Cogito ergo fum

În majoritatea timpului, oamenii doar cred că sunt fericiţi. În câteva rare momente, sunt siguri...

M-am trezit cu gândul ăsta şi încă nu m-am spălat pe faţă de vis.
Am chicotit între două perne şi mi-am numărat motivele pentru care ar trebui să râd mai des în somn.

Mă bucur că am îmbătrânit fără să-mi pierd speranţa. Pentru că am învăţat să mă bucur de lucrurile mărunte cum ar fi mirosurile anotimpurilor.

Am învăţat să mulţumesc în fiecare seară pentru ziua cu pricina, chiar dacă nu ştiu încă sigur cui. Am învăţat să închid măcar o dată ochii în timpul zilei, să-i deschid măcar o dată în somn.

Între două gânduri, îmi place să pun mâna pe fondul femeii. Imaginea fără substanţă e la fel de inutilă ca forma fără... fund.

Nu m-am iertat pentru toate prostiile pe care le-am făcut dar am învăţat să trăiesc cu ele. Numai oamenii nesimţiţi îşi pot ierta toate păcatele, de aia le şi repetă.

Am învăţat că soarele nu răsare doar pentru mine dar dacă tot o face, aş putea măcar să mă bucur. Răsăritul e ca un gând bun: dacă îl pierzi, vine altul mâine... doar că n-o să fie la fel...

Între mine şi El e contextul. Eu formulez; doar veşnicia Scrie.

Nu mai e nici o mirare: cu ceilalţi vorbesc de plictiseală. Cu mine însumi vorbesc ca să supravieţuiesc.

Am tras o mie de concluzii şi n-am învăţat nimic. Ce am învăţat, a fost fără concluzii.

Din când în când mă gândesc la trecut şi singura mirare e că i-am supravieţuit. Din când în când mă gândesc la viitor şi singura certitudine e că n-am nici una. Ce motive mai bune pot găsi ca să mă bucur de libertatea mea?

M-am obişnuit să sting luminile de care nu e nevoie: ce consum în plus, iau de fapt de la altul. Acelaşi lucru e valabil şi cu sentimentele.

Când eram adolescent, mi-aş fi dat sufletul pentru orice. Acum aş da orice pentru suflet.

Tăcerea e mirarea unei întrebări. Dacă vrei să răspunzi la toate întrebările, o să rămâi toată viaţa un nedumerit.

Un sfânt spune un cuvânt şi alungă moartea. Asta merită să descoperi: ce e în spatele cuvântului.

Am consumat atâtea droguri cât să nu mă mai întorc niciodată la realitate. Apoi m-am oprit, că nu mai făceau nici un sens. De ce să mai plec de unde nu eram niciodată?

Oamenii ca mine aplaudă un singur lucru: nebunii. Pentru că nimeni altcineva nu încearcă să schimbe lumea.

În majoritatea timpului, doar cred că sunt fericit. În câteva rare momente, de exemplu atunci când scriu, sunt sigur. Chiar dacă totul se preface în scrum.

Cum ar fi fără sentiment şi gândire? O lumânare fără lumină, fără fum?

Coliva cu frişcă

„De ce te-ai lăsat de scris?” mă întreabă din când în când... Oricine ar întreba, întotdeauna îmi păstrez o secundă pentru a zâmbi în sinea mea. Scrisul nu-l laşi. Cel mult te poate lăsa el pe tine.

Oamenii întreabă din motive diferite. Nici nu mă obosesc să le răspund celor care o fac din complezenţă. Apoi sunt cei care întreabă pentru că aşteaptă un răspuns – iar asta aproape că-i mai rău. Motive... Sunt motive pentru ei şi motive pentru mine.

Ce sens ar face pentru ei să le spun una sau alta? Să le spun că am fost laş? Rătăcit? Sau că am fost scârbit? Poate ar aprecia într-o măsură sinceritatea, însă nu ar fi răspunsul pe care îl aşteaptă şi atunci ar căsca plictisiţi. Oamenii ăştia sunt mediocri tocmai pentru că aşteaptă răspunsuri. Nu te eliberezi descoperind adevărul – te eliberezi căutându-l.

Filozoful, astronautul şi călugărul au ceva în comun: ştiu că înălţarea nu e uşoară.

Faptul că nu poate fi formulat adevărul absolut este ceea ce îl face posibil. Nu găsesc nimic descurajant în asta, ci dimpotrivă: înseamnă că adevărul are Măsură... Și atunci rămân doar cu provocarea de a-i descoperi o cât mai mare măsură (în rațiune), cât mai justă (în spirit) și cât mai frumoasă (în trup – adică în Cuvânt).

Orice încercare de a formula adevărul este o aplicare a paradoxului pe el însuși: suntem perechi de contrarii care își caută perechea.

Cei care mă fac să zâmbesc deschis şi sincer sunt puţinii mei prieteni care, aruncându-şi ochii peste vreun text mai vechi, formulează retoric: „De ce te-oi fi lăsat de scris?!”... Da, lor pot să le răspund; tocmai de dragul retoricii. Atunci încep şi le spun – că prima formă a scriiturii şi singura constantă a fost cea intimă, a jurnalului. Toate celelalte genuri sunt o auto-depăşire a acestuia.

La 15 – 20 de ani, când descoperim scrisul (sau poate invers), oricum avem tendinţa să fim confesivi. Fie că deţinem controlul ori epatăm, orice altă formă este un bluf. Dacă, să zicem, după câţiva ani de scris jurnal, te decizi să explorezi în alt fel lumea ideilor, ai atunci o şansă bună şi o bază solidă. Altfel, vei fi un rătăcit printre –isme, fie post sau ante modernisme şi ce e mai grav e că vei fi plin de tine – ceea ce, în paginile scrise, e o lipsă.

Prea mulţi se străduiesc să arate ceva, prea tare. Cât timp te crezi stăpân, eşti sclavul ideii din tine. Dar am divagat.

De ce m-oi fi lăsat de scris?!... Motive sunt multe, răspunsuri nu.

În parte pentru că n-am fost sigur de o direcţie şi am rătăcit astfel multă vreme. În lumea ideilor, dacă nu le ai pe ale tale trăieşti un naufragiu continuu, iar dacă te agăţi prea tare de ideile tale devii prizonierul unei forme. Am alergat multă vreme după soluţia problemei ăsteia. Într-o zi am obosit însă – şi m-am oprit din alergare. Atunci am descoperit că o aveam deja.

În parte pentru că, la un moment dat, în loc să-mi văd de drumul meu, am aplecat urechea către unii care vorbeau despre aşteptări. Aceştia, majoritatea, s-au dovedit apoi exact aceiaşi oameni care m-au scârbit; capabili de orice compromis pentru a-şi creşte recunoaşterea. Numai că strălucirea nu e niciodată strălucire cât timp e doar în capetele noastre. Fiecare să înţeleagă cât poate.

Cum zicea Borges? „Sigur de viaţa şi de moartea mea, mă uit la ambiţioşi şi-aş vrea să-i înţeleg”...

N-am avut înclinaţia să mă răzbun pe cei care m-au lovit. L-am înţeles devreme pe don Quijote. M-am retras în mine odată ce am simţit începutul rătăcirii. Pentru că nu mi-au plăcut niciodată lucrurile făcute pe jumătate, am încercat să mă rătăcesc complet. Doar aşa mi s-a părut că face sens regăsirea, iar ideea asta s-a transformat dintr-un patetism adolescentin într-o criză religioasă.

În alergarea lui după certitudini, gânditorul trece inevitabil printr-un moment de criză. Asta din cauză că, pentru intelect, credința este ori eliberatoare ori o insultă.

Atunci când nu te mai raportezi doar la raţiune, ceva în tine se transformă din visul unei umbre în umbra unui vis. Ca să spun altfel, atunci când eram necredincios, viaţa mi se părea o colivă cu frişcă şi cireaşă.

În lumea asta în care toţi sunt specialiştii cuvintelor, e greu să găseşti măsurile potrivite. E dificil să vezi prin atâtea miraje. E aceeaşi dilemă în care au fost puşi toţi profeţii. Răspunsul e simplu, dacă nu evident: se judecă după roade. Asta e una din ideile alea uşor de priceput dar greu de aplicat.

Trebuie să taci suficient de mult ca să poţi auzi. Iar în cuvinte, e un singur lucru de ascultat: inima.

Tratamentul nu prea funcţionează...

Tratamentul nu prea funcţionează. Singurul efect notabil al lui este că nu-mi pot aduce aminte de cât timp sunt închis aici. Ar putea fi câteva săptămâni, ar putea fi zeci de ani. Poate chiar sunt aici dintotdeauna.

Şi atunci, toate chipurile care apar în spatele ochilor şi toate întâmplările care îmi vin din când în când în minte, aproape fără nici o legătură între ele, toate par ireale, ca şi cum viaţa care ar fi trebuit să se lege din toate acele imagini ar fi doar o altă halucinaţie într-un şir neîntrerupt al iluziei.

Iluzie peste iluzie, asemenea textului acesta, pe care îl scriu în minte, imaginându-mi fiecare literă pe rând, colorându-se, arzându-se în pereţii moi şi albi ai celulei. Pot astfel să ţin minte cantităţi enorme de text, memorând imaginea arsă. Altfel, nu aş şti niciodată să mai aşez cuvintele la loc, n-aş mai şti să le pun în aceeaşi ordine. Iar aici nu există nici o altă ordine decât cea interioară.

...

Doctorii par mulţumiţi atunci când mă văd liniştit. Primul efect al medicamentelor este că îmi relaxează corpul. Dar abia după ce închid ochii începe ceea ce, de fiecare dată, pot descrie drept magnific.

Uneori văd explozii de culoare. Forme infinit de complexe, mişcându-se după ritmuri universale şi însoţite de senzaţii atât de înălţătoare încât orice altă nirvana pare improbabilă.

Totuşi, nu există niciodată prea sus, ori prea mult. Nu simt că am ceva de pierdut. E o joacă mai serioasă decât plecarea. Ca atunci când cuvintele încep să se rotească într-un dans la fel de fragil ca orice altceva şi totuşi atât de fascinant. Sunet după sunet, ordine perfectă. Limbajul de suflet se transformă în cel secundar şi îl conduce fără vanitate, fără aşteptări de împlinit.

Alteori găsesc respiraţia potrivită pentru clipe de linişte totală. Atunci este cel mai bine. Senzaţie pură, arteziene de emoţie fără nici o umbră de gând. Detaşarea şi relaxarea supremă. Acolo nu există nevoie de dragoste, acolo e întreg sentimentul.

Când îmi reuşeşte asta, rămân ore întregi încărcat cu o energie formidabilă, pe care am decis totuşi că e mai bine să nu o arăt. Nu cred că toţi sunt pregătiţi să o vadă. În lumea în care am corpul nu există certitudini. Totul e supus îndoielii.

...

Apoi sunt toate apariţiile ce mă vizitează. Cred că pe câteva le-am inventat eu. Nu aş putea spune nimic sigur. Chiar asta îmi spunea Bufonul un pic mai devreme.
- Prima regulă: cei care încearcă să îţi ofere răspunsuri – ei bine, cele mai mari şanse sunt ca ei să se înşele. Singura frumuseţe a certitudinilor este că-ţi oferă loc să te îndoieşti de ele...

Bufonul e una dintre vocile care m-a însoţit peste tot.
- Trebuie să aflu! îi zic.
- Am presimţirea că vrei să faci un proces aici, deşi nu cred că ai cu cine, dacă nu socoteşti zidurile astea vechi. Unele lucruri stau mai bine îngropate...
- Numai dacă sunt moarte.... Am aşteptat atâţia ani! La început am fost împiedicat să plec. Mai târziu mi-a fost frică. Apoi am încercat să mă pregătesc, deşi n-am ştiut niciodată pentru ce anume.
- Eu cred că îţi faci prea multe griji, spuse Bufonul. O să te scot să pescuim, în fiecare zi, până o să te coacă soarele de tot, apoi o să verificăm fetişcanele din împrejurimi, iar seara te îmbăt cu vin, să visezi îngeri...

Zâmbesc trist de fiecare dată când îmi vorbeşte despre lumea de afară. Uneori se aprinde atât de mult şi pare aşa de fericit, încât îl las să vorbească fără să-l mai întrerup. Alteori nici măcar nu-l ascult.
- Nu ştiu ce-o să mă fac cu tine, insistă Bufonul. Eu îţi vorbesc despre adevărata fericire şi tu visezi...
- Dacă am învăţat până acum ceva, a fost că fericirea nu vine niciodată atunci când o aştepţi – şi cu atât mai puţin atunci când pleci în căutarea ei. Uneori mă gândesc că fericirea trebuie subminată ca să se împlinească.
- Nu ştiu de unde le scoţi. Eu ştiu că dacă-mi sabotez sticla cu vin, mâine n-o să mai am ce să beau. Şi filozofia n-o să-mi ţină de sete.
- Ai şi tu dreptatea ta. Depinde ce cauţi, până la urmă.
- Ştiu, tu îţi doreşti liniştea. Dar liniştea ta supremă mă sperie: prea seamănă a moarte...

...

Brusc, camera se schimbă. Una după alta, se aprind sute de lumânări. Nici un alt sunet nu mai întrerupe liniştea nopţii. Afară, simt cum cerul dispare într-o ceaţă sălbatică, primordială. Lângă mine a apărut o prezenţă feminină, ce poartă o mască. Ştiu prea bine cine este, altfel n-aş fi atât de paralizat. Partea bună este că după frică începi să vezi cu adevărat oportunităţile. Astfel de discuţii nu sunt de ratat.
- Unde dormi tu? o întreb...
- Între vis şi miracol...

Între noi, pe o masă rotundă cu picioarele sculptate în formele labelor unui leu, o carafă cu vin şi două pahare. Fotoliile îmbrăcate în pluş roşu se asortează cu perdelele grele.

- Mâine va fi o zi importantă pentru tine, îmi zice.
- Mâine e doar o altă zi, îi răspund. Spune-mi mai bine ce doreşti de la mine.
- O să înţelegi la momentul potrivit, dacă vei fi pregătit şi dacă vei supravieţui până atunci.
- Este o ameninţare?
- Nu. Doar un joc.
- Unul periculos, se pare.
- Pericolul nu vine din partea mea. Eu doar aşez piesele ca partida să înceapă. Restul evenimentelor vor continua să se nască din ceea ce a fost deja sădit.

N-am văzut la nimeni până acum un păr atât de întunecat. Este un negru cărbune, cu străluciri ciudate. Apoi, ochii încep să îi strălucească din ce în ce mai intens. Mai mult decât oricare dintre lumini. Face un semn scurt de avertizare, apoi întreaga cameră îngheaţă în timp. Flăcările încremenesc. Cercurile ce se apropiau, în pahare, dinspre centru spre margine, se opresc. Mă ridic din fotoliu şi mă apropii cu o curiozitate intensă de una din lumânări. Ea zâmbeşte.

- Încearcă!

Întind mâna şi ating flacăra. În loc de căldură, degetul întâmpină rezistenţă. Ea îşi lărgeşte un pic zâmbetul.

- Avem nevoie de ceva mai mult timp pentru toate discuţiile. Să începem.

Se ridică fără efort din fotoliul său, ca şi cum o mână ar fi împins-o sau ca şi cum legile fizicii n-ar avea nici un efect asupra corpului său. Ne apropiem unul de celălalt şi ea îmi atinge capul cu palmele, în dreptul tâmplelor. Simt brusc o vibraţie ciudată. Un sunet începe să-mi urce în urechi până ce pare că ajunge la o intensitate insuportabilă. Apoi, brusc, se linişteşte. Auzul începe să perceapă ceva ca o respiraţie continuă. “Sunetul tăcerii”, îmi gândeşte mintea. În timp ce le inspectez, mişcându-mă uşor, toate obiectele din cameră par cuprinse de viaţă. Este ceva comun în tremuratul lor infim dar totuşi atât de clar. Un ritm identic. Imediat descopăr şi mirosurile. “Fag ars. Mahon umed. Ceară arsă. Nisip cu siliciu. Sare. Alge. Praf de cărămidă. Struguri fermentaţi.” Toate odată şi totuşi de intensităţi diferite. Toate simţurile ascuţite mai mult decât ar fi părut omeneşte posibil.

- Imaginează-ţi. Asta e doar o mică parte. Cât de mult crezi că poţi să simţi?

Mă aşez din nou. Probabil am o expresie pierdută.

- Este uimitor… zic, după ce stau nemişcat câteva momente. Cum poţi să explici asta?
- Eu nu trebuie să-ţi explic nimic. Eu îţi arăt. Te conduc într-un vals gigantic, într-o călătorie epică spre întrebarea ta cea mare. Spre victoria sau frica ultimă.
- În primul rând, de ce pe mine?
- Încă nu ai învăţat ce să mă întrebi ca să-ţi dau răspunsurile de care ai nevoie.
- E un singur răspuns la întrebarea pe care o caut?
- Da şi nu.
- Asta da ambiguitate.
- Foloseşti cuvinte care nu mi se potrivesc. Ceea ce oamenilor li se pare neclar, pentru mine este clar ca Unu. Asta e diferenţa între Înţelegere şi Pătrundere.
- Da, există o frustrare în aceste unelte născute din mişcare şi dor.
- Ai moştenit firea poetică a tatălui tău...

Deschid gura să spun ceva, apoi mă opresc. “Desigur” îmi zic. “Se joacă. Ce e esenţial să întreb?”

- Cine o să mă ajute?
- Totul. Nimic.
- Explică.
- Dacă aştepţi miracole, n-o să vină. Dar poţi învăţa să le faci.
- Cine o să-mi stea împotrivă?
- Tu. În primul rând.

...


O singură dată m-a lăsat s-o ating şi am simţit sentimentul acela al unicei Icoane. Ne-am privit îndelung. E doar un spaţiu gol, al ochilor. Dar atâtea apar atunci când te priveşti bine. Dincolo de orice, primează senzaţia. Pe măsură ce îşi coboară masca, dispare îndoiala. Prima oară când a apărut, până şi Bufonul s-a oprit din râs.
- Ăsta e unul din momentele în care ar trebui să uit de tine... i-a zis.
- De azi, n-o să mai uiţi de mine niciodată. O să locuiesc în umbra ta.

...

Lângă ea mai apare o persoană. E bătrânul Socrate. Apare întotdeauna însoţit de un pietroi enorm şi ţine o cupă în mână de parcă toată viaţa lui ar depinde de ea. La început n-a fost de acord cu scrisul meu din minte. Dar când i-am zis că doar asta rămâne din mine aici, n-a mai insistat. Ca de fiecare dată, începe din senin.
- Am auzit-o din gura unui înţelept. Spunea că partea din suflet unde sălăşluiesc poftele este prin natura ei supusă schimbărilor şi celor mai contrarii influenţe. Această parte a sufletului ce nu se poate constrânge şi care nici nu-i în stare să reţină ceva, este ca un butoi fără fund, din cauză că nu se umple niciodată... Dintre toţi cei coborâţi în Hades, cei mai nenorociţi sunt aceia ce sunt nevoiţi să toarne într-un butoi găurit apă cu un ciur nu mai puţin găurit. Ciurul e sufletul; fiindcă şi el e pătruns de găuri şi-i incapabil să reţină ceva din pricina orbirii şi a lăcomiei.

Tăcem toţi. Când îmi amintesc să respir, porneşte şi vocea.
- N-am mai scris de mult...îi zic... N-aş mai scrie niciodată... Până la urmă, pentru ce, când dispariţia e atât de simplă?... Dacă sunt sincer nu mă crede nimeni - şi doar de dragul corpului şi al unui oftat nu mai mint... De prea mult timp visez că nimeni nu vorbeşte nimic.
- Ce vrei să auzi? Ce ai nevoie să auzi? Credeam că am depăşit momentul confirmărilor... zice el şi mă priveşte cu greutate...
- Mi-am aruncat vâslele în apă... Nu se vedea nici un orizont, nu se vedea nici măcar cerul. După multă disperare am început să construiesc o insulă, nici eu nu ştiu din câtă nebunie şi am tăcut acolo definitiv... Am plecat apoi la război cu dumnezeu - despre mine ce să mai vorbesc... Piatră după piatră, foc după foc, am întors totul şi nu am găsit nici măcar războiul...
- E doar o cădere liberă, o putrezire cu miros de rai. Tragi cortina, coborând apoi cenuşiu în strigătul nopţii din tine... În rană se îndeasă singurătate cel mai bine...

Se schimbă la faţă, întinereşte mulţi ani în câteva clipe. Transformarea se opreşte întotdeauna la 31 de ani.
- Dacă Lumina care este în tine este Întuneric, cât de mare trebuie să fie Întunericul acesta!

...

Soarbe cu plăcere intensă din cupă. Apoi întoarce palma către cer. Mâna rămâne întinsă. Sufletul speriat. Şi tristeţea ca o mantie groasă.

În umbră, ochii celei mai frumoase femei din lume luminează.
Luminează ca ultimul far al Genezei, din oglinda nenăscutei balene.
Cu plăcerea curată, nebunia se adânceşte sub gene.

Thanatomagie

De pe străzi şi alei, sentimentele se retrag în camerele lor.
E semn că se apropie seara.
Sentimentele, ca şi fluxul, se retrag pentru că există somn.
O legănare de la extaz în agonie şi în Apoi.

Pe tărâmul nopţii, corpul îşi schimbă vibraţia.
Percepţia se schimbă.
În caleaşca ei personală
soseşte voluptoasa atracţie a necunoscutului.

Ca şi corpul pe jumătate dezvelit
mintea se joacă atât cât a fost lăsată să descopere joaca.
Sufletul, la fel...

Femeia plecării îmi mângâie fruntea iar eu râd lipsit de greutate.
O aud fredonând abia şoptit:
Hello, darkness, my old friend
I’ve come to talk to you again...

...

Acolo unde lucrurile încep şi acolo unde se termină, există miracole.
Din când în când aud ţipătul lanţului.
Din când în când halucinez mosc în temple dulci şi sărate.
Ea îşi apropie coasa de coapse şi îmi povesteşte despre cerul din spate.

Noaptea a picurat toată în apus.
Strop cu strop, nuanţă după nuanţă
portocaliul s-a transformat în negru.
Apoi în beznă.

De acolo pleacă şi acolo se întorc toate.
Orice om mare ştie că bezna păstrează sămânţa magică a luminii.
Orice copil ştie că nu e chiar uşor să faci magie.

Implică multe cunoştinţe,
o căruţă cu imaginaţie (o vezi?),
un ochi pentru frumos, un ochi pentru tragic
şi unul pentru lumină.
Aste numai ca să poată să-şi înceapă ucenicia.

Pentru început trebuie să înveţi alchimia.
Transformările sunt teribil de importante -
mai ales cele din interior.
Pe undeva pe acolo afli ceea ce începi să cauţi.

Ca să creezi trebuiesc desigur uneltele potrivite.
Felurite sunt acestea precum chipurile oamenilor.
Însă toate au nevoie de stăpânirea formulelor magice.
Acestea nu se obţin decât atunci când eşti Înăuntru.

Înăuntrul e mare.
E mare cum numai lucrurile precum universul pot fi.
Îl poţi găsi teribil de aglomerat ori poţi găsi linişte.
Liniştea şi haosul sunt, la rândul lor, de multe feluri.

În locul în care s-a terminat una şi încă nu a început cealaltă
există Intermediarul – ca duhul ce întreieşte soarta profetului.
Totul este liber şi firesc
iar firele ţesăturii se potrivesc cu măiestrie
din umilinţă.
Căci cel ce crează la rândul său
ştie că orice stăpânire este un împrumut.

Abia după Căutare iei lut şi laşi incantaţia să se rostească singură.
Spiritul conduce raţiunea prin urechea infimă a nebuniei
cea suficient de încăpătoare
ca orice elefant cu bun simţ să o străbată.

...

Pentru orice creaţie, construieşti întâi Scena.
Aici, grandios şi mistic, guvernează in absentia femeia plecării.
Doar în faţa ei oamenii devin sinceri.
Adevărul e o necesitate a despărţirii.

Buzele se mişcă imperceptibil.
Fruntea coboară spre ţărână.
Mâna prinde un singur fir şi începe să-l ridice.
Iese viaţă numai din mişcarea acelora
al căror suflet s-a descărcat în pragul sfârşitului.

Moartea e prietena magicienilor.
Ies la plimbări lungi şi stau de vorbă
aşa cum puţine cupluri din lume au învăţat să vorbească.

La început, doar stau şi se privesc.
Priviri oglindite una în cealaltă,
care par uneori să fie mai lungi decât mileniile.

Dar cu Ea nu există stinghereală.
Ea este cea mai naturală din lume.
Prezenţa ei este cu adevărat hipnotică.
Adevărata frumuseţe urcă în mister şi coboară în taină.

Coboară pe trepte necunoscute în cel mai familiar instinct al fiinţei.
Urcă în manifestul cerebral al sentimentului.
Te rosteşte. Te în-fiinţează.
În cazul magicienilor, Ea este cea care îi conduce acasă.

Dar prieteniile bune durează o viaţă.
În căutarea lor, Ea îi duce dincolo de margini
înspre acel lucru care să nască din nou infinitul
dacă ar fi să se termine.

Numai voalul ei are atâta vrajă cât să studieze toţi curioşii din lume
şi tot n-ar termina de citit mai mult decât două-trei scame.
Magicienii tot încearcă să-i ridice voalul
să-i descopere măcar gleznele fabuloase
căci numai la ea găsesc amânare.
Asta vor toţi de la Ea...

Iar Ea zâmbeşte întotdeauna cald şi îi linişteşte pe toţi.
Îi hrăneşte, dă un sens umbrei lor.
Cine are ochi de văzut, să vadă:
sunt oameni care n-au umbre şi umbre care n-au oameni.

Magia îşi urmează calea Ei, tot timpul acolo şi niciodată prezentă.
Spre deosebire de vorba muritorilor
magia nu străbate ţara lui Ego
înainte de a-şi îndrăzni formularea în Cuvânt.

În faţa cuvintelor, ea se sprijină cu un cot în miracol
şi cască plictisită...
Tăcerea ei vorbeşte mileniilor şi celor care ştiu că
acolo unde lucrurile încep şi acolo unde se termină, există miracole...

Un secol în grădina Edenului

(Povestea de faţă se adresează unui american din doi - şi unui canadian, australian, european din patru: adică acelora care cred în cuvântul ad-literam al Bibliei. Acţiunea se petrece exact acolo unde spune titlul.)

...

Era o zi însorită, ca toate celelalte de până atunci. Adam era încă singur, nici nu ştia ce e aia femeie. Nu avea mai nimic în program, mai culegea o portocală, o banană, dar niciodată un măr. În această dimineaţă, însă, fusese trezit devreme.

Dumnezeu veni la el, îl luă afectuos de după umeri şi grăi:
- Adame...
- Da, Doamne, te ascult...
- Hai să-ţi spun ce idee mi-a venit. (Şi zâmbi larg)
- Spune, Doamne...
- Aşază-te, mai întâi... Bun...
Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el". (Geneza, 2:18)
- E o idee minunată, Doamne, zise Adam. Eşti măreţ într-adevăr. Şi ce trebuie să fac eu?
- Uite, eu o să încep să aduc în faţa ta, pe rând, toate fiinţele vii pe care le-am creat. Şi tu te gândeşti un pic la fiecare şi le dai un nume...
- ...
- Ce zici? Sună interesant?
- Da, Doamne, dacă zici Tu că trebuie...
- Zic...
- Nu pot să pun nume doar la animalele care mă interesează?
- Adame, dacă tot te apuci, trebuie să pui la toate.
- Bine, păi... începem chiar acum? (şi privi cu regret umbra poieniţei unde se relaxa de obicei ronţăind ciuperci)
- Dar când?! Acum începem.
- Bine, Doamne...

Şi au început ei aşa, cu fiecare animal. La început a mers lent, că mai întreba Adam ce face animalul respectiv, ce mănâncă, de ce are atâtea picioare, sau de ce n-are deloc... În prima zi, puse nume la aproape o sută de animale. Spre după-amiază se opriră.

- Gata pentru azi, Adame, zise într-un final Dumnezeu. Sunt opt ore de când faci asta. Ar fi bine să te obişnuieşti cu intervalul ăsta de muncă. Dăcă vrei îţi arăt peste câteva milenii cum o să fie...
- Lasă, Doamne, nu-mi mai arăta acum, că sunt obosit. Mă duc şi eu să mă întind un pic la umbră.
- Vezi ce faci la noapte, că mâine dimineaţă continuăm...
- Daa?? Mai sunt multe? (pentru prima oară, Adam avu o presimţire)
- Eh, mai sunt câteva. Nu te speria, luăm fiecare zi pe rând.
- Ah, deci o să fie destule zile în care o să fac asta de acum încolo?
- O să fie. Hai, du-te acum la joacă...

Şi plecă Adam. În noaptea aceea dormi neîntors, visând tot soiul de animale ciudate, alergând sau târându-se pe pământ, săpând galerii pe sub, altele în apă, lucioase, altele în văzduh, cu aripi...

În mod cert, Adam NU visă dinozauri. Ei nu existaseră niciodată şi nici nu mai aveau când să existe. Dumnezeu probabil că le crease direct fosilele şi apoi făcuse vreun miracol de-al Lui ca să pară vechi de milioane de ani, în cazul în care cineva o să decidă să le dateze după ce-o să descopere carbonul...

Următoarea zi, o luară de la capăt. Adam nici nu mai întrebă despre fiecare, doar le căută nume. Se gândea mai mult acum, deja era în criză de inspiraţie.

- Doamne, nu mai ştiu ce nume să le mai dau, răbufni el la un moment dat...
- Ei, haide, nu fi leneş, cum să nu ştii? îl mustră Dumnezeu.
- Doamne, nu ştiu sigur ce limbă e asta pe care o vorbim acum, că momentan nici nu mai există alta ca s-o compar, dar câte litere şi câte combinaţii crezi că pot să fac?
- Hai Adame, foloseşte-ţi imaginaţia...
- Păi Doamne, nici măcar n-am cum, ce conexiuni să fac? Nici nu am ieşit din Grădină, nu ştiu mare lucru despre lume, latina încă nu există... Nu ştiu NICI UN ALT NUME ca să mă ajut de ele şi să numesc animalele după acele alte nume...
- Adame, vezi că începi să ridici tonul...
- Iartă-mă, Doamne, dar sunt frustrat. Practic, o să ajung să fac nişte combinaţii foarte ciudate de litere, în curând.
- Fă-le. În curând, o să ai nevoie să le faci şi foarte lungi.
- Ceee? (Adam avu a doua presimţire în legătură cu treaba asta) Doamne, o să fie multe rău, nu-i aşa?...
- Hai, că pierdem vremea. Aşa nu ajungem nicăieri. Spune odată: cum vrei să se numească animalul ăsta?
- ...

Şi astfel continuară până la sfârşitul zilei. A treia zi a fost şi mai cumplită. După o săptămână, Adam îşi ura viaţa. Peste două luni, era pe culmile disperării. Strigă deznădăjduit:

- Doamne, nu mai pot! Nu mai vreau! Nu mai pot!
- Adam, calmează-te. Ce ai?
- Doamne, spune-mi: cât o să mai dureze calvarul ăsta?
- Păi asta e în funcţie de tine. Dacă pierzi vremea, o să dureze mai mult.
- Doamne, nu fi vag. Tu le ştii pe toate, spune-mi exact câte animale mai sunt.
- Eşti sigur că vrei să ştii, Adame? Înainte de toate, trebuie să te felicit: în lunile astea două, ai pus nume la peste o sută de mii de animale.
- Doamne, spune-mi câte mai sunt, oftă Adam...
- Exact 29.892.768 de specii, zise Dumnezeu.

- CÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂT?!?!?!

- Adame, gândeşte-te. Dacă reuşeşti să păstrezi ritmul, dacă nu stai mai mult de zece secunde ca să te gândeşti la fiecare animal, în aproximativ 40 de ani terminăm. Plus-minus ceva. Hai, să zic o sută, cu întârzieri, cu probleme neprevăzute şi tot restul...
- ...

Nu există prea multe informaţii despre ceea ce s-a întâmplat în următoarea perioadă. Într-un final, după cumplite sforţări de a nu înnebuni, Adam termină treaba. "Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice" (Geneza, 2:20) Când îşi dădu seama că terminase, începu să plângă de bucurie. Atunci grăi Domnul:

- Adame.
- Doamne, am terminat!!! Am terminaaat!!!
- Bravo, Adame, bravo. Acum vrei să-ţi spun care e cea mai tare fază?
- ...
- La 2000 şi ceva de ani după ce o să-l trimit pe fiu-meu, cu toate maşinăriile pe care o să le inventeze urmaşii tăi, o să se numească calculatoare, baze de date, în fine, n-are rost să te încarc acum... ideea e că atunci, cu toată tehnologia, abia o să pună nume la două milioane de specii. Nu eşti bucuros că tu, acum, de unul singur, fără nici un ajutor, ai pus nume la toate cele treizeci de milioane?!
- ...
- Dar ştii ceva? M-am tot gândit...
- ... (o a treia presimţire groaznică se strecură în inima lui Adam)
- Mai ţii minte ce ţi-am zis la început? Că nu e bine să fii singur şi că trebuie să-ţi fac ajutor potrivit pentru tine?... Că doar de asta ne-am apucat să facem ce-am făcut, nu?
- Ţin minte, Doamne.
- Ei bine, am ajuns la concluzia că nu am găsit ajutor pe potriva ta (Geneza 2:20)
- Doamne, a trebuit să pierd un secol ca să descoperi asta?
- Adame, mi-a venit o idee genială. M-am gândit mult dar acum ştiu ce trebuie să fac. O să creez cel mai frumos ajutor dintre toate. O să vezi. Nici nu ai idee din ce o s-o fac...
- Huh?... mai apucă să spună Adam înainte de a pica într-un somn adânc.

"Şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie"... (Geneza, 2: 21-22)

Sfaturi laice pentru zile negre

Cel mai practic sfat pe care l-am primit în viaţa mea a fost să mă feresc de sârma ghimpată la nivelul puţei.... şi al doilea să nu uit că Bătrânul are umor.

Cred că cea mai notabilă realizare a creştinismului, deşi nu a început cu o poantă, e să fie una de atunci încoace.

Una caldă, una rece. Ăia isteţi n-o să-şi piardă vremea ca să mă întrebe cum vorbesc de Bătrân şi în acelaşi timp mă amuz de preoţii rataţi şi cartea pe care n-au înţeles-o.

Ceva îmi spune că cititorii isteţi sunt şi ei împăcaţi, ca şi mine, că n-o să fim urmăriţi cu lansatorul de fulgere pentru că îndrăznim să facem glume pe seama unor inepţii scăpate prin biblie. Pesemne s-a întâmplat când a picat conexiunea profeţilor cu Duhul Atoate-ştiutor şi... au trebuit să pună din burtă.

Personal, am mai multă încredere în datul în bobi decât în capitolul în care Adam pune nume fiecărui animal. Ce?? Cum adică... fiecăruia? Am recitit rândul din biblie de mai multe ori. Tot ce e pe pământ, sub pământ, în apă şi în aer? Esteţi siguri? Cât timp i-a luat să facă asta? Adică ştiu că nu erau prea mulţi biologi pe vremea aia ca să vă tragă de mânecă, dar sunt cam multe specii pe planetă... Asta e, acum că au scris-o deja, e cuvântul domnului, deci aşa s-a întâmplat.

Umor involuntar. La ăsta chiar nu te aştepţi. Zău. Ca atunci când faci bine şi ţi se dă în barbă. Păi dracu’ te pune să faci bine indiscriminat? Şi dup-aia tot Omul e ăla care se supără că i se dă cu tifla după ce-şi face un altar din Binele lui... Eu nu-ţi zic acum să nu-l faci, dar ţine minte că e ca păpădia: nu te duci cu ea în faţa ventilatorului, că rămâi cu ea cheală...

Umor involuntar: ca atunci când treci pe lângă nişte vaci cu jointul în gură şi rosteşte gura fără tine: Bună iarba?!

Sau ca perla inestimabilă a unui prieten: Bă, viaţa e grea, dar dură...

O am şi eu pe a mea, care a pus capăt unei discuţii ce abia începuse să pară intelectuală: problema lu’ Sisif e că nu-l ajută nimeni...

Acum un sfat serios. Niciodată să nu-ţi dai chiloţii jos dacă nu eşti pregătit(ă) de surprize... Apropo de surprize, pe Eva aş vrea s-o văd la Andreea Marin. Să explice ea cu lacrima în ochi cum o înjură o umanitate întreagă pentru un prăpădit de măr. O fi fost gustos?? Erau mere roşii, galbene, de care? Am căutat, dar nu scrie...

Decât de ciuperci halucinogene care despart norii şi te fac să auzi voci. Pe care, Moise, pentru că era mai lentă livrarea pe vremea aia şi încă nu-i venise laptopu comandat, a făcut ce-a putut şi le-a cioplit în piatră. Deh.

Însă partea mea preferată a poveştii e aia în care coboară de pe munte şi îi vede pe ăilalţi, adică omenirea, ce făceau. Se uită la tăbliţe, se uită din nou la ei. Şi iar la tăbliţe: ce mama dracului?! Faceau ăia TOT ce scria acolo să nu facă... Şi primul gest e să-şi bage pula în ea de umanitate, că e irecuperabilă... şi dă cu ele de pământ. Abia după ce se calmează niţel, îi vine mintea de pe urmă: sunt mai bune şi mai puţine, decât deloc...

Sfat? Degeaba dai porunci celor care nu sunt dispuşi să asculte. Încearcă mai întâi cu exemplul personal şi eventual cu... sfaturi. Cu alte cuvinte, dacă vrei să dărâmi un zid, caută mai întâi o crăpătură. Ce ar mai fi de învăţat? Păăi... s-o laşi mai moale cu poruncile când tu însuţi eşti pe la dungile de pe şoseta broaştei. Sau pe la Inchiziţie...

Daa, Bărbosu’ are atotumor... Dar poate n-are barbă. Cum să-ţi tunzi barba, dacă eşti indestructibil? Hmmm... Poate că s-a născut ca Chuck Norris, cu barbă. Şi înainte de Toate...

Într-o zi, Chuck chiar mi-a dat Cel Mai Bun Sfat Din Lume. Dar nu pot să vi-l spun. Nu cred că i-aţi supravieţui...

Pentru că-mi sunteţi simpatici, vă mai fac un cado’. Pentru toate vârstele: nu încercaţi să măsuraţi lăţimea orizontului cu ochelarii de cal... Mda.

Până la urmă, în viaţa asta nu-i chiar aşa de greu să te simţi bine, dacă ştii ce faci. Altfel spus: sunteţi liberi să faceţi pişu pe gardul electric. Însă doar atunci când ţineţi ştecherul în cealaltă mână.

Iar acum, pentru final, se cere o perlă a înţelepciunii, sfatul care o să înglobeze tot ce se poate spune despre... infinit. Nu?

Ei bine, Sfatul Sfaturilor este următorul: dacă ai nevoie de sfaturi de la mine, mai bine îţi cumperi cercei.

Btw, vrea cineva un fum? Că eu o să cad din mine dacă mai trag...

Instantaneu

N-o să fiu eu primul care vă spune că oamenii sunt ciudaţi. Din punctul meu de vedere, cel mai interesant lucru din lume este să taci şi să-i priveşti.

- Hai, fă, să-ţi iau o halbă cu doi lei!
- Lua-te-ar hingherii pe lumea ailaltă, să bei acolo până n-oi mai putea... răspunde femeia cu basma şi cu patimă.

Un chelios se uită amuzat la cei doi şi se împiedică de trotuar. Dacă ridici privirea, munţii guvernează majestuos peste întreaga staţiune. Nimeni nu ridică privirea. Doar stau la terasă şi se îndoapă cu mici şi cu bere.

- Naşule, încă doişpe aci la masă, strigă un butoi de om, cu burta mai lată decât masa. În colţul gurii îi străluceşte grăsimea micilor. Se şterge cu dosul palmei, apoi ridică iar vocea:
- Hai şi cu berile mai repede!
Ai zice că i-a intrat timpul în sac. Aşa se grăbesc unii, de atâta grabă uită să trăiască.

Două domnişoare merg legănat ţinându-se de mână. Un BMW le claxonează prompt şi o sperie pe femeia cu basma care se înneacă cu berea. Blesteamă ceva după maşină, în timp ce fetele aproape se rup de mijloc de atâta unduire, acum că au fost băgate în seamă. Le-a crescut valoarea cu două claxoane. Astea sunt în stare să strângă un tezaur în strigături şi bale.

O cioară protestează deasupra terasei. O alta caută în coşul de gunoi. Aia de sus e mai sănătoasă şi mai sătulă.
- Dă şi mie doi lei, să-mi iau de mâncare.
- Doi lei?! Se miră bătrâna... Păi de unde să am eu să tot dau? Voi faceţi de zece ori mai mult decât am eu pensia... Hai, hai!...

Ţigănuşul se face că pleacă, dar se întoarce şi o scuipă pe spate. Vesel şi plin de el, trece strada fluierând. Un bărbat cu un tricou pe care scrie BIVOLARU INNOCENT îl urmăreşte încruntat. Între timp, au mai venit trei bătrâni la masa femeii cu basma.

- Ai, fă, ce dai la schimb pentru bere?
- Îţi dau creieru de nu-l ai... Auzi, auzi ce zice el mie... Ptiu, pupa-ţi-aş poza la cimitir...

Sună un mobil. Soneria este clasică: cica-laca-cichi-cea...
- Alo! Da! Ai spune! Zbiară în telefon suficient de tare să-l auzi de la trei străzi depărtare.
Ai dracului Balcani... şi mi-a căzut şi-o bere în muscă...

O mămică blondă trece strada cu o fetiţă şi mai blondă, de 7-8 ani.
- Maami?
- Da, puiule?!
- Azi nu mai e curcubeu?
- Nu mai e, scumpa mea...
- Azi e doamne-doamne supărat?...
Femeia se blochează o clipă.
- Nu, scumpa mea. De ce zici asta?

Fetiţa cu ochii mari urmăreşte un bondar gigantic care trece pe lângă ea. A uitat deja ce a zis şi nu a auzit întrebarea mamei. Femeia o smuceşte de mână ca să nu o piardă în defavoarea bondarului. Când trece pe lângă mine, fetiţa zâmbeşte şi îmi face cu mâna. Şi a spălat toate păcatele lumii...

black AND white

Cu puţin înainte de a împlini 18 ani, am realizat că îmbătrânirea nu se petrece încetul cu încetul. Faptul că am măsurat timpul şi am inventat calendare nu schimbă lucrurile cu nimic. Evenimentele mari din viaţa cuiva sunt cele care îl schimbă. Atunci, în pragul majoratului, mă despărţisem de prima fată care însemnase ceva deosebit pentru mine.

În noaptea aceea m-am simţit brusc mai bătrân, ca şi cum zece ani ar fi dispărut undeva în întuneric. Gândurile vioaie ale vârstei mă părăsiseră şi mă vedeam brusc pus în faţa altora, mult mai grave. Întrebări dificile îmi sunau între tâmple şi răspunsurile, majoritatea, păreau foarte triste... Până şi corpul părea obosit, ca şi cum ar fi simţit o apăsare a altei vârste, în locul celei reale.

Desigur, după o vreme, senzaţiile apăsătoare s-au diminuat şi am început din nou să râd dimineaţa. Un soare nou se ridica pe cer şi culorile străluceau iarăşi la adevărata lor intensitate. Ca după o boală, corpul se scutura de oboseală. Începuturile sunt toate promiţătoare. Fiecare nouă dragoste e cea mai mare...

Sentimentul ăsta în braţele căruia se abandonează toţi oamenii este ciudat într-adevăr. Indiferent cât de inteligent eşti, indiferent câtă experienţă crezi că ai strâns, mereu te ia pe nepregătite. Iar finalurile au acel ceva ce îţi năruie întreaga lume, chiar dacă nu e prima oară când ţi se întâmplă. La fel de firesc ca noul răsărit ce mă umpluse cu viaţă, a venit următorul apus.

Momentele astea în care simţi trecerea multor ani au adăugat până acum o jumătate de veac la firele mele cărunte. Singura schimbare faţă de momentul de la 18 ani, este că mă întorc mai firesc la golul interior. Ca şi cum el ar fi singura realitate din care nu voi evada vreodată.

Dar de căzut cad la fel de tare, dacă nu din ce în ce mai tare, cu fiecare nouă speranţă care mă ridică. Uneori mi-e tare greu să mai cred. Apoi trece. Totul e ciclic, totul e firesc. Şi, pentru o vreme, ziua pare însorită, muzica pune sângele în mişcare şi chemarea naturii se face auzită. Apoi se înserează şi te trezeşti iar în tăcerea camerei tale, într-o singurătate care se amplifică cu cât te gândeşti mai mult la ea. Dispare totul. Rămâne o disperare soră cu nebunia, întreruptă doar de încleştările furioase ale neputinţei. Supravieţuirea încetează să facă sens.

“Doar are nevoie de un somn bun”, zicea mama de fiecare dată când păream slăbit… şi fără să ştie îmi salva viaţa cu replica asta pe care mi-a fixat-o în minte. Atunci când nu mai găsesc nici un sens în mine şi împrejurul meu, ştiu ce am de făcut. Dar nu orice somn e bun. Uneori parcă întreaga arenă a coloseumului se mută, cu luptă, cu animale şi cu gladiatori cu tot, în adormirea chinuită. De aceea trebuie să mă epuizez până la limita finală. Cât mai aproape de limită. Atunci când încolţeşte frica de moarte, ştiu că o să dorm bine. Un somn ca o comă, frate cu vindecarea prin cuţit.

Şi nu mai e nimic de spus până mâine, la noul răsărit...

...

Care vine mai repede decât te aştepţi... Am ieşit la o plimbare prin pădure, urmărind cursul râului. În gură un Jo, ochelarii de soare pe nas. Totul este în floare, mai puţin nevoia mea de socializare... Mă lipsesc de conversaţii inutile despre orice.

Ce să fie mai potrivit pentru mine decât poieniţa asta ruptă de lume, constantă în ciclurile pe care le trăieşte de milioane de ani? Ce ritm omenesc poate surprinde încremenirea asta atât de vioaie? Natura nu îşi deschide sufletul şi nu se confesează. Nu se plânge şi nu renunţă. Copacii căzuţi se transformă în poduri, crengile dansează în vânt. Cu răbdare infinită, ghindele se transformă în stejari. Râul sclipeşte şi îmi poartă dorinţele spre Dunăre, apoi spre mare. Peste ceva vreme, le voi recupera din nisip, transformate de curgerea continuă în perle sărate şi le voi arunca la loc în lume, purificate de neputinţă.

Universul are simţul umorului şi se pricepe la surprize. Oamenii mai rar. Ei îşi văd de ceva-ul ăla pe care îl numesc drumul lor, atraşi de iluzii, de bani şi de nevoia de afirmare. Mi-ar trebui ani mulţi şi ceva mai mult decât cuvinte, ca să aşez într-o formă ceea ce natura umană a pierdut în ruptura ei de natura mai mare. Ar fi doar o altă irosire, să pui într-un sistem ceea ce numai tu categoriseşti. Universul este indiferent.

Universul nu e nicicum, el doar este. Atributele sunt inutile. El îşi este sieşi cel mai potrivit atribut, de aceea poate fi redus la un singur cuvânt, fără ca în timpul ăsta să înceteze să fie tot ce este. Universul se aseamănă cu apa, luând forma omului în care stă o vreme. Omul e dator să se modeleze şi nu fără durere: el este şi modelatorul şi lutul.

Oamenii interpretează, caută explicaţii, dar în raport cu sistemul, fiecăruia îi este prea greu să accepte variaţiile de viziune ale celorlalţi şi prea uşor cedează tentaţiei de a impune propriile viziuni celorlalţi. Eu nu vreau să te conving de nimic. Filozofia mea de viaţă este să nu încerc să conving pe nimeni de filozofia mea de viaţă.

Nu posed nimic, nici măcar puterea de a face pe cineva fericit. Nici măcar pe mine însumi. Gândirea, acest păcălici rătăcit în cercuri vicioase, renunţă să dea sentinţe. Doar construieşte poveşti micuţe, în uitarea cu buze amare. Ca un dezechilibru care şi-a pierdut echilibrul.

Dar astăzi e mai bine, turbarea e neputincioasă. Pentru câteva momente, uit de întoarcerea în pământul prin care acum mă joc cu degetele, într-o poieniţă din Herculane, atât de orbit de trăire...

Vocile gordiene

"Scrie."
O voce se rupe din liniştea nopţii. Nu ştiu dacă e propriul meu gardian, o întâmplare ori un strigăt din interior. Vocile se joacă în minte. Provoacă. E timpul să le ascult cu atenţie. Adâncirea în sine e comparabilă cu peştele mare şi lent care încearcă să vâneze în bancul imens de peşti minusculi: se vor împrăştia în jurul său, fără să înceteze să formeze un tot.

În momentul de început, spune o voce, înainte de a scrie, trebuie să existe rugăciunea. Ea e cea care dă sens explorării Misterului... Până acum nu m-am rugat niciodată, îi răspunde altă voce. Poate am fost prea mândru. Dar în umbra Cuvântului, totul face sens... Rugăciunea nu e pentru cineva anume, ci pentru toţi. Întotdeauna.

...

I dared not bother thee, Lord, with my voice
I dared not shape an echo in the madness here
But now the time has turned from ignorance to choice
And time, in tune with fate, evolves a clearer clear
In love, indeed, with all the madness here.

The day has come. The prophets are all still
Yet breathing in the sails of Nevermore.
Reclaim these friends of mine, uncertain in their skill
To perfect, solid skies of bliss as Core
In love, indeed, with sails of Nevermore.

And turn their Core to Heart, repenting whole
Give perfect argument to their undying fear
So sense, beneath all their revolving role
Could finally unleash the Mask, the Tear
In love, in deed, with all the madness here…

...

Aşa să fie...

Studiez gândirea în timp ce se produce, încercând să conştientizez vocile care se aud... Una e cea care construieşte discursul prezentului şi pune întrebări. Ea va decide pe care dintre celelalte le va asculta şi ce răspuns va construi pe fundaţia încrederii în Sine.

Apoi este prezenţa tăcută. Observatorul. Cel care niciodată nu spune nimic, doar priveşte. Expresia este neutră, dar tocmai din această cauză ego-ul se testează cel mai bine în faţa lui. Este oglinda mată, care te cere pe tine, cel sigur, trecut şi cernut prin nesiguranţă. Dacă râzi, nu va râde cu tine, dacă plângi, va rămâne la fel de indiferent. Prin tăcerea lui te întreabă perpetuu despre masca ta şi despre sinceritatea adevărată.

Altă voce ştie un singur cuvânt. Ca un rătăcit prin lanul clipelor, ce strigă continuu: eu, eu, eu... Este jumătatea neterminată a podului. Ego-ul îşi aude numele şi se afirmă. De cele mai multe ori inutil.

Apoi găseşti alter-ego-urile, măşti mai noi sau mai vechi create de imaginaţie pentru a acoperi şi a apăra tot ceea ce altfel se simte rănit. Aici există frumoasa variaţie a infinitului.

Ca un nisip fin, presărate printre vocile interioare, sunt fragmentele amintirii, glasuri împrumutate ori învăţate, ce deseori se doresc şi se lasă confundate cu propria judecată.

Gordias îmi spune că nu poţi dezlega nodul dacă nu găseşti capetele sforii. Nu putem să ne rezolvăm problemele dacă gândim în acelaşi fel în care gândeam atunci când le-am creat. Este evident că ai cel puţin o problemă, dar acum mă refer la cea mare. E timpul să schimbi viziunea. De ce anume ţi-e frică? Hai mai sus în Mister. Voiai să ştii unde începe artera artei? Aici, în haos, e sămânţa din care răsare pacea. Stai o vreme.

Toate vocile astea îţi alcătuiesc moartea şi viaţa. Cu cât le separi şi le conştientizezi mai bine, cu atât mai aproape eşti de fragmentul de adevăr pe care încerci să-l construieşti. Un turn împletit din neant şi din dragoste.

...

Vocile se ceartă şi se distrează între ele. Există competiţie şi există trişori. Există sălbăticia turbării şi există puritatea copilului. Extremele par egale şi totuşi copilul învinge dacă nu uiţi de el. Uităm...

Discursul vrea să fugă. Se răsuceşte, uneori pare să dispară, alteori se amplifică enorm. Alergi cu ideea, cu mintea încleştată ca pe ştafetă.

Cauţi în întuneric fără lumină şi în lumină fără contur. Strigi după răspunsuri şi aştepţi revelaţia. O voce batjocoritoare se strânge pe respiraţie ca un şarpe constrictor. O alta te încurajează. Adevăratul vârf al înţelepciunii este bunul simţ, calea firească.

Şi vocile nu sunt decât partea conştientă. Cea mai mică parte a minţii noastre. Cea mare comunică în multe feluri. Acesta e unul din motivele pentru care sunt mereu cu ochii pe Vis.

...

Vocile răspund sentimentelor, fidele ca umbrele.
Mi-ar plăcea să fiu mai înţelept. Să pot controla eu acele lucruri care, în schimb, mă controlează pe mine. Dar cum să controlezi un sentiment?! El tocmai asta este, o lipsă a explicaţiei, o imposibilitate a minţii de a pune în cuvinte ceea ce inima strigă.

Nimic nu şterge definitiv Pierderea şi de aici se trage rădăcina tristeţii. Însă revelaţia nebuniei şi nebunia revelaţiei ne stăpânesc în măsurile muzicii divine. Guvernează deasupra noastră şi ne oferă două chei ca să ne acordăm, asemenea instrumentului, viaţa.

Mergi mai departe pe fir şi încerci să stăpâneşti sentimentul care îţi permite divina libertate: iubirea. Dar nu iubirea crasă a năbădăilor. Prea des picăm, cu suficienţă, testul sentimentului suprem.

Ne străduim să învăţăm. Din fiecare câştig tragem experienţă. Din fiecare pierdere – o şi mai mare experienţă. Doar prin pierderea supremă, descoperim revelaţia.
Arătând spre cer, spre nemurire, vârful degetului tău o atinge pentru o clipă. Asta e una din direcţiile gândurilor. Cealaltă e spre interiorul tău, spre miez. Amândouă direcţiile sunt simultane şi conduc spre acelaşi vis. Nu e un paradox banal, deşi va stârni reacţiile celui nepregătit să (se) conducă.

Spiritul diminuat o să râdă. N-ar fi adevăratul drum, dacă n-ar fi greu. N-ar fi adevărata Cale, dacă nu s-ar râde de ea. Şi niciodată n-ar fi adevărată dacă n-ar accepta că s-ar putea să nu fie. Aici eşuează religia, în formele ei decăzute, în sentimentele şi certitudinile umane ce pătează insignifiant divinul. Greşim din multe motive. Murim din certitudine.

Împarţi flacăra lumânării şi lumânarea nu se diminuează. La fel faci cu dragostea. O inspiri adânc şi o împarţi tuturor cu expiraţia. Apoi repeţi.

Acolo unde revelaţia întârzie, eşti dator să construieşti. Faci jumătatea ta de drum. Abia apoi poţi îndrăzni să ceri ajutor, atunci când nu mai poţi. Doar atunci îl meriţi.

...

Cauţi dincolo de cuvinte, deşi mintea refuză liniştea. Ca să obţii liniştea trebuie să cunoşti şi să stăpâneşti corpul. Abia târziu ajungi să treci de corp şi de minte, să le laşi în spate ca pe o rizibilă iluzie şi să lucrezi cu sufletul.

De fapt, toate lucrurile spre care întindem mâna în exterior, le folosim apoi ca să ne umplem golul dinăuntru. Umplem cu gunoi şi iluzie ceea ce e destinat infinitului.

Dacă nemurirea ar fi fost suportabilă, ne-am fi însuşit-o deja. Dar nu asta ne dorim de la viaţă, ci somn şi uitare.

Deşi picioarele spirituale nu mă ţin prea bine, măcar privirea să fie îndreptată în direcţia potrivită. Pentru o clipă efemeră, mă adâncesc în liniştea supremă. Fără memorie, fără trup, fără cuvânt, privesc spre lumină...

Insula mea

Sunt aproape treizeci de ani de când mă străduiesc să deschid ochii şi încă nu mă pricep prea bine.

La început, nu ştiam ce să fac. Mi-am căutat şi eu fericirea ca toţi ceilalţi, adolescent timid şi curios. Acum, privind retrospectiv, înţeleg că cel mai greu a fost să-mi găsesc calea, să descopăr ceea ce mi se potriveşte şi ce nu, iar pentru asta a trebuit să mă scotocesc bine de tot prin toate buzunarele...

Ce să fie lucrul acesta pe care îl tot căutam? Un loc? O certitudine? O stare de spirit? Câte puţin din fiecare?

Aproape fără să-mi dau seama, după mulţi ani de rătăcire, am realizat ce se întâmplase: locul unde m-am retras şi unde mă conturez este o insulă. Încetul cu încetul am înţeles că insula asta nu se descoperă, ci se construieşte.

Să vă povestesc despre acest loc. Pe insula mea, cele mai frumoase cadouri vin în scrisori: le poartă cuvintele. Pedepsele se dau tot în cuvinte.

Cei trişti strălucesc cel mai puternic. Cel care vrea să se roage, îi va trimite o scrisoare Domnului. Cel îndrăgostit va trebui să-şi traducă sentimentele pe hârtie, sau măcar e dator să încerce. Sinucigaşii îşi scriu o scrisoare către ei înşişi. În felul acesta, nimeni nu se mai sinucide.

Pe insula mea te poţi lovi, destul de serios dacă nu eşti atent, de concepte invizibile. Există o maternitate a sensului, există un departament al transportului special amenajat în onoarea Cuvântului. E firesc: ca orice lucru perfect, insula e guvernată şi construită din haos.

Apar şi momente foarte amuzante, atunci când se iscă încurcături la secţia transporturi: într-o zi s-au încărcat vagoanele a posterioare cu bagaj aprioric. Într-alta, s-a iscat un mare circ când au înghesuit metatextul în vagoanele cu subtext. Dar cel mai mult m-am distrat atunci când au inversat contextele cu pretextele şi nimeni nu a observat.

Pe insula mea nu e nevoie de oameni ca să existe bucurie. Lucrez încă la linia de producţie şi asamblare a sentimentelor, dar rebuturile sunt din ce în ce mai rare.

Insula însăşi este, în felul ei, o maternitate. La un nivel uman, insula a apărut ca alternativă escatologică. Există cuiburi multe, dar nicăieri nu există Leagăne. Aici nu există "acasă"; o să plec acolo doar atunci când o să mă strige draga mea Slută. Dar compensez lipsa asta prin explorare şi prin tot soiul de aventuri.

Secţia de teatru s-a specializat în ambiguităţi. Până la urmă, este irelevant să stabileşti un gen anume pentru reprezentaţie. Comedia se metamorfozează în dramă şi drama are întotdeauna accente de umor, chiar dacă uneori întunericul beznă este mai luminos, prin comparaţie.

Pe insula mea, nimic nu are preţ, totul se oferă. Totuşi, să nu confundaţi preţul cu valoarea. De asemenea, nu există nici legi: totul este permis, atâta timp cât ceea ce se întâmplă este în acord cu ritmul mut al insulei, la rândul lui acordat după ritmul oceanului infinit.

Aici există fenomene ale naturii, există ploi, de multe ori e ceaţă, dar niciodată nu e întuneric total. Există explozii de frumuseţe şi ateliere de metafore care prelucrează materia primă. Există curenţi subterani şi momente de încremenire, căci aici timpul nu are nici o importanţă, deşi există o aşteptare continuă şi un loc ascuns unde construiesc cea mai importantă oază: templul unde creatorii se întâlnesc pentru a proteja şi a iubi Omul.

În unele nopţi, le pot auzi cuvintele, duse de briză spre curcubeuri spiralate. Pe insula mea, curcubeul există ca să nu uit niciodată adâncimea disperării.

Aici, singura mea certitudine stă în port şi priveşte orizontul. Azi încă nu se vede nici o urmă deasupra valurilor, dar ştiu că va veni. Ştiu că cea pe care o aştept se va recunoaşte odată ce îi voi arăta templul. Asta nu e o copilărie, la fel cum nu este cine ştie ce filozofie; nimic din ceea ce am construit pe insulă nu e pentru o singură persoană, ci pentru două.

Există o jumătate de pat, goală, care o aşteaptă. Există o umbră pentru doi, care o aşteaptă. Există un loc liber în fiecare cuvânt ce se naşte, un loc care o vesteşte şi o încurajează. Există un zâmbet mut care o aşteaptă, o tristeţe ce se vrea spulberată, un nor care aşteaptă să fie împrăştiat.

Ea nu va veni, ea deja vine, la fel de sigur ca sfârşitul, la fel de implacabil ca fericirea supremă, de care uneori mi-e frică. Dinainte de a şti de insulă, dinainte încă de a scoate primul sunet, păstrez culorile sufletului ei ca o amprentă ce nu se poate şterge niciodată. Ea e cealaltă aripă.

Poate o să fiu norocos într-o bună zi şi o să pornesc într-un alt soi de călătorie, pe o insulă metamorfozată, zburătoare. Până atunci, număr nisipul ţărmului, curăţ scame imaginare, fredonez cântece mute şi mă joc, atât cât mă pricep şi eu, prin atelierele cuvintelor.

Încă nu ştiu cum va fi ea. Dar ştiu sigur cum nu o să fie. Zilnic, îi scriu. Asemenea zeilor, nu-mi răspunde niciodată. Nu mă dezamăgeşte. În coconul ei există un viitor fluture, aşa cum în fiecare balenă se ascunde dorinţa evadării: nimic nu se întâmplă pentru că „trebuie” să se întâmple, ci doar pentru că există Visul... şi Visul ne transformă.

De ce iubesc femeile şi mai ales pe Cioran

„De câte ori îmi vine-n minte cuvântul: rătăcire, de atâtea ori am revelaţia omului. Şi tot de atâtea ori, parcă au aţipit munţii pe fruntea mea...”

...

O văd şi ştiu că e diferită.
Mă gândesc la o replică, dar tocmai în momentele astea se-ntâmplă să nu fiu atât de priceput la vorbit pe cât sunt la scris, cu foaia în acelaşi timp terapie, profet şi pacient.
De la ea n-am nevoie decât de frumuseţea aceea, vestitoare de curiozităţi şi provocare, a libertăţii gândirii.
Deocamdată.

Ştiu că trăieşte în Turnul de Fum şi o ştie şi ea.
Încerc să devin un specialist al decantării magiei.
Să alerg spre scânteia divină cu mintea întărită de diamantul tristeţii şi cu inima desluşită în faţa bucuriei.
Mă leagă de ea plăcerea jocului.
„Împleteşti culorile curcubeului şi poţi întregi fiinţa cu ele, purtându-le ca o haină”.
Ea mi-a povestit asta.

Dăm brânci cuvintelor.
Se întâlnesc cu precauţie şi surpriză: ambasadori care nu fac exces de zel.
Câteodată spusul poveştii devine sinonim cu supravieţuirea.
Fiecare embrion al sensului devine o provocare a imaginii pe care o avem despre acesta.
Apoi aştept, căci aşa a stabilit Scenaristul.
Aştept, căci Rubikul poate desluşi izvorul Rubiconului.

De la ea primesc o promisiune nouă şi una abia îndrăznită.
Pe ultima o iau repede şi o învelesc în visare, o pun în cuvinte ca să o ascund mai bine.
Dar nu în faţa ei, căci ea trebuie să ştie.
Aştept.
Aştept cu aceeaşi răbdare ca-n faţa catastrofei finale.
Cred într-o moarte fără capăt, căci ce altceva ar putea uita o asemenea voluptate?!

Între timp, îmi schimb povara cu altceva mai mare; ratarea unui yin şi yang.
Cu degete lungi şi nervoase, escamotez inutilitatea universului.
Dar primesc masca supremă şi sunt promovat şef de carnaval.
Nu mă plâng, totul acolo e inutil şi sublim.
Râd în faţa cianurii, dar o port tot timpul în mine, cusută în acelaşi buzunar cu iluzia supremă a speranţei.

Sfârşitul nu e aproape.
Mă grăbesc tacticos spre îngerul ei şi seara mă strânge de mână.
Draga mea prietenă, trâmbiţă a ridicării cortinei, a spectacolului ciobit.
Măsor irosirea în respiraţii tuberculoase, clandestine.
Boala scade, plecarea se amână pentru o vreme...; dar Midas există doar în oglindă.
Ne atinge pe aripi, vestind un imposibil dar titanic zbor.

Am spus prea multe, poate.
Numele meu, materializat din nimic, sau poate dintr-o mare oftare.
Ea încă rătăceşte, dar îmi spune că are multe de construit.
O amnistie generală a iadului.
Revoluţia fiinţei se metamorfozează departe, în vene, în pulsul ei cald, în buzele muşcate.
Rătăcesc prin culise, proaspăt promovat la rangul de muribund.

Dospesc frământări împăcat cu universul, căci schimbarea locuieşte în ea.
Acest miracol-enigmă al salvării prin singurătate şi disperare.
Ea o ascunde în altarul penei de păun, în jocul mărgelelor.
Eu o păstrez în povestea aceea cu zeul şi cu omul nicăieri.
Noaptea îi visez gâtul de marmură.

...

„Sînt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. Dacă totuşi trăieşti, aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.”

„A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atîta intensitate, încît simţi cum mori din cauza vieţii.”

...

Orice acţiune a oricărui om începe din frica morţii şi orice gând se desăvârşeşte în umbra ei. Alergăm cu atâta disperare după momentele fericirii, după orice soi de drog, după orice miraj, numai ca să uităm, fie şi pentru o clipă, de apropierea inevitabilului.

Îmi imaginez grădina Edenului ca sălaşul singurului om suficient de puternic cât să reziste tentaţiei amăgirii. Tocmai cu apariția Jumătății, echilibrul se strică. Pierderea eternă a inocenţei justifică alungarea, devenind atât cauză cât şi efect etern al acesteia. Numai femeia îţi poate nega fericirea şi o va face de fiecare dată când îi oferi ocazia.

Aşa că îi ofer de fiecare dată ocazia. Pentru că ea nu visează decât glorii şi confirmări. Pentru că eu îmi accept nefericirea şi neîmplinirea; pentru că am pierdut deja ceea ce era important atunci când m-am născut şi tot restul atunci când m-am îndrăgostit fără speranţă.

Nu mai iubesc decât pentru iluzie şi pentru amarul pe care mi-l oferă. Le iubesc tocmai pentru neîntregire.

Adevărata întregire e doar în neant, în dizolvarea supremă şi ireversibilă. Le iubesc cu atât mai mult cu cât mă adâncesc în singurătatea mea incurabilă.

...

M-am înşelat: nu doar imaginaţia e infinită. Din cealaltă oglindă mă privește neantul, cu manifestările sale. Cea mai dulce e disperarea.

Tristeţea supremă sălăşluieşte în venele mele şi singurul mod de a-mi obţine drogul este să îmi transform viaţa într-o moarte timpurie. Nu e atât o tandreţe a morbidului, cât o flegmă a ne-vieţuirii.

Singura mea vocaţie este cea a irosirii - în orice, cu excepţia Cuvântului. Sunt purtătorul de cuvânt al Slutei. Pot să-i demonstrez oricui că nimic nu contează, la fel de uşor cum aş putea face contrariul. Ce rost are să fim tari în faţa vieţii, când omenirea încă este un şcolar corigent în faţa dizolvării?

Totuşi, de ce îl iubesc pe Cioran? Pentru că numai rândurile lui dau sens ne-vieţii mele. Pentru că numai el poate vesti Apocalipsa fără să cadă în ridicol. Pentru că a avut puterea de a-şi trăi la intensitate maximă cele mai cumplite angoase. Pentru că numai el poate scrie: „Toate gândurile par gemetele unei râme călcate de îngeri...”

Noaptea profesorului Erua

Într-una din nopţile friguroase ale lui octombrie, în faţa porţii roase de rugină se opri o umbră, prelungită de becul chior şi galben al stâlpului din colţ. O mână străvezie împinse poarta cu familiaritatea unui stăpân, apoi umbra păşi fără grabă spre intrarea principală, de altfel singura pată deschisă la culoare din întreaga faţadă acoperită cu iederă a casei.

Se putea observa că nimeni nu mai încercase să desprindă încăpăţânata plantă de multă vreme, căci tulpinile sale ajunseseră în numeroase locuri mai groase decât braţul. Din interiorul casei lumina tâşnea prin câteva crăpături, dar nici un sunet nu întrerupea liniştea absolută a curţii. Umbra se opri câteva clipe în faţa uşii, ca şi când ar fi încercat să ghicească unde s-ar putea ascunde soneria sub toată acea mantie de iederă, iar după alte câteva momente ciocăni atent în lemnul verzui.

Liniştea se păstră preţ de câteva respiraţii, apoi se auzi sunetul unor papuci târşâiţi pe podele şi, într-un final, încuietoarea se roti. Bătrânul cu ochelari rotunzi care deschise uşa era profesorul Nail Erua, mai puţin cunoscut pentru cărţile publicate, cât pentru spiritul său, care animase atâţia zeci de ani liceul fruntaş al oraşului. Purta un halat albastru al cărui cordon decolorat atârna până aproape de podea, iar mâna dreaptă îi ţinea întredeschisă cartea a cărei lectură tocmai o întrerupsese.

Străina salută. Vocea avea un timbru metalic, iar profesorul îşi analiză câteva secunde memoria pentru a încerca să-şi amintească unde mai auzise accentul acela. Dar renunţă în curând, realizând că încă nu răspunsese salutului şi se simţi dator să o invite pe străină măcar în holul locuinţei.

- Poftiţi, iertaţi-mi manierele, cred că jumătate din gânduri încă îmi sunt captive între paginile cărţii... spuse el cu un zâmbet cald, însoţindu-şi vorbele cu o ocheadă spre copertele groase. Străina zâmbi şi ea, urmărindu-i privirea, apoi rosti scurt:
- Aveţi o poveste care cred că m-ar interesa mult mai mult.

În alte condiţii, profesorul ar fi fost mai glumeţ şi ar fi tratat-o pe tânără ca pe oricare alta, dar ceva în atitudinea ei impunea un respect straniu. Începuse ploaia.

- Spui că trebuie să vorbim despre moarte? Ce subiect interesant pentru o asemenea noapte!... exclamă bătrânul.

Se auziră câteva tunete puternice apoi lumina se stinse în toată casa. Un pic încurcat, bătrânul se scuză, explicând că se mai întâmplă să se ia curentul atunci când plouă. În timp ce picăturile răpăiau liniştitor pe tabla pervazului, profesorul se ridică şi înteţi focul în sobă. Lăsă uşa ei deschisă, pentru ca flăcările să lumineze mai bine camera. Aprinse şi câteva lumânări. Pereţii camerei pâlpâiau portocaliu şi o făceau să pară mult mai veche acum, aproape medievală, ca o imagine ireală desprinsă dintr-un roman gotic.
Teancuri de cărţi se înălţau de jur împrejurul pereţilor, pe aproape fiecare piesă de mobilier. Mirosea a hârtie şi a mosc. Ochii străinei scânteiau acum mai puternic, iar profesorului i se păru că vede o a doua luminiţă în adâncul lor, pe lângă cea a lumânării. O lumină tulburătoare.

- Mă tem că nu am foarte multe în frigider, spuse profesorul Erua. Dar vă pot garanta că nu veţi regreta un pahar cu vin.

Aduse două pahare şi turnă în ele. În lumina difuză, vinul părea negru.

- Când eram copil, am avut un vis straniu despre moarte, începu bătrânul.

- Mi-ar plăcea foarte mult să mi-l povestiţi, zise străina şi îl fixă cu sprâncenele puţin ridicate.

- Mult timp m-am întrebat ce era cu visul acela. Pentru o vârstă atât de fragedă, mi s-a părut mereu un vis improbabil. Am visat că sunt într-un alt corp, într-o altă viaţă. Poate chiar cea de dinaintea acesteia. Muream. S-a întâmplat destul de repede, m-am asfixiat în timp ce eram cutremurat de valuri repetate de frică, scârbă şi exaltare... Ştiam că frica o sã fie acolo. Cel puţin în primele momente, acelea în care realizezi că, de data asta, chiar ţi se întâmplă ţie, chiar tu eşti cel care moare... şi nu e absolut nimic pe lume care poate schimba asta. O revoltă mi-a cuprins întregul corp şi un fior şi mai crâncen mi-a cuprins mintea, cu furie... Apoi a venit un soi de împăcare. Acut conştient că mai ai doar câteva clipe în corpul tău, nu îţi mai permiţi să pierzi nici măcar una... Atât de puţin timp şi atât de multe întrebări. Toată viaţa am afirmat, cu vanitate şi emfază, că singura curiozitate pe care o mai am e moartea. Dar, puşi în faţa ei, toţi suntem începători şi timoraţi. Îmi amintesc câteva întrebări care mi-au trecut fulgerător prin cap, poate în mai puţin de o secundã. Întrebări despre viaţă, despre ceea ce las în urmă şi despre poarta spre care mă îndrept. Îmi amintesc întrebările, dar am uitat răspunsurile. Poate nici nu a fost timp pentru răspunsuri, sau poate acestea au venit odată cu întrebările... Scârba şi exaltarea sunt, într-o oarecare măsură, legate. Am avut timp, în anii pe care i-am trăit, să mă frământ şi să mă scârbesc de un univers (exterior, cât şi interior) pe care l-am simţit atât perfect, cât nedrept şi chinuitor. Mă tot gândeam că trebuie să existe soluţii în faţa disperării şi a morţii. Că Arhitectul putea imagina ceva care să conţină mai puţină agonie decât această experienţă... De aici a venit valul de scârbă şi frustrare, care apoi s-a topit ca un pachet de unt aruncat în soare. Simţeam adrenalina - multă adrenalină!; şi mie mi-au plăcut întotdeauna drogurile...

Arătă spre paharul cu vin, spre ţigara pe care tocmai o aprinsese şi spre pipa lungă în care, dacă cineva ar fi mirosit-o, ar fi descoperit un miros puternic de opiu. Apoi continuă.

- M-am gândit mult la visul ăsta. Am încercat să mi-l explic. Am încercat să-l înţeleg şi mai ales să înţeleg de ce, mulţi ani după aceea, mi se părea mai real decât viaţa pe care o trăiam. Poate că suntem atât de drogaţi în momentul morţii, încât nici nu-i de mirare că putem retrăi o viaţă în câteva clipe... Şi apoi, lucrurile astea finale şi ireversibile, au marea calitate de a-ţi face mintea să se concentreze într-un fel minunat. Mă aşteptam la o călătorie deşi, sincer, aş fi preferat un somn profund de câteva veacuri. Un somn dulce, după toată mizeria vieţii, o uitare binecuvântată pentru eul meu uzat şi obosit, rănit dar invincibil.

- Şi apoi?

- Nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat după aceea. Nu ştiu cât timp, ori dacă pot măsura în timp acele experienţe. Îmi amintesc în schimb o senzaţie uluitoare de înţelegere a universului şi a oamenilor, o senzaţie de luciditate extremă. Puneam întrebări şi-mi veneau răspunsuri: clare, întregi. Perfecte... La un moment dat, am avut de făcut o alegere: să plec ori să mă întorc într-o altă viaţă. N-am fost forţat, n-am fost trimis, am ales singur să mă întorc. În măsura în care un spirit poate să râdă, am făcut-o. Viaţa e frumoasă şi am ales să mă întorc chiar dacă nu puteam şti ce urma să mă aştepte în următoarea.

Deşi părea un pic absentă, ca şi cum gândurile i-ar fi fost şi-n altă parte, femeia asculta cu atenţie. Mâinile sale, cu degete subţiri, mângâiau încet stofa deasupra genunchilor, iar dacă cineva ar fi privit mai de aproape, ar fi găsit atâta tandreţe în acea mişcare, cât în cea a mamei care mângâie fruntea copilului, şi atâta tristeţe cât are mâna soldatului ce închide ochii unui camarad căzut. Profesorul continuă:

- Încă nenăscut, am încercat să-mi folosesc întreaga mea putere pentru a-mi aminti în noua viaţă: despre cum e dincolo, despre celelalte vieţi... poate şi câteva răspunsuri. Am repetat continuu: „Să îţi aduci aminte! Să îţi aduci aminte! Să îţi aduci aminte!", ritualic, ca o mantră... Visul era cel care îmi aducea aminte toate astea...

- Eşti norocos, rupse străina tăcerea, după o pauză scurtă. Puţini muritori reuşesc ceea ce tu ai făcut. Înseamnă că eu n-o să mai am nici o surpriză.

La fiecare pauză a respiraţiei, se auzea sunetul acela vag metalic. Paloarea i se accentuase, avea o nuanţă lunară şi părul ei negru strălucea în luminile jucăuşe ca firele de aur pe fundul unui pârâu. Îl privi adânc în ochi şi bătrânul înţelese. Îşi coborî ochelarii şi, trecându-şi mâna prin părul cărunt, rosti:

- Sunt gata. Te aştept de mult.

Apoi urmă sunetul acela şi ultima vibraţie a corpului se risipi în eter. Pe măsură ce ochii îi coborau mai adânc în ochi, Nail Erua îşi aminti de accentul metalic. Dacă ar mai fi putut, ar fi zâmbit.

Viaţa: cine e la cârmă?

(Rândurile acestea vin ca o continuare a comentariilor de la entry-ul anterior şi nu au nici o pretenţie de a oferi răspunsuri, singura lor menire fiind o egoistă şi hedonistă joacă spre perfecţionarea întrebărilor.)

Hai să vorbim despre fricile noastre. Despre planurile noastre. Hai să vorbim despre limite sociale şi biologice. Ne vom apropia, câte puţin, de ceea ce este imprevizibil, de ceea ce este incognoscibil... şi vom presăra pe alocuri câteva frunze de eşec...

Dincolo de orice credem că putem controla, există o forţă inimaginabilă. E revelaţia oricărei fiinţe, în faţa ideii că un nimic atât de complex, nu poate fi un... nimic. În „lanţul” nostru ADN, în atât de previzibilele şi imitativele manifestări ale Divinilor Păduchi ce suntem, există o forţă grotescă şi în acelaşi timp sublimă. Este limita de care se izbeşte natura noastră umană, dincolo de care nu există decât un singur stăpân: predestinarea.

„Some people are BORN great. Some ACHIEVE greatness, and some have greatness THRUST upon them...” spune înţelepciunea shakespeariană. Iată că nu e un singur fel în care te poţi număra printre pământenii cu aripi, la fel cum nu e există un singur fel de rătăcire.

Acum aproape 2000 de ani, un alt geniu al omenirii, cel de la care s-a tras apoi numele tuturor celor care au condus uluitorul imperiu roman (pentru ca abia acum, după atâta amar de vreme, să-l moştenesc şi eu) - Cezarul ajunge la marginea Rubiconului. E interesant să citeşti ce a supravieţuit din perioada aceea, ca să înţelegi mai bine felul în care anticii acceptau inevitabilitatea unor momentelor de ruptură, născute în magma pământeană din cataclisme celeste, între enormele presiuni ale plăcilor tectonice universale, acolo unde ecourile pe care le provoacă „Destinul”, se întâlnesc cu imprevizibila „voinţă a Zeilor”, acolo unde omul rareori are un cuvânt de spus, iar planurile sale de a-şi construi viaţa într-un anume fel eşuează la fel ca iniţiativa Meşterului Manole, uneori fără ca jertfa supremă să facă o diferenţă.

Există în viziunea anticilor această acceptare a drumului pe care nu l-ai ales, nu l-ai prevăzut, dar pe care soarta ţi l-a scos înainte. Poate că este singurul fel de a scrie istorie. Singurul fel de a birui în faţa celor mai mari frici şi, până la urmă, singurul fel de a putea să zâmbeşti în faţa Morţii. Aici voiam să ajung: trebuie să înţelegem deplin acel „Iacta alea est”...

Scrie Suetoniu:
„Cum stătea la îndoială, el văzu un semn. Dintr-odată i-a apărut o figură de statură foarte mare şi puternică stând aşezată şi jucându-se pe o trestie; şi după ce se apropiaseră de el nu numai ciobanii ci şi mulţi dintre soldaţi, care îşi abandonaseră posturile, printre ei fiind şi trâmbiţaşi, apariţia îi smulse unuia dintre ei trâmbiţa, se repezi în râu şi cântând o melodie războinică se îndreptă spre malul opus. Atunci Cezar exclamă: „Să urmăm calea pe care ne-o arată zeii şi spre care ne împing acţiunile nedrepte ale duşmanilor noştri. Zarul este aruncat”...”

Putem susţine că ceea ce noi SUNTEM la un moment dat, ne construieşte viaţa şi ne dă direcţie? Asta e una dintre ideile care fac logică decât parcurse în sens invers, de la efect, prin cauzele şi efectele secundare, spre cauza primă. Nu neg această teorie a propriei modelări, pentru că nu-i pot nega potenţialul motivaţional, dar nu-i accept integralitatea consecinţelor pe care le propune. Cred că factorii externi ne influenţează viaţa mult mai mult decât această străduinţă a noastră, care poate fi fructuoasă într-o anumită măsură, dar la fel de bine poate fi zadarnică.

Suntem atât de des puşi în faţa situaţiilor neprevăzute. Luăm ştiinţă că universuri întregi s-au destrămat, fără ca noi să fi bănuit ceva... şi dansăm cu toţii după ritmurile poftei zeilor, cu toţii sclavi ai libertăţii noastre. Pofta zeilor...

Nu-mi pasă cum o numesc, la fel cum nu-mi pasă ce nume îi puneţi voi. Unii vă veţi gândi la Dumnezeul unic, alţii la reguli stricte, matematice, dar prea complexe pentru a fi descifrate. Unii vă veţi gândi la un Univers care posedă o conştiinţă, în timp ce alţii vor considera că nici măcar nu se merită străduinţa de a formula o singură întrebare filozofică.

(Realizez acum că mă îndrept inevitabil spre religie, dar vreau să amân pentru încă un moment această direcţie. Pe moment, fac o singură observaţie: să fim atenţi întotdeauna ca „zeii”, din posesori ai unor atribute, să nu devină proprietarii lor. Căci atunci, în gura oricui se revendică un reprezentant al sacrului, dreptatea şi pedeapsa îndreptăţită pot ascunde orice fel de crime.)

Oare ce putem să ACCEPTĂM, cu adevărat?!

Asta a fost, în practică, limita pe care au atins-o toţi cei care mi-au stat aproape, fără să reuşească să o soluţioneze la un nivel al provocării productive - şi care să-mi asigure, în acelaşi timp, măcar o măsură infimă a liniştii. La asta m-am gândit, atunci când am scris „Cupe cu otravă, hectare de vis”...

Am câteva certitudini supreme (chiar dacă atributul pare ridicol în acest –propriu - context): că unica mea responsabilitate nu mă priveşte pe mine, ci pe toţi ceilalţi, cu excepţia mea! Eu, pe mine, nu mă pot ajuta. N-am fost „proiectat” în acest fel. Menirea mea este să exist ÎNTRU alţii (vezi Noica). Iar alţii, atunci când întunericul pare indestructibil, nu pot face, lângă groapa mea, decât să-mi aprindă o lumânare: ca să-mi lumineze pentru o clipă Visul.

Există o inevitabilă limită a omenescului... şi, odată cu fiecare limită, se naşte un vis: al depăşirii ei.
„Privind înăuntrul său, omul descoperă pe zeu”, se zice că ar fi rostit Socrate. Ion Banu pune aici o întrebare esenţială pentru înţelegerea acestei viziuni: dacă această calitate specifică de om, este amplificată la proporţii cosmico-divine, acest lucru se întâmplă ÎN CINSTEA ori ÎN CIUDA zeiescului?”... Îmi place să cred că Socrate a formulat accest gând tocmai după acceptarea ambelor variante, ca părţi fundamentale ale fiinţei. Spiritul poate fi, desigur, infinit (mă refer la atot-cuprindere) şi, dacă nu acceptaţi ideea „spiritului”, îl puteţi înlocui cu „imaginaţia”... dar ce putem face în faţa condiţiei nostre de construct imperfect şi perisabil?

Iată limitele sociale şi biologice pe care le-am pomenit la început. Trupului, cu inevitabila lui degradare, ce-i poţi cere mai mult decât ţi s-a permis din start să-i ceri? Raţiunii, cu aceşti obosiţi servitori ce-i sunt cuvintele, cu precara ei logică, guvernată dintotdeauna de aceleaşi mistere, atât de oarbă în faţa semnelor sufletului, atât de surdă lângă calea inimii, ei cum să nu-i recunoşti păcatul?... Poate de aici pleacă şi acceptarea predestinării ce mă guvernează.

Să ne întoarcem pentru încă o clipă la vechii greci, care s-au jucat acum atâtea mii de ani cu noţiuni de care azi puţini mai sunt interesaţi, deşi tocmai această evoluţie a noastră ar trebui să le dea atenţia cuvenită. Îmi amintesc cuvintele lui Pindar, în Nemeeana: „Există spiţa oamenilor, există spiţa zeilor. […] Între unii şi alţii este mare distanţă în privinţa puterii de care dispunem. Omenirea este Nimicnicia, pe când cerul de aramă, reşedinţă a zeilor, rămâne imuabil. Avem totuşi un punct de atingere cu nemuritorii, prin măreţia spiritului, […] deşi ignorăm drumul pe care ni l-a trasat destinul”...

Poetul adresează Omului îndemnuri fundamentale, să „vrea”, să „tindă” departe, să „lupte” cât mai aproape de limita puterilor sale dar, în acelaşi timp, lansează înfricoşătorul avertisment de a nu depăşi „Măsura”: condiţia sa umană!.... Am ajuns la miezul problemei.

Tocmai în proximitatea acestei linii de demarcaţie apar cele mai discutabile ambiţii ale noastre. Aici se naşte arta, aici ne luptăm cu morile de vânt, fără să ştim dacă ne-am oprit prea devreme sau prea târziu. Aici vom câştiga ori vom pierde lupta cu noi înşine, între autosuficienţă şi hýbris, ambele având pedepsele cuvenite.

Găsesc frumuseţea vieţii în imprevizibilul şi în diversitatea ei - şi supremul ei geniu în perfecţiunea sistemului ce cuprinde toate imperfecţiunile. Pus în faţa unei sorţi care te poate anihila într-o secundă, la fel de rapid cum te poate face stăpânul lumii, oare mai putem spune că o controlăm? Ba mai mult, că ne-o construim noi înşine (ceea ce ar implica o înţelegere perfectă şi un control integral a(l) relaţiilor cauză-efect)?... Nu văd cum. Pe de altă parte, dacă ajungem în cealaltă extremă, la fatalism, ne pierdem orice fel de motivaţie pentru a ne ajuta pe noi înşine sau pe oricine altcineva.

Zoo politikon se desăvârşeşte între extreme: cea a umilinţei (acceptării) şi cea a sfidării. Aici s-au pierdut atâtea minţi luminate, aici au naufragiat toate insatisfacţiile, toată furia şi toate blasfemiile mileniilor: în acceptarea acestei calităţi a noastre, Creatori Secundari, în care s-au acumulat un infinit de frustrări şi de revolte faţă de limite.

Pentru mine, depăşirea limitelor e doar un exemplu de cuvinte goale, dar acestea sunt tocmai acele cuvinte suficient de puternice încât să poţi construi în jurul lor o viaţă, pe deplin conştient că TOCMAI ASTA e cea mai mare păcăleală a Bufonului... Ratarea mea vine tocmai din această cursă pe care nu o pot abandona şi pe care nici nu încerc să o câştig. Tocmai pentru că totul şi nimic nu contează.

Am scris, la un moment dat că „mă împart tuturor, cu o nepăsare supremă”. Noica vine şi-mi trage un mare capac, să-mi sară basca: „Fiinţa se manifestă peste tot în ceea ce se distribuie fără să se împartă.”... Tac... şi învăţ.

Amintirile triste n-ar trebui aduse în memorie decât atunci când servesc unui scop superior. Dar atunci când vine vorba de propria viaţă, devenim atât de slabi şi cei mai mulţi dintre noi sfârşim prin a ne bate joc de Cadoul suprem, de unicul lucru pe care, mai presus de orice, l-am primit fără să-l merităm... Scădem valoarea vieţii şi ignorăm de-a dreptul moartea, până când ne apare înainte. Astea sunt ironii universale, la fel de superficiale ca cercurile vicioase în care un lucru devine atât efect, cât şi cauză.

Suntem, în felul nostru limitat, mici creatori - dar trăim în umbra unui orgoliu, decăzut de la exemplul cosmogonic, singurul perfect, tocmai prin aceea că nu-şi revendică nici un drept şi nici o autoritate!

Este obligatoriu să depăşim momentul religios al oricărei demonstraţii de credinţă şi al oricărui „drept” de a vorbi în numele Sacrului. Sunt convins că, odată cu celelalte umbre ale calităţilor divine, avem în noi înşine o umbră a balanţei divine. Aşteptând-o (încrezători sau resemnaţi) pe cea divină, uităm că ne suntem datori nouă înşine să ne cântărim gândul şi fapta. E timpul să mutăm biserica în noi înşine...

Sunt deja prea multe „porunci” pe lumea asta. Poate că una singură ar face mai mult sens: „urmează-ţi visul, fără să răneşti pe nimeni în drumul tău”... Cel mai mare defect al oricărei instituţii care-şi declamă drepturi şi învestiri divine (da, vorbesc despre toate bisericile) este că supravieţuiesc dintr-o dogmă inadecvată prezentului.

Să nu ne păcălim: este cea mai mare criză pe care omenirea o ignoră încă. Inadecvarea comunicării şi a înţelegerii nu este o scuză potrivită în această eră a informaţiei şi majoritatea vinei o poartă acei „lideri” care blochează accesul celorlalţi spre o reală înţelegere a propriei naturi umane... Poate că bisericile n-au apucat încă să aprofundeze acel principiu al lui Léon Bloy, practicat de „şcoala” de la Păltiniş a lui Noica: ”Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”... E timpul unei religii care să-şi asculte credincioşii, în loc să le poruncească.

Adevăraţii profeţi ai omenirii nu sunt de găsit în biserici, tocmai pentru că astfel de spirite îşi construiesc întotdeauna propria lor catedrală, aşa cum îşi cară propria cruce. Adevăraţii profeţi au fost întotdeauna artiştii, creatorii. Tocmai cei care pun cele mai incomode întrebări: ei sunt cei care aduc, cu fiecare răsărit, fragmente din visul viitorului în prezent.

E devreme târziu

Răsfoiesc prin cărţile mele mai vechi. Mă opresc cu drag la bătrânul Shakespeare şi o aştept. Ştiind că n-o să vină Niciodată.

„Ca să murim ne naştem. E târziu.
Ea n-o să mai coboare astă seară.”

O aud cântând, undeva departe, dincolo de veacuri, dincolo de scena vieţii mele. Cortina nu s-a ridicat niciodată, fericirea se amână indefinit...

Şi totuşi, ca să aflu ceea ce caut, trebuie să înţeleg mai bine acest echilibru precar, râsul şi plânsul, fie că scena este poarta spre abis ori spre absolut. „Omul e ceea ce rămâne din el după ce lumea din jur îl desfiinţează.”, spune Noica. Shakespeare zice că „noi ştim ce suntem, dar nu ştim ce putem fi”... Şi mai departe?

Am ales o cale mai... altfel. Sunt eu, azi, aici. Nu pot să învinuiesc pe nimeni. Aşa a trebuit să fie? Tributul meu e în tăcere şi în nebunie.

Am avut zile în care am crezut. Am crezut că se poate, că există ceea ce mi se părea imposibil. Încă mai cred. Uimitor, nu? Sunt copil în fiecare răsărit; şi povestea renaşte din ea însăşi în fiecare cuvânt.

Am ales o cale mai... alt fel. Ai avut vreodată senzaţia, mergând pe stradă, că nu vezi oameni, ci urmele lor? Le văd urmele, dar pe ei nu pot să-i văd: pentru că sunt orbi.

Ei nu pot înţelege asta: cum să trăieşti pentru suflet PLUS piatra. „Cum, o piatră? Trăieşti pentru o piatră?”

Încă mai cred, dar pianul a tăcut de o vreme. Dacă aş mai şti muzica, aş fredona-o fără glas, doar în capul meu. Sunt nişte versuri care se tac ori se plâng. Sau nici atât.

Mă aşez în faţa pianului; îmi aşez degetele pe clape fără să le apăs şi ascult tăcerea. Totu-i un vis; un chip al artei muşcat de plăcere. Voi privi surâsul nopţii şi îi voi zâmbi la rândul meu.

Mi s-a reproşat că ascund ceea ce nu ar trebui ascuns. Am răspuns că ascund ceea ce doar o privire ar putea spune.

Ritmul răsună. I-am invitat într-o călătorie: mintea să alerge şi lumea să fie văzută de trupul care vorbeşte. N-au ştiut.

Oamenii - nimic mai mult decât ceea ce pot să simtă. Călătoria buzelor către „alte raiuri”, apropierea încetinită până la o răsturnare a înţelesurilor ei au uitat-o. Au uitat că pot să fure focul: se gândesc doar că vor fi pedepsiţi dacă o vor face. Dacă ar şti, dacă ar putea să înţeleagă cât de caldă este pedeapsa!

Aş muri pentru o idee. Aş muri ca să pun preţ pe viaţă. AŞ MURI CA SĂ CRED.

„Ce coşmar interesant.” Sunt singur de când m-am născut. N-am găsit decât femei ghimpi şi femei care au uitat să înflorească. Cupe cu otravă, hectare de vis. Şi nu plouă infernal şi nu ne iubim prin mansarde.

„Luna a intrat să moară sub poduri.
Dunărea s-a suit cu urechea la cer.
Fulgere multe se adună-n păsări roşii.
Numai proştii stau la marginea ploii.
Strig: Dumnezeu e o casă cu ochii scoşi.
Şi sunt nebun. Şi e târziu. Prea devreme târziu.
În oale de lut arde capul Chirei Chiralina. Şi pe fereastră, candela unui trandafir, adâncind poftele nopţii.
Iunie. Iulia. Asta.
Mă simt bătut în tâmple şi în suflet de aromele Dunării şi ale ploii. Şi sunt fericit şi trist în norocul şi durerea vieţii, ca o virgulă într-un vers de Eminescu. Amin.”

...

Se luminează, e un răsărit strâmb, ca o lumânare firavă ascunsă în căuşul palmei, în noaptea de Înviere. Singurul care mă ţine de mână e Lazăr şi-mi arată pe furiş o oglindă mică, în care mi-a ascuns fericirea.

„Ea n-a venit şi n-o să vină cu adevărat niciodată”, îi repet.
El zâmbeşte: „Şi atunci de ce o aştepţi?”...

Nu ştiu ce pot să-ţi răspund. Eşti doar o umbră ce-mi mângâie aceste cuvinte cu privirea, eu pentru tine sunt doar o altă umbră... şi toţi ne căutăm vieţile ne-ncepute într-o umbră mai mare. Într-o nebunie mai mare.

Aştept să se ridice Apocalipsa pe cer. Abia atunci o să râd cu lacrimi.

În cuvânt nu există pace

Aş urmări imperiul pierdut al nebuniei mele, l-aş prefera tangibil, încarcerat în cercul unui rotocol de fum.

În dimineaţa asta stau cu privirile în gol şi ascult liniştea. Pietoni rătăciţi îşi păşesc drumurile, iar eu mă visez altul din ei.

I-aş împleti liniştea asta printre şuviţe. Aş putea trece dincolo de pulsul petalelor sale. Aş ataşa milenii secundelor.

Cum ar fi să o ating acolo unde e păgână? Să construiesc un tango, pe buze, pe sâni, pe picior, în timp ce arhanghelul ciopleşte dement în piatra mea de muritor?

...

Mă tot minunez. Am trecut ieri pe lângă o insulă. Păşea de parcă acolo unde vor rămâne urmele ei s-ar putea ascunde nefericiţii.

Mie îmi tremurau mâinile de la alcool. Am căscat de câteva ori gura, dar nu mai ţin minte. Nu era decât ea. Apoi insula s-a apucat să alerge după noapte.

Mă tot minunez. Aceste insule ştiu exact cum să-ţi oprească o navigare haotică. Dar corăbiile ei au plecat, duse de consecutive pale de vânt, în cer.

Acolo se primeşte orice.

Tot ce voiam să spun e că am nevoie să O găsesc. Nu-i chiar aşa de ciudat.

Dar aşa fac eu, v-am spus. Mă tot minunez.

Să vă povestesc ultimul vis

Începe cu ultima foaie din jurnalul tatălui meu.


„Viaţa e furie şi disperare. Furia a ceea ce ţi se scurge printre degete şi disperarea de a TE face. Disperarea e biciul. Este dorinţa ta de a ajunge unde trebuie să ajungi. Acceptă nesiguranţa. Orice altă lume în care evadezi este laşitatea morţii. Frica ta de moarte este frica de a nu împlini ceea ce eşti pus aici să faci. Aici nu eşti pus să faci nimic. Este secretul ultim şi libertatea supremă.

Furia te goleşte. Există un număr limitat de lucruri pe care le poţi pierde. Apoi, nimic în plus nu mai contează. Te închizi în tine, mormânt timpuriu. Se mai întâmplă câte un spasm şi vibraţia ta se scurge în pământ. Nebunia începe cu o uşoară alienare. La început îţi este puţin frică, apoi nimic nu mai intră la tine. Îţi aduci, doar, aminte că te-ai rătăcit şi rozi informaţia asta pentru o vreme.

Dezbaţi pentru restul timpului tău ce anume nu a fost bine. De ce nu ai ajuns, ai alunecat? Săritura era, de la început, prea mare? Nu ştii dacă e vina ta, poate nu te-ai pregătit suficient. Chiar nimic nu mai intră la tine. Te rătăceşti în propriile ecouri. Realitatea se erodează.

Vine golul. Îl priveşti cu ură, dar sari. Urăşti lumea mai mult. Pentru tine nu a mai rămas nici o coardă. Tu - nu mai eşti o coardă; ai uitat să vibrezi. Drumul spre tine l-a înghiţit negura... Două secunde, apuci să clipeşti. Apoi liniştea. Strigătul tau n-a apucat să pornească. Şi cazi, cazi, cazi...”

...

Aşa se terminase jurnalul său. Vrei să ştii mai mult despre asta?

...

Nu toate poveştile încep cu lumină. Ultimul servitor ţine la piept o lumânare. „Trebuie să fugim, tinere domn!”... Afară, furtuna izbeşte zidurile groase şi reci. „Trebuie să fugim, domnişorule! Doar noi am rămas!” Ochii îi sclipesc cu disperare. Sunetul acela, care nu s-a oprit de şase zile, se aude mai adânc de urechi. Aleargă pe lungi coridoare, vitraliile sunt cioburi, perdele flutură ca nişte mâini gigantice ce încearcă să-i prindă. Strigătele nu se aud.

- Unde sunt...?...
- Nu vă uitaţi pe fereastră!...

Dar clipa deja stă în loc. Umbrele s-au oprit, perdelele au rămas suspendate. Marea s-a tras în spate şi lângă ziduri nu se mai vede decât cădere. Liniştea tace. Copilul e smuls, dar abisul a apucat să-l privească. Când o priveşti, plecarea te recunoaşte şi te cheamă. Vârtejul te scoate din tine afară, te răsuceşte. Dar ceva înăuntru e tare. O coardă, un fir de lumină te ţine cu puterea ce ţine lumea întreagă. Vine un spasm, apoi aerul intră în plămâni şi el se întoarce în spatele ochilor. Fug, fug pe coridoare.

...

A crescut singur, departe de castel, de malul mării. Amintirile de dinaintea acelei nopţi s-au topit într-o ceaţă mare. Oamenii simpli îl priveau cu frică atunci când s-a întors în vechea lui casă. Plecau privirea, şoptind că el este copilul care a privit moartea. Nu putea fi de-al lor, era atins de plecare. Atunci i-au zis prima dată Omul Nicăieri.

Crescuse puternic, purta hainele negre, iar părul îi curgea alb pe spate. Se spunea că Omul Nicăieri nu iubeşte pe nimeni. Într-o zi, l-a vizitat preotul satului. A ieşit după zece minute, fără culoare. Înainte să se închidă uşa, s-a ridicat vocea tânărului domn:

- Singura moştenire pe care o las este ceea ce eu nu am fost!... Ai pregătit multe răspunsuri, dar nu ştii să răspunzi la nici o întrebare! Existaţi în lume precum cuvintele între paginile unei cărţi închise!...

Preotul şi-a făcut cruce şi nu s-a mai apropiat niciodată.

Omul Nicăieri este întotdeauna singur. Toate uşile lui sunt închise, toate ferestrele sale, deschise. Oglinda îmbătrâneşte de fiecare dată când Omul Nicăieri se priveşte. Atinge liniştea lumii, dar îi cunoaşte sfârşitul. Nu se opreşte niciunde, dar amintirea lui are o atingere cumplită. Omul Nicăieri poate devora orice, se spune, şi poate sângera. Dar cel mai puternic visează o Mare Moarte sau Marmara.

Apoi a venit vestea furtunii.

Oamenii şi-au strâns ce aveau mai preţios. Au fugit departe de locul acela, cu disperarea ţărmului ce vede înnecatul. Furtuna venea o dată la 30 de ani. În prima noapte începea să se audă sunetul acela. Venea ca un urlet din pântecul pământului. Apele se trăgeau dintre stânci şi acolo unde zidurile castelului se terminau, se vedea hăul. Se spunea că era suficient să-l priveşti o clipă. Ochii Meduzei şi cântecul sirenelor. Bătrânii ştiau ce se întâmpla atunci. Cât timp ţinea sunetul, nu putea fi somn. Se auzea în toată valea. Ţăranii fugeau departe, departe de ţărm, oriunde. Venea săptămâna patimilor.

Omul Nicăieri îşi eliberă servitorul. Cu ochi speriaţi, acesta îl privi ca pentru ultima oară. Cu treizeci de ani în urmă, îşi pierduse acolo stăpânul. Îl salvase, ca într-un coşmar, pe copil, iar acesta repeta acum alegerea tatălui. Privi lung înapoi, după aceea privi cerul negru, îşi privi mâinile îmbătrânite şi strânse bastonul. Porni. „Poate furtuna nu va fi la fel de puternică.” Dar grăbi pasul.

...

La apus, norii ardeau ca uriaşe căpiţe de paie. Apoi vântul începu să sune ca strigătul adormitului în coşmar. Cerul se strânse, norii se făcură negri. Omul Nicăieri porni spre poarta castelului. Îl aştepta. Se priviră lung, fără cuvinte, apoi nou venitul îl întrebă simplu:

- Gata?

Tânărul se răsuci şi începu să urce scările. Aprinse o făclie şi o apropie de faţa străinului.

- Totul e gata... Să aşteptăm în bibliotecă.

Scările şerpuiau spre înalt. În unele locuri, piatra crăpase. Omul Nicăieri se întoarse şi zise:

- Când eram copil, îmi aduc aminte că l-am întrebat pe tata de ce sunt crăpate treptele. Atunci n-am priceput răspunsul lui, dar ştiu că zâmbise larg. A zis: „Sisif şi-a urcat piatra pe-aici”.

- Credeam că urcă încă acelaşi munte?!
- Nu, îi urcă pe toţi. Inclusiv pe al tău.

Străinul avu o sclipire în ochii negri.

- Speranţa umană e fantastică. Dar ce rost are ca un orb să viseze cerul?
- Cerul îl poţi găsi înăuntru.
- Şi moartea.
- Desigur. Nu de asta eşti aici?

Continuară tăcuţi pe coridoare.

- Sunt aici pentru poveste, rupse străinul tăcerea, într-un tâziu. Mai am nevoie de una.
- Chiar dacă e ultima?
- Uite, o să fiu sincer cu tine. Universul a fost ascuns în cuvânt. Am nevoie de o mie de poveşti.
- Nu te invidiez. Ce vrei tu să cumperi e drumul. Drumul în sine e somn. Asta nu va fi ultima ta poveste. Hai să pregătim ceaiul. Servitorul meu a... plecat.
- Nu ştii nimic despre Cuvânt. Din Cuvânt au ieşit zilele noastre cu Univers cu tot, zeii s-au născut prin cuvânt, plânsul ori râsul, moartea şi viaţa, strânse neputincioase la picioarele rostirii, căci din cuvinte începe războiul, cu ele se opreşte ploaia, în cuvânt ne punem speranţa, în uitarea numelor, locurilor, simţurilor - dar nu putem uita Cuvântul: o viaţă de om se poate povesti, întreg infinitul are o poveste ce poate fi spusă – şi pot ucide pe cineva prin cuvinte, sau aş putea să schimb legile vieţii; mi se pot lua braţele, mersul, privirea, mi se poate lua cântecul, speranţa şi pot fi luat eu însumi, dar cine-mi poate lua cuvântul, bruta haină a gândului, nu, nu-mi poate fi interzisă călătoria, nici jocul nu-mi poate fi nejucat, până când cuvântul mă va primi în el spre a călători spre altă poveste ce mă va spune unui ţărm, unui larg, viitorului, e ca şi cum, pentru veşnicie, lumina înnoptează în flacăra lumânării, se apleacă peste catarg, vâsle, miros – şi se recunoaşte pe sine în ultima suflare a vântului înainte de răsărit, ancora noastră palpabilă de creatori, primul orgoliu, subtila noastră dragoste, complexul nostru, diapazonul acordării sufleteşti, perpetua înviere a lui Lazarus, pe slăbitele şi neîncrezătoarele ei picioare, mimul paralizat ce ţi se zbate în retină, ceaţa goală goală goală goală goală din oglinda umbrei, tictacul turbat al apropierii nerostirii, din ce în ce mai aproape, până când pot plămădi în lutul legăturii mele cu lumea pe ea însăşi, cu fiecare amănunt ce ne leagă şi chiar pe care l-am uitat şi chiar pe care l-am uitat şi chiar care n-a fost niciodată să fie şi chiar tăcerea supremă în liniştea sa: acum, dincolo, aproape, departe, culorile lumii, picioarele ei goale în nisip, eu, creatorul, dincolo de timp, mai departe, oriunde liniştea dăinuieşte, oriunde durerea scapără scurt ca ochii a ceea ce căutăm stăpânind peste noapte, în adâncul cristalelor, în speciile necăutării, în gustul placentei, în nările tigrilor, în formele zborului, în aşteptarea sfârşitului şi chiar în marea dizolvare, în contemplarea supremă, unde îl înmuiem asemenea tocului în sentimente, în nuanţe suave, acide, ilare, morbide, subtile, transparente, dure, tăioase, calde, sinuoase, gentile, apatice, şterse, necoapte, cuvinte scară, cuvinte castron, cuvinte schelă, cuvinte palton; cuvinte lumânare, palmă, şoaptă, cortină, preş, fereastră, piatră, cuţit; cuvinte pâine, şarpe, burete, cadavru – nu e nici o mirare şi nu au colivie, n-au cuşcă, n-au bare, se vând pe alte cuvinte sau pe nimica, într-o miraculoasă mirare...

Se lăsă o tăcere lungă. Apoi Omul Nicăieri rosti:

- Îţi înţeleg frustrarea. Chiar dacă vei cunoaşte toate cuvintele lumii, ale tuturor limbilor, noi, vechi, sau moarte, nu vei găsi răspunsul. Secretul e în poveste.

- Secretul e între cuvinte. Dar de la ele se-ncepe.

Omul care ştia o mie de poveşti tăcu. Noaptea se lăsase mai noapte.

...

- Povesteşte-mi! Gândurile mele au nevoie de oglinzi.
- Eu sunt uitarea şi moartea. Eu sunt viaţa fără capăt, sunt spânzuratul fără ştreang. Ziua zilei spune Cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte dorinţă.
- Calea ta e calea pierderii. Te pierzi infinit fără să te poţi pierde. Vorbesc acum, dar încerc să-mi uit cuvintele. Adevărul începe acolo unde raţiunea încetează.
- Vrei să cauţi adevăr în tăcere?
- Revelaţia nu are cuvinte. Tu ai pierdut asta.
- Fără cuvinte, muriţi în ignoranţă.
- Nu e adevărat. Cuvintele sunt o scară, un construct. Le poţi stăpâni, dar sentimentele există tocmai în locul absenţei lor. Într-adevăr, suferinţa vine din ignoranţă. Din egoism. Va veni o vreme când oamenii vor depăşi asta.
- Sunteţi cei mai egoişti tocmai atunci când oferiţi totul. Oamenii nu fac altceva decât să încerce să-şi negocieze pacea.
- Suntem egoişti doar în lipsa unei responsabilităţi universale.
- Dacă îi ajuţi pe ceilalţi, te vei opri pe tine. Oamenii nu o să merite niciodată mai mult decât martiri singuratici şi disperaţi.
- Ţi se pare că pierdem lupta cu noi înşine?
- O, da. Nu e evident?
- Nu. Balanţa nu e oprită. Mai pot face ceva. Mai poţi face ceva.
- Să jucăm, atunci. Hai să privim furtuna.

Aşezară ceştile şi se ridicară. Tocmai atunci, vântul spulberă primul geam.

...

Aici m-am trezit. Din cauza vântului, geamul se lovise de pervaz.