„De câte ori îmi vine-n minte cuvântul: rătăcire, de atâtea ori am revelaţia omului. Şi tot de atâtea ori, parcă au aţipit munţii pe fruntea mea...”
...
O văd şi ştiu că e diferită.
Mă gândesc la o replică, dar tocmai în momentele astea se-ntâmplă să nu fiu atât de priceput la vorbit pe cât sunt la scris, cu foaia în acelaşi timp terapie, profet şi pacient.
De la ea n-am nevoie decât de frumuseţea aceea, vestitoare de curiozităţi şi provocare, a libertăţii gândirii.
Deocamdată.
Ştiu că trăieşte în Turnul de Fum şi o ştie şi ea.
Încerc să devin un specialist al decantării magiei.
Să alerg spre scânteia divină cu mintea întărită de diamantul tristeţii şi cu inima desluşită în faţa bucuriei.
Mă leagă de ea plăcerea jocului.
„Împleteşti culorile curcubeului şi poţi întregi fiinţa cu ele, purtându-le ca o haină”.
Ea mi-a povestit asta.
Dăm brânci cuvintelor.
Se întâlnesc cu precauţie şi surpriză: ambasadori care nu fac exces de zel.
Câteodată spusul poveştii devine sinonim cu supravieţuirea.
Fiecare embrion al sensului devine o provocare a imaginii pe care o avem despre acesta.
Apoi aştept, căci aşa a stabilit Scenaristul.
Aştept, căci Rubikul poate desluşi izvorul Rubiconului.
De la ea primesc o promisiune nouă şi una abia îndrăznită.
Pe ultima o iau repede şi o învelesc în visare, o pun în cuvinte ca să o ascund mai bine.
Dar nu în faţa ei, căci ea trebuie să ştie.
Aştept.
Aştept cu aceeaşi răbdare ca-n faţa catastrofei finale.
Cred într-o moarte fără capăt, căci ce altceva ar putea uita o asemenea voluptate?!
Între timp, îmi schimb povara cu altceva mai mare; ratarea unui yin şi yang.
Cu degete lungi şi nervoase, escamotez inutilitatea universului.
Dar primesc masca supremă şi sunt promovat şef de carnaval.
Nu mă plâng, totul acolo e inutil şi sublim.
Râd în faţa cianurii, dar o port tot timpul în mine, cusută în acelaşi buzunar cu iluzia supremă a speranţei.
Sfârşitul nu e aproape.
Mă grăbesc tacticos spre îngerul ei şi seara mă strânge de mână.
Draga mea prietenă, trâmbiţă a ridicării cortinei, a spectacolului ciobit.
Măsor irosirea în respiraţii tuberculoase, clandestine.
Boala scade, plecarea se amână pentru o vreme...; dar Midas există doar în oglindă.
Ne atinge pe aripi, vestind un imposibil dar titanic zbor.
Am spus prea multe, poate.
Numele meu, materializat din nimic, sau poate dintr-o mare oftare.
Ea încă rătăceşte, dar îmi spune că are multe de construit.
O amnistie generală a iadului.
Revoluţia fiinţei se metamorfozează departe, în vene, în pulsul ei cald, în buzele muşcate.
Rătăcesc prin culise, proaspăt promovat la rangul de muribund.
Dospesc frământări împăcat cu universul, căci schimbarea locuieşte în ea.
Acest miracol-enigmă al salvării prin singurătate şi disperare.
Ea o ascunde în altarul penei de păun, în jocul mărgelelor.
Eu o păstrez în povestea aceea cu zeul şi cu omul nicăieri.
Noaptea îi visez gâtul de marmură.
...
„Sînt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. Dacă totuşi trăieşti, aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.”
„A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atîta intensitate, încît simţi cum mori din cauza vieţii.”
...
Orice acţiune a oricărui om începe din frica morţii şi orice gând se desăvârşeşte în umbra ei. Alergăm cu atâta disperare după momentele fericirii, după orice soi de drog, după orice miraj, numai ca să uităm, fie şi pentru o clipă, de apropierea inevitabilului.
Îmi imaginez grădina Edenului ca sălaşul singurului om suficient de puternic cât să reziste tentaţiei amăgirii. Tocmai cu apariția Jumătății, echilibrul se strică. Pierderea eternă a inocenţei justifică alungarea, devenind atât cauză cât şi efect etern al acesteia. Numai femeia îţi poate nega fericirea şi o va face de fiecare dată când îi oferi ocazia.
Aşa că îi ofer de fiecare dată ocazia. Pentru că ea nu visează decât glorii şi confirmări. Pentru că eu îmi accept nefericirea şi neîmplinirea; pentru că am pierdut deja ceea ce era important atunci când m-am născut şi tot restul atunci când m-am îndrăgostit fără speranţă.
Nu mai iubesc decât pentru iluzie şi pentru amarul pe care mi-l oferă. Le iubesc tocmai pentru neîntregire.
Adevărata întregire e doar în neant, în dizolvarea supremă şi ireversibilă. Le iubesc cu atât mai mult cu cât mă adâncesc în singurătatea mea incurabilă.
...
M-am înşelat: nu doar imaginaţia e infinită. Din cealaltă oglindă mă privește neantul, cu manifestările sale. Cea mai dulce e disperarea.
Tristeţea supremă sălăşluieşte în venele mele şi singurul mod de a-mi obţine drogul este să îmi transform viaţa într-o moarte timpurie. Nu e atât o tandreţe a morbidului, cât o flegmă a ne-vieţuirii.
Singura mea vocaţie este cea a irosirii - în orice, cu excepţia Cuvântului. Sunt purtătorul de cuvânt al Slutei. Pot să-i demonstrez oricui că nimic nu contează, la fel de uşor cum aş putea face contrariul. Ce rost are să fim tari în faţa vieţii, când omenirea încă este un şcolar corigent în faţa dizolvării?
Totuşi, de ce îl iubesc pe Cioran? Pentru că numai rândurile lui dau sens ne-vieţii mele. Pentru că numai el poate vesti Apocalipsa fără să cadă în ridicol. Pentru că a avut puterea de a-şi trăi la intensitate maximă cele mai cumplite angoase. Pentru că numai el poate scrie: „Toate gândurile par gemetele unei râme călcate de îngeri...”
