Acum câţiva ani, îmi făcusem un obicei: când eram mahmur, scriam. Simţeam că e un timp pierdut, inutil pentru majoritatea lucrurilor şi, în aceeaşi măsură, timpul potrivit pentru a-mi nota ceea ce trăisem ori simţisem în trecuta seară, aşa cum e un timp potrivit pentru a-ţi aminti un vis, înainte de a-l pierde definitiv în uitarea treziei.
Apoi am tăcut, mult timp. O să povestesc uneori şi despre mine, atunci când daimonul o să-mi lase timp, între respiraţii. Iar azi, azi m-am trezit întrebându-mă dacă mai ştiu să mai aşez un cuvânt după altul. Mă întreb dacă lumea a rămas aceeaşi. Ştiu, veţi zâmbi, unii veţi spune că lumea nu se schimbă niciodată, sau poate veţi spune că lumea se schimbă în fiecare clipă. Dar asta, pe mine nu mă interesează cu adevărat. Cei atenţi ştiu la ce m-am gândit şi lor nu e nevoie să le explic de ce suntem un vis de noapte, zvelt, cu-o mie de picioare alergând oriunde.
Azi, când m-am trezit, ştiam că trebuie să scriu despre cicatrici. Balzac le numea iluzii pierdute. Doinaş a scris cele mai frumoase rânduri atunci când s-a gândit la jucătorul de şah, poate vă amintiţi. Ce rost mai are să dau nume? Toată literatura se scrie pe cicatrici. Singura diferenţă e felul lor: închise, ori nu. La rândul meu, le-am zis în fel şi chip. Ele sunt semnul ce rămâne după gol. Când zic asta, mă gândesc la o lipsă. Ştim, cuvintele sunt semne, iar primul semn inventat a fost cuvântul durere. Cineva şi-a copiat semnul din carne şi a zis: de azi înainte, amintirea durerii poartă acest semn. Apoi un altul a încercat să copieze semnul de pe un atriu sau ventricul şi s-au încurcat limbile.
Există un singur fel de poveşti: cele care merită spuse; şi un singur fel de scriitori: cei care ştiu să le povestească. Mi-am propus să strâng o mie de poveşti. Apoi am realizat că ele erau cele care mă strângeau pe mine. M-au străbătut şi m-au încercat, m-au atins cu degete aspre, ori mi-au scăpat printre cuvinte. Eu eram sigur pe mine, până în ziua în care m-am visat orgă de vânt. Fiecare clapă cu un regret, iar atunci când vântul le atinge, orga răspunde. Altfel, pianistul a plecat de mult din el însuşi, nu ştie când. Poate n-a fost loc acolo şi pentru el şi pentru poveşti.
La 18 ani, un prieten a oftat: nimeni nu-şi mai scrie în ziua de azi! Următoarea zi, i-am trimis o scrisoare. Am început spunându-i că cel mai rău este că nimeni nu-şi mai scrie în ziua de mâine. Câtă dreptate am avut...
Am tăcut atât de mult în ultima vreme, pentru că am încercat să ascult cu atenţie cicatricea supremă. Am atins-o pentru o clipă, după aceea am zâmbit: un cântec de leagăn nu trebuie să fie sumbru. M-am întors apoi, pe urmele propriilor gânduri, pe firul Ariadnei, din singurul loc unde există răspunsuri. Cum să nu râzi? Bătrânul Shakespeare, pus pe şotii, îmi făcuse cu ochiul, trăgând din pipa în care ardea un bumb de cannabis:
But Death once dead, there’s no more dying then...
