Răsfoiesc prin cărţile mele mai vechi. Mă opresc cu drag la bătrânul Shakespeare şi o aştept. Ştiind că n-o să vină Niciodată.
„Ca să murim ne naştem. E târziu.
Ea n-o să mai coboare astă seară.”
O aud cântând, undeva departe, dincolo de veacuri, dincolo de scena vieţii mele. Cortina nu s-a ridicat niciodată, fericirea se amână indefinit...
Şi totuşi, ca să aflu ceea ce caut, trebuie să înţeleg mai bine acest echilibru precar, râsul şi plânsul, fie că scena este poarta spre abis ori spre absolut. „Omul e ceea ce rămâne din el după ce lumea din jur îl desfiinţează.”, spune Noica. Shakespeare zice că „noi ştim ce suntem, dar nu ştim ce putem fi”... Şi mai departe?
Am ales o cale mai... altfel. Sunt eu, azi, aici. Nu pot să învinuiesc pe nimeni. Aşa a trebuit să fie? Tributul meu e în tăcere şi în nebunie.
Am avut zile în care am crezut. Am crezut că se poate, că există ceea ce mi se părea imposibil. Încă mai cred. Uimitor, nu? Sunt copil în fiecare răsărit; şi povestea renaşte din ea însăşi în fiecare cuvânt.
Am ales o cale mai... alt fel. Ai avut vreodată senzaţia, mergând pe stradă, că nu vezi oameni, ci urmele lor? Le văd urmele, dar pe ei nu pot să-i văd: pentru că sunt orbi.
Ei nu pot înţelege asta: cum să trăieşti pentru suflet PLUS piatra. „Cum, o piatră? Trăieşti pentru o piatră?”
Încă mai cred, dar pianul a tăcut de o vreme. Dacă aş mai şti muzica, aş fredona-o fără glas, doar în capul meu. Sunt nişte versuri care se tac ori se plâng. Sau nici atât.
Mă aşez în faţa pianului; îmi aşez degetele pe clape fără să le apăs şi ascult tăcerea. Totu-i un vis; un chip al artei muşcat de plăcere. Voi privi surâsul nopţii şi îi voi zâmbi la rândul meu.
Mi s-a reproşat că ascund ceea ce nu ar trebui ascuns. Am răspuns că ascund ceea ce doar o privire ar putea spune.
Ritmul răsună. I-am invitat într-o călătorie: mintea să alerge şi lumea să fie văzută de trupul care vorbeşte. N-au ştiut.
Oamenii - nimic mai mult decât ceea ce pot să simtă. Călătoria buzelor către „alte raiuri”, apropierea încetinită până la o răsturnare a înţelesurilor ei au uitat-o. Au uitat că pot să fure focul: se gândesc doar că vor fi pedepsiţi dacă o vor face. Dacă ar şti, dacă ar putea să înţeleagă cât de caldă este pedeapsa!
Aş muri pentru o idee. Aş muri ca să pun preţ pe viaţă. AŞ MURI CA SĂ CRED.
„Ce coşmar interesant.” Sunt singur de când m-am născut. N-am găsit decât femei ghimpi şi femei care au uitat să înflorească. Cupe cu otravă, hectare de vis. Şi nu plouă infernal şi nu ne iubim prin mansarde.
„Luna a intrat să moară sub poduri.
Dunărea s-a suit cu urechea la cer.
Fulgere multe se adună-n păsări roşii.
Numai proştii stau la marginea ploii.
Strig: Dumnezeu e o casă cu ochii scoşi.
Şi sunt nebun. Şi e târziu. Prea devreme târziu.
În oale de lut arde capul Chirei Chiralina. Şi pe fereastră, candela unui trandafir, adâncind poftele nopţii.
Iunie. Iulia. Asta.
Mă simt bătut în tâmple şi în suflet de aromele Dunării şi ale ploii. Şi sunt fericit şi trist în norocul şi durerea vieţii, ca o virgulă într-un vers de Eminescu. Amin.”
...
Se luminează, e un răsărit strâmb, ca o lumânare firavă ascunsă în căuşul palmei, în noaptea de Înviere. Singurul care mă ţine de mână e Lazăr şi-mi arată pe furiş o oglindă mică, în care mi-a ascuns fericirea.
„Ea n-a venit şi n-o să vină cu adevărat niciodată”, îi repet.
El zâmbeşte: „Şi atunci de ce o aştepţi?”...
Nu ştiu ce pot să-ţi răspund. Eşti doar o umbră ce-mi mângâie aceste cuvinte cu privirea, eu pentru tine sunt doar o altă umbră... şi toţi ne căutăm vieţile ne-ncepute într-o umbră mai mare. Într-o nebunie mai mare.
Aştept să se ridice Apocalipsa pe cer. Abia atunci o să râd cu lacrimi.
