Nu mă întrebaţi ce fac...

Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Azi mă întorc la copilul care am fost. Mă văd alergând prin ţărâna de la marginea drumului, desculţ şi negru pe tălpi. Un tricou pătat la care nu voiam să renunţ, în ciuda insistenţelor părinţilor. În pantalonii prea scurţi pentru mine, alergam după o minge împreună cu bunul meu câine. Ne opream la umbra fântânii aceleia a cărei apă trebuie să fi fost fermecată, gândeam eu, atât era de bună.

Apoi, pitit după buzele de ciment ale fântânii, îi propuneam câinelui meu o călătorie. Era un secret, dar puteam fi sigur că nu o să se afle: numai eu înţelegeam lătratul câinelui meu. Mă apucam cu mâinile de coama lui lăţoasă, îl comandam ca pe un cal din poveşti şi plecam undeva departe, unde nu erau oameni, unde nu era nimic ce ţine de lumea asta, numai uitare şi fericire.

Toată călătoria am uitat-o acum. Nu mai ţin minte comenzile fermecate pe care le foloseam ca să-mi strunesc câinele. El însuşi s-a stins, liniştit şi orb, la umbra fântânii aceleia. Dar ţin minte, sunt sigur de asta, de fiecare dată când ne întorceam în sătucul liniştit al vacanţelor, şi eu şi câinele osteniţi de atâta alergătură, aveam pe noi şi în urmă strălucitor praf de stele.

Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Îmi aduc aminte că, la o anume vârstă, am plecat într-o călătorie. Am spus tuturor că plec să mă caut şi cred că nimeni nu m-a mai văzut de atunci. Unii mi-au spus că în călătoria asta trebuie să te uiţi ca să te poţi găsi. Alţii mi-au spus că toţi plecăm în călătoria asta, dar toţi uităm unde am plecat. Azi am găsit o bucăţică din mine, total întâmplător. Şi mi-am adus aminte toate astea. Aşa că, azi, caut pe urme deja vechi şi uitate.

Plecasem în călătoria mea cu un tren obosit, întunecat după căderea apusului. Dar nu eram singur. Eram câţiva prieteni care fugisem cu trenul acesta secret. Şi-n timp ce trenul ţăcănea cu grijă în noapte, noi ne spuneam poveşti din spatele a patru perechi de ochi luminoşi. Eram copii. Doi băieţi, două fete, înfricoşaţi puţin de călătoria asta ce urma să ne ducă într-un loc necunoscut, cu oameni necunoscuţi, pentru un început de an nou, necunoscut.

Ceva din magia sărbătorilor cred că a stăruit în compartimentul acela, căci am simţit pentru prima oară cum miroase părul unei fete. Nu-i vorbă, şampoane mirosisem eu multe la vremea aia, dar nu simţisem niciodată mirosul părului unei fete ca nici una alta. Nu cred că ştiam nici cât de moale poate o astfel de fată să mă atingă pe obraz. Nici cât de aromată respiraţie ori moi buze pot avea astfel de fiinţe.

Atunci, pentru prima dată, am făcut acel lucru: am fugit un pic mai departe de ei, cu o foaie şi-un pix şi am scris primul poem al tinereţii mele. Poemul a fost un succes, fata a rămas impresionată. Dar fata s-a întors la prietenul ei, poemul s-a pierdut sau a fost rupt, doar noaptea s-a ars în memoria mea pentru totdeauna.

De atunci, fac mereu lucrul ăsta şi oamenii se uită mereu curioşi la mine. Parcă nimeni, n-a văzut, niciodată, un copil care se trage un pic mai departe, cu o foaie şi-un pix şi scrie dumnezeu ştie ce poveste despre dumnezeu ştie ce copil, ce minge, ce câine, ce călătorii, ce trenuri, ce fete, şi multe alte prostii ce nu merită atâta vreme pierdută.

Părinţii mi-au tot spus să nu mai fac aiureli de-astea, cică a început lumea să-mi ia seama că mă retrag mereu în colţul ăla şi apoi, ce bine îmi iese din lucrul ăsta? Fetele mi-au tot spus să las scrisul, să găsesc servici, să muncesc şi eu ca ceilalţi, avem nevoie de bani, nu de cuvinte.

Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Părinţi şi fete nu mai am de mult şi de la o vreme mă gândesc să nici nu mai ies din colţ.