faci? Au fost momente când ai cerut şi n-ai primit nimic. Te-ai întristat. Au fost momente când ţi s-au cerut prea multe. Ce să fi făcut? Eşti şi tu om.

Nu vreau să te sperii - dar şi mâine o să faci aceleaşi lucruri pe care le-ai făcut azi. Şi poimâine la fel, săptămânile trec repede, nici nu-ţi dai seama când se termină anul. Şi atunci îţi vei aduce aminte ce ai visat azi. Ce ai fi vrut să faci, cât mai repede, dar ai tot amânat. Şi îţi vei găsi aceleaşi scuze pe care le-ai găsit azi.

Probabil te gândeşti deseori la dragoste. Uneori cu drag, alteori cu tristeţe. Poate zâmbeşti când îţi aduci aminte cum te gândeai în adolescenţă la asta. S-au schimbat lucrurile, nu?

Poate mai sunt câţiva oameni pe care i-ai rănit. Ar fi bine să le ceri iertare. Dacă azi nu o faci, n-o s-o faci nici mâine. Nici peste un an.

Poate sunt câţiva oameni care te-au rănit. Ar fi bine să le spui că i-ai iertat. Dacă nu e încă prea devreme. Dar nu cred să fie vreodată prea devreme.

Poate ar trebui să nu mai aştepţi surprize de la Fortuna şi să faci ceva în legătură cu regretele tale.

Ştiu, poţi să-mi zici oricând că e uşor să dai sfaturi. Şi eu am greşit mult. Foarte probabil, încă o s-o fac. Dar şi-n mine stau aceleaşi frici şi speranţe ca şi-n tine.

Îţi ursesc multă fericire. Mi-ar plăcea să-ţi şoptesc încet la ureche. Să-ţi spun de ce cuvintele sunt mai frumoase decât orice, cu o singură excepţie: tu.

Da, tu.

luni, 6 iulie 2009

Somn fără vise nu dorm, de-ar fi să mor de trezie

„If you place a thing in the center of your life,
That lacks the power to nourish
It will eventually poison everything that you are
And destroy you”

Trebuie să depăşesc momentul acestei greşeli, de a pune o persoană nepotrivită acolo. Cel mai greu, acum, este să pregătesc acel loc, centrul, pentru ceva mai bun. Purificarea asta se dovedeşte doar o altă provocare, în şirul încercărilor ce mă şlefuiesc. Rafinez o nouă oglindă a adâncului, a spaţiului unde gândul se dovedeşte neputincios împotriva sentimentelor.

Până la urmă, adevărata provocare a pierderii este să nu murdărească oglinda. Poarta ta spre cealaltă parte, spre tine însuţi. E un proces migălos, să iei fiecare pată, să o pui în lumină. Apoi lumina o va descompune în culorile primare. Abia atunci reîncepe jocul.

Nu idolatrizez oamenii, n-am făcut-o niciodată. M-au dezamăgit prea mult. Dar încerc să păstrez oglinda curată.

Un înţelept mi-ar putea da multe sfaturi despre lucrurile cu adevărat importante, ce merită acel spaţiu, în afara unei persoane. Dar mie nu-mi poate folosi echilibrul lor. Dacă renunţ la dăruire, fără limite, fără remuşcare, simt că voi rămâne doar un alt obiect ce nu serveşte alt scop în afara lui însuşi.

Mie nu-mi prieşte supravieţuirea. Am fost mereu foarte bun în a mă distruge singur. Nu îmi sunt suficient şi mă împart tuturor cu o nepăsare supremă.

N-am ştiut niciodată ce anume aştept. Sunt doar un alt participant orb într-o lume fără zaruri. Un scop mai mare mă ţine aici, în divina burtă.

Sluta m-a vizitat din nou azi-noapte. De fiecare dată are o vorbă bună. „You are a good man. You are as God intended”, mi-a zis.

Altă dată mi-a şoptit la ureche un secret, despre umoristul suprem. Am râs în somn. Acolo, în prezenţa ei, nimic nu mă poate atinge.

Sunt doar un ou, cu vise mari, cu aripi de-anvengură.
Nu, încă n-am zburat. Liniştea mea-i brăzdată de-o fisură.

sâmbătă, 27 iunie 2009

Între respiraţii


”Un om care a suferit se va feri multă vreme să facă altora ceea ce i se făcuse lui, cu vârf şi îndesat. Multă vreme, şi de ce nu niciodată? Şi nu neapărat că ar fi fost mai bun ca alţii, ci din inerţia erorii în care fusese aruncat mai înainte...”

O scrie Marin Preda, într-un roman de o intensă şi luminoasă luciditate: ”Cel mai iubit dintre pământeni”. Pe drumul acesta încerc să-mi aşez gândurile, singurul drum creator şi stabil, după rătăcirile mele ce îmi par acum absurde.

Aflat la răspântie, am ales întotdeauna drumul cel greu. Aşa am crezut eu de cuviinţă. Mi-au plăcut provocările adânci, nu cele cotidiene. Am preferat să îmi înfrunt demonii cât mai devreme, într-o explorare ce nu putea avea decât două finalităţi: rătăcirea mea, sau eliberarea de aceste greutăţi ale spiritului. De cele mai multe ori, am reușit.

Tinereţea înseamnă să ai destulă energie ca să lupţi bătălii, dar insuficientă ca să să le pierzi. Fără greutăți, ne-am îndepărta de esențial tot așa cum ne-am îndepărta de pământ fără gravitație. Cel mai frumos drum este cel al întoarcerii de acolo, din pustiul unde te lasă pierderea.

Urmează să-mi răspund altei provocări, acum: să învăţ să ofer, întotdeauna, fără să aştept nimic înapoi. Iar scrisul este, poate, darul meu aievea, în acelaşi timp pentru cosmos şi pentru omenire.

Încerc să-mi răspund cine sunt eu. Un personaj chinuit rosteşte, ca într-o revelaţie: ”The clothes make the man. The less he is a man, the more he needs the clothes.” Eu nu sunt definit de hainele mele, nu sunt nici unul din lucrurile mele, cum nu sunt nici măcar suma gândurilor mele. Eu sunt scânteia care le porneşte şi care se joacă cu ele... Eu sunt tăcerea mea, sunt pauza dintre cuvintele şi respiraţiile mele. Sunt ceea ce mai rămâne atunci când renunţ la tot. Eu sunt gând fără formă, sunt ceea ce trăieşte fără a fi o prezenţă. M-am trecut pe mine prin mine însumi, m-am cernut prin sita visului meu.

Nu vreau să aflu din timp ceea ce pot şi voi face. Ştiu doar, ce trebuie să încep. Pacea mi se aşază cu fulgi rari peste tâmple. Albind.

...

Idiotul meu s-a antrenat zi de zi încrâncenat, ca şi cum ar fi descoperit motivaţia pentru care merita să moară.
A alergat până toată lumea pe care o cunoştea a rămas în urmă şi a continuat să alerge până când nimic nu l-ar mai fi putut ajunge.
S-a antrenat zilnic cu răbdarea unui nebun sau a oricărui poet căruia nu i-a rămas nimic de făcut pe lume.
Apoi s-a prezentat la concurs, iar la start şi-a luat pur şi simplu zborul.
A lăsat plutonul alergătorilor mediocri mult în spate, fugind ca şi cum singura lui grijă era să planeze pe deasupra pistei pentru a intra în visurile spectatorilor precum vântul într-o grămăjoară de frunze uscate.
Apoi, cu doi metri înaintea Finish-ului, s-a oprit din alergare fără să gâfâie nici un pic şi, cu cel mai natural aer din lume, şi-a aprins o ţigară. Apoi a păşit în afara pistei, fără să traverseze linia.
Idiotul meu consideră natural că nu e nevoie să ţină o cupă în braţe şi nici să fie ovaţionat de mii de oameni pentru a fi fericit.
Se poartă ca şi cum şi-ar fi demonstrat tot ce avea nevoie să demonstreze, iar cel mai ciudat lucru din lume este că poţi sta lângă el ca şi cum nu ar fi acolo, pentru că idiotul nu simte nevoia să-şi încordeze privirea oţelită şi invincibilă.
Idiotul meu este în acelaşi timp eroul meu personal.
De aici încolo, nu rămâne mai nimic de spus pentru că, nici răbdarea nebuniei, nici vântul din frunze, nu întrec hotărârea lui de a trăi aşa cum şi-a propus să o facă.
Dacă ar fi să-i dau glas, Idiotul meu ar spune că, de-ar avea de ales, n-ar vrea să mai simtă nimic.
Ar spune că a fost de prea multe ori lentila altuia de telescop.
De prea multe ori cel mai talentat duşman al său. Şi ştie să se urască de-a dreptul cu încrâncenare.
Ar spune că nu stăpâneşte nimic, aşa că nu are nimic de pierdut.
Dar dincolo de toate, există sufletul ei straniu.


...

Da, atunci, toamna a venit într-o singură zi. Oamenii s-au potrivit în haine mai bine. Aşteptările au încetat să aibă răbdare. Mai aveam o singură cameră, într-un hotel de nebuni. Noaptea se încolăcea ca un fular pe gâtul iubitei, acostând fără sunet pe ţărmurile toate pustii.

Azi, o umbră de soare vântură vântul: incertul meu zâmbet cu ochi obosiţi poate veni. Toamna a murit într-o singură zi.

Gânduri de aproape sau departe îşi aleg clipa cu graţie, precum leul, împăratul Saharei, centrează întregul său univers în sunetul unui singur răget. Stăpânirea e o stare de spirit.

Aici mă întorc în fiecare zi, aici îmi amestec o voce cu alta, de când sap şi tot sap, un fel de alergare spre centrul pământului.

- Unde vrei să ieşi, m-a întrebat glasul bătrân, spre câte alte cercuri rostogoleşti înserarea?

- În întuneric nu e niciodată orice, încerc să-i explic... neumbre cu rost.

Intru în dimineaţă ca deschizătorii de festine. Am chef de viaţă, am alunecat doar puţin şi acum îmi reiau locul în mine: mi-e poftă de o femeie cu baterii alcaline.

Naufragiat, rătăcesc în plăcerile sale. Sfânta îi dansează afară, buzele îi frământă uitare.

Apoi se despart, ca să intre barbarii-n altare.

Şi eu.

joi, 18 iunie 2009

Nu mă întrebaţi ce fac...


Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Azi mă întorc la copilul care am fost. Mă văd alergând prin ţărâna de la marginea drumului, desculţ şi negru pe tălpi. Un tricou pătat la care nu voiam să renunţ, în ciuda insistenţelor părinţilor. În pantalonii prea scurţi pentru mine, alergam după o minge împreună cu bunul meu câine. Ne opream la umbra fântânii aceleia a cărei apă trebuie să fi fost fermecată, gândeam eu, atât era de bună.

Apoi, pitit după buzele de ciment ale fântânii, îi propuneam câinelui meu o călătorie. Era un secret, dar puteam fi sigur că nu o să se afle: numai eu înţelegeam lătratul câinelui meu. Mă apucam cu mâinile de coama lui lăţoasă, îl comandam ca pe un cal din poveşti şi plecam undeva departe, unde nu erau oameni, unde nu era nimic ce ţine de lumea asta, numai uitare şi fericire.

Toată călătoria am uitat-o acum. Nu mai ţin minte comenzile fermecate pe care le foloseam ca să-mi strunesc câinele. El însuşi s-a stins, liniştit şi orb, la umbra fântânii aceleia. Dar ţin minte, sunt sigur de asta, de fiecare dată când ne întorceam în sătucul liniştit al vacanţelor, şi eu şi câinele osteniţi de atâta alergătură, aveam pe noi şi în urmă strălucitor praf de stele.

Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Îmi aduc aminte că, la o anume vârstă, am plecat într-o călătorie. Am spus tuturor că plec să mă caut şi cred că nimeni nu m-a mai văzut de atunci. Unii mi-au spus că în călătoria asta trebuie să te uiţi ca să te poţi găsi. Alţii mi-au spus că toţi plecăm în călătoria asta, dar toţi uităm unde am plecat. Azi am găsit o bucăţică din mine, total întâmplător. Şi mi-am adus aminte toate astea. Aşa că, azi, caut pe urme deja vechi şi uitate.

Plecasem în călătoria mea cu un tren obosit, întunecat după căderea apusului. Dar nu eram singur. Eram câţiva prieteni care fugisem cu trenul acesta secret. Şi-n timp ce trenul ţăcănea cu grijă în noapte, noi ne spuneam poveşti din spatele a patru perechi de ochi luminoşi. Eram copii. Doi băieţi, două fete, înfricoşaţi puţin de călătoria asta ce urma să ne ducă într-un loc necunoscut, cu oameni necunoscuţi, pentru un început de an nou, necunoscut.

Ceva din magia sărbătorilor cred că a stăruit în compartimentul acela, căci am simţit pentru prima oară cum miroase părul unei fete. Nu-i vorbă, şampoane mirosisem eu multe la vremea aia, dar nu simţisem niciodată mirosul părului unei fete ca nici una alta. Nu cred că ştiam nici cât de moale poate o astfel de fată să mă atingă pe obraz. Nici cât de aromată respiraţie ori moi buze pot avea astfel de fiinţe.

Atunci, pentru prima dată, am făcut acel lucru: am fugit un pic mai departe de ei, cu o foaie şi-un pix şi am scris primul poem al tinereţii mele. Poemul a fost un succes, fata a rămas impresionată. Dar fata s-a întors la prietenul ei, poemul s-a pierdut sau a fost rupt, doar noaptea s-a ars în memoria mea pentru totdeauna.

De atunci, fac mereu lucrul ăsta şi oamenii se uită mereu curioşi la mine. Parcă nimeni, n-a văzut, niciodată, un copil care se trage un pic mai departe, cu o foaie şi-un pix şi scrie dumnezeu ştie ce poveste despre dumnezeu ştie ce copil, ce minge, ce câine, ce călătorii, ce trenuri, ce fete, şi multe alte prostii ce nu merită atâta vreme pierdută.

Părinţii mi-au tot spus să nu mai fac aiureli de-astea, cică a început lumea să-mi ia seama că mă retrag mereu în colţul ăla şi apoi, ce bine îmi iese din lucrul ăsta? Fetele mi-au tot spus să las scrisul, să găsesc servici, să muncesc şi eu ca ceilalţi, avem nevoie de bani, nu de cuvinte.

Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Părinţi şi fete nu mai am de mult şi de la o vreme mă gândesc să nici nu mai ies din colţ.

marți, 26 mai 2009

Amintiri din copilărie

Să fi avut vreo 7-8 ani.
Într-o seară, îmi aduc aminte, ne-am suit toţi în Dacia roşie, comunistă, a lui taică-meu şi am plecat. După un drum în care am privit visător luminile oraşului prin geamul aburit – să zic că a trecut cam o jumătate de oră – am intrat cu maşina în curtea unor vechi prieteni de familie.

Prietenii aceştia la care sosisem locuiau într-o casă destul de sărăcăcioasă, dar curată, la marginea oraşului, în capătul unor lungi drumuri cu noroaie. Pentru mine, era un aşa capăt de lume..., mai ales că linia ferată trecea, printr-un tunel, chiar pe lângă casa lor. Gazda noastră, nea Nicolae, era un pic mai tânăr decât tata şi ţin minte că eram foarte ruşinat şi foarte atent în preajma lui. Ar fi fost suficient să calc un pic greşit şi ar fi glumit toată noaptea pe seama mea. Dar altfel, era un om bun – şi corect – spunea tata.

Când am sosit noi, grătarul era deja aprins. Nea Nicolae folosea un hol mic ce pornea din tunelul trenului pentru a-şi ţine grătarul. Era uscat, la adăpost, vara era răcoare şi în jur totul era din ciment. Aşadar nu era nici un pericol, poate doar trecerea trenului, dar asta se întâmpla o singură dată pe zi şi toţi ştiam când. Nea Nicolae zicea că în tunel era un curent ce ţinea focul sprinten şi că ieşea friptura mai bună. Mama zicea că acest curent era deseori încurajat de câte o duşcă, fără să-l prindă nevastă-sa.

Oricum, în seara aceea, tanti Elena aranjase carnea pe tavă, frumos împănată cu legume colorate şi vârâse tava drept în gura cuptorului, cu dexteritatea femeii dedicate. Aşadar, nea Nicolae făcuse focul degeaba, dar nu pierduse ocazia câtorva degustări de ţuică. Iar acum era la al treilea şpriţ cu tata şi era roşu. Aşa că m-a trimis pe mine, cu o sticlă cu apă, să verific dacă s-a stins „bine” focul.
- Şi vezi că trebuie să treacă trenul! Ai grijă să nu intri în tunel!

Dar eu ştiam prea bine mica lor cazemată şi nu-mi era frică de nimic, ba chiar îmi plăcea să privesc şarpele imens de oţel alunecând prin noapte. Am stins focul şi l-am scurmat cu fierul cel lung pe care îl ţineau acolo special pentru asta. Aşteptam să treacă trenul şi cred că m-am jucat puţin cu el pe umăr, ţinându-l ca pe o suliţă. Exact când trenul intra în tunel, dintr-o dată, cele câteva becuri îngălbenite care luminau maţul lung de ciment – s-au stins. Trenul a tras două ţignale scurte, dar şi-a văzut de drum.

Am realizat că era posibil să fi făcut eu boacăna. Cu nea Nicolae nu era de glumit. M-ar fi pomenit şi-n vremea de Apoi. La timpul ăla, nu văzusem eu decât vreo două filme poliţiste, dar ştiam despre amprente... Pe întuneric, am şters mânerul fierotaniei, am aşezat-o la locul ei şi am ţâşnit spre casă, unde am raportat că totul este în regulă, misiunea a fost îndeplinită.

Restul serii nu mi-l mai amintesc. Probabil m-a învins somnul şi m-au aşezat în pat. Dar îmi aduc aminte, câteva zile mai târziu, a trecut nea Nicolae pe la noi, în vizită.
- Titi, să vezi nebunie!... A doua zi după ce aţi venit voi, mă trezesc dimineaţa cu miliţienii la uşă! Că s-a întâmplat nenorocire mare şi dacă am fost sau am văzut pe cineva, noaptea, prin preajma tunelului. Eu zic nu, am stat în casă... Până la prânz, încep să apară securiştii. Aflu io până la urmă care-i treaba, cică sabotaj, au adus nu-ş ce experţi, de nu-ştiu-unde. Că află ei, până la urmă, cine a fost şi cum au făcut-o. Toată ziua au schimbat experţi. Au măsurat urmele de tălpi de pe jos, au ciocănit pereţii. Au tras poze şi au interogat toţi vecinii. Tâmpiţii au adus chiar şi câini. Bine că nu mi-au zis nimic de grătarul ăla. Apoi, brusc, dispar toţi, fără să mai zică nimic... Aseară, trece Mitică, miliţianul nostru. Era turtă. M-a pus să jur că nu povestesc la nimeni ce-o să-mi arate. Că e ultra-secret, numai ăia „de sus” au văzut poza asta... Apoi scoate din buzunar şi-mi arată fotografia, în care se vedea, sus pe tavan, pe unde trecea firul, cum atârnă ştecherul scos din tripla lui. Asta era poza...

Tata a explodat şi a râs cinci minute ţinându-se de burtă. Râdeau amândoi şi se ţineau de burţi şi se mai opreau câte o clipă ca să ia o gură de şpriţ. Eu mi-am amintit de suliţa mea şi am tăcut mâlc.

Nea Nicolae a fost arestat pentru că i-a făcut pe comunişti idioţi, într-o piaţă. N-a stat mult, că a venit revoluţia. Săptămâna trecută, după ce mi-am amintit întâmplarea asta, am fost până la el acasă. Abia mi-am amintit drumul. Acum e mai luminat, sunt două magazine pe strada lui – şi trei taverne. Dar e tot noroi.
Nea Nicolae e acum bătrân şi uscat. Bea mult. Tanti Elena a murit. Fata i-a plecat din ţară... Şi-a adus aminte de treaba asta cu tunelul şi cercetările. Mi-a zis că nu ştie sigur ce au făcut cu firul, probabil că l-au zidit pe-acolo, să nu se ajungă uşor la el. Şi că a rămas zidit, de atunci, de douăzeci de ani. Becurile nu au rezistat nici pe departe atâta timp. Nimeni n-a mai venit să le schimbe, să repare firul. Tunelul e acum tot timpul în întuneric.

Bătrânul are ochii tulburi şi zice că pe vremea aia te săltau pentru un bec. Sabotaj. Dar acum nu-i pasă nimănui şi toţi îşi bat joc şi fură. Cum e mai bine?, mă întreabă. Eu ştiu, dar tac. Nea Nicolae n-a mai făcut nici un grătar acolo.