Tratamentul nu prea funcţionează...

Singurul efect notabil al lui este că nu-mi pot aduce aminte de cât timp sunt închis aici. Ar putea fi câteva săptămâni, ar putea fi zeci de ani. Poate chiar sunt aici dintotdeauna.

Şi atunci, toate chipurile care apar în spatele ochilor şi toate întâmplările care îmi vin din când în când în minte, aproape fără nici o legătură între ele, toate par ireale, ca şi cum viaţa care ar fi trebuit să se lege din toate acele imagini ar fi doar o altă halucinaţie într-un şir neîntrerupt al iluziei.

Iluzie peste iluzie, asemenea textului acesta, pe care îl scriu în minte, imaginându-mi fiecare literă pe rând, colorându-se, arzându-se în pereţii moi şi albi ai celulei. Pot astfel să ţin minte cantităţi enorme de text, memorând imaginea arsă. Altfel, nu aş şti niciodată să mai aşez cuvintele la loc, n-aş mai şti să le pun în aceeaşi ordine. Iar aici nu există nici o altă ordine decât cea interioară.

...

Doctorii par mulţumiţi atunci când mă văd liniştit. Primul efect al medicamentelor este că îmi relaxează corpul. Dar abia după ce închid ochii începe ceea ce, de fiecare dată, pot descrie drept magnific.

Uneori văd explozii de culoare. Forme infinit de complexe, mişcându-se după ritmuri universale şi însoţite de senzaţii atât de înălţătoare încât orice altă nirvana pare improbabilă. Nu există prea sus ori prea mult. Nu simt că am ceva de pierdut. E un joc foarte serios, fluxul sentimentelor. Fiecare val aduce noi cuvinte pe plaja inimii și le așază într-o ordine pe care nu eu o controlez. E o geometrie divină aici. Limbajul de suflet se transformă în cel secundar şi îl conduce fără vanitate, fără aşteptări de împlinit.

Alteori găsesc respiraţia potrivită pentru clipe de linişte totală. Atunci este cel mai bine. Senzaţie pură, arteziene de emoţie fără nici o umbră de gând. Detaşarea şi relaxarea supremă. Acolo nu există nevoie de dragoste, acolo e întreg sentimentul.

Când îmi reuşeşte asta, rămân ore întregi încărcat cu o energie formidabilă, pe care am decis totuşi că e mai bine să nu o arăt. Nu cred că toţi sunt pregătiţi să o vadă. În lumea în care am corpul nu există certitudini. Totul e supus îndoielii.

...

Apoi sunt apariţiile ce mă vizitează. Cred că pe câteva le-am inventat eu. Nu aş putea spune nimic sigur. Chiar asta îmi spunea Bufonul un pic mai devreme.
- Prima regulă: cei care pretind că au găsit răspunsuri au cele mai mari şanse să se înşele. Singura frumuseţe a certitudinilor este că îţi oferă loc să te îndoieşti de ele...

Bufonul e una dintre vocile care m-a însoţit peste tot.
- Trebuie să aflu!, îi zic.
- Am presimţirea că vrei să faci un proces aici, deşi nu cred că ai cu cine, dacă nu socoteşti zidurile astea vechi. Unele lucruri stau mai bine îngropate...
- Numai dacă sunt moarte.... Am aşteptat atâţia ani! La început, am fost împiedicat să plec. Mai târziu, mi-a fost frică. Apoi am încercat să mă pregătesc, deşi n-am ştiut niciodată pentru ce anume.
- Eu cred că îţi faci prea multe griji, spuse Bufonul. O să te scot să pescuim, în fiecare zi, până o să te coacă soarele de tot, apoi o să verificăm fetişcanele din împrejurimi, iar seara te îmbăt cu vin, să visezi îngeri...

Zâmbesc trist de fiecare dată când îmi vorbeşte despre lumea de afară. Uneori se aprinde atât de mult şi pare aşa de fericit, încât îl las să vorbească fără să-l mai întrerup. Alteori nici măcar nu-l ascult.
- Nu ştiu ce-o să mă fac cu tine, insistă Bufonul. Eu îţi vorbesc despre adevărata fericire şi tu visezi...
- Dacă am învăţat până acum ceva, a fost că fericirea nu vine niciodată atunci când o aştepţi – şi cu atât mai puţin atunci când pleci în căutarea ei. Uneori mă gândesc că fericirea trebuie subminată ca să se împlinească.
- Nu ştiu de unde le scoţi. Eu ştiu că dacă-mi sabotez sticla cu vin, mâine n-o să mai am ce să beau. Şi filozofia n-o să-mi ţină de sete.
- Ai şi tu dreptatea ta. Depinde ce cauţi, până la urmă.
- Ştiu, tu îţi doreşti liniştea. Dar liniştea ta supremă mă sperie: prea seamănă a moarte...

...

Brusc, camera se schimbă. Una după alta, se aprind sute de lumânări. Nici un alt sunet nu mai întrerupe liniştea nopţii. Afară, simt cum cerul dispare într-o ceaţă sălbatică, primordială. Lângă mine a apărut o prezenţă feminină, ce poartă o mască. Ştiu prea bine cine este, altfel n-aş fi atât de paralizat. Partea bună este că după frică începi să vezi cu adevărat oportunităţile. Astfel de discuţii nu sunt de ratat.
- Unde dormi tu? o întreb...
- Între vis şi miracol...

Între noi, pe o masă rotundă cu picioarele sculptate în formele labelor unui leu, se află o carafă cu vin şi două pahare. Fotoliile îmbrăcate în pluş roşu se asortează cu perdelele grele.

- Mâine va fi o zi importantă pentru tine, îmi zice.
- Mâine e doar o altă zi, îi răspund. Spune-mi mai bine ce doreşti de la mine.
- O să înţelegi la momentul potrivit, dacă îți vei păstra curajul până atunci.
- Este o ameninţare?
- Nu. Doar un joc.
- Unul periculos, se pare.
- Pericolul nu vine din partea mea. Eu doar aşez piesele ca partida să înceapă.

N-am văzut la nimeni până acum un păr atât de întunecat. Este un negru cărbune, cu străluciri ciudate. Apoi, ochii încep să îi strălucească din ce în ce mai intens. Mai mult decât oricare dintre lumini. Face un semn scurt de avertizare, apoi întreaga cameră îngheaţă în timp. Flăcările încremenesc. Undele care se mișcau în pahare se opresc. Mă ridic din fotoliu şi mă apropii cu o curiozitate intensă de una din lumânări. Ea zâmbeşte.

- Încearcă!

Întind mâna şi ating flacăra. Nu simt nici un pic de căldură. Ea îşi lărgeşte un pic zâmbetul.

- Avem nevoie de ceva mai mult timp pentru toate discuţiile. Să începem.

Se ridică fără efort din fotoliul său, ca şi cum o mână ar fi împins-o sau ca şi cum legile fizicii nu ar avea nici un efect asupra corpului său. Ne apropiem unul de celălalt şi ea îmi atinge capul cu palmele, în dreptul tâmplelor. Simt brusc o vibraţie ciudată. Un sunet începe să-mi urce în urechi până ce pare că ajunge la o intensitate insuportabilă. Apoi, brusc, se linişteşte. Auzul începe să perceapă ceva ca o respiraţie continuă. “Sunetul tăcerii”, îmi gândeşte mintea. În timp ce le inspectez, mişcându-mă uşor, toate obiectele din cameră par cuprinse de viaţă. Este ceva comun în tremuratul lor infim dar totuşi atât de clar. Un ritm identic. Imediat descopăr şi mirosurile. “Fag ars. Mahon umed. Ceară topită. Nisip cu siliciu. Sare. Alge. Praf de cărămidă. Struguri fermentaţi.” Toate odată şi totuşi de intensităţi diferite. Toate simţurile ascuţite mai mult decât ar fi părut omeneşte posibil.

- Imaginează-ţi. Asta e doar o mică parte. Cât de mult crezi că poţi să simţi?

Mă aşez din nou. Probabil am o expresie pierdută.

- Este uimitor… zic, după ce stau nemişcat câteva momente. Cum poţi să explici asta?
- Nu trebuie să îţi explic nimic. Eu îţi arăt. Te conduc într-un vals gigantic spre întrebarea ta cea mare. Spre eliberare ori spre frica infinită.
- În primul rând, de ce pe mine?
- Încă nu ai învăţat ce să mă întrebi ca să-ţi dau răspunsurile de care ai nevoie.
- E un singur răspuns la întrebarea pe care o caut?
- Da şi nu.
- Asta da ambiguitate.
- Foloseşti cuvinte care nu mi se potrivesc. Ceea ce oamenilor li se pare neclar, pentru mine este clar ca Unu. Asta e diferenţa între Înţelegere şi Pătrundere.
- Da, există o frustrare în aceste unelte născute din mişcare şi dor.
- Ai moştenit firea poetică a tatălui tău...

Deschid gura să spun ceva, apoi mă opresc. “Desigur” îmi zic. “Se joacă. Ce e esenţial să întreb?”

- Cine o să mă ajute?
- Totul. Nimic.
- Explică.
- Dacă aştepţi miracole, n-o să vină. Dar poţi învăţa să le faci.
- Cine o să-mi stea împotrivă?
- Tu. În primul rând.

...


O singură dată m-a lăsat s-o ating şi am simţit sentimentul acela al unicei Icoane. Ne-am privit îndelung. E doar un spaţiu gol, al ochilor. Dar atâtea apar atunci când te priveşti bine. Dincolo de orice, primează senzaţia. Pe măsură ce îşi coboară masca, dispare îndoiala. Prima oară când a apărut, până şi Bufonul s-a oprit din râs.
- Ăsta e unul din momentele în care ar trebui să uit de tine... i-a zis.
- De azi, n-o să mai uiţi de mine niciodată. O să locuiesc în umbra ta.

...

Lângă ea mai apare o persoană. E bătrânul Socrate. Apare întotdeauna însoţit de un pietroi enorm şi ţine o cupă în mână de parcă toată viaţa lui ar depinde de ea. La început n-a fost de acord cu scrisul meu din minte. Dar când i-am zis că doar asta rămâne din mine aici, n-a mai insistat. Ca de fiecare dată, începe din senin.
- Am auzit-o din gura unui înţelept. Spunea că partea din suflet unde sălăşluiesc poftele este prin natura ei supusă schimbărilor şi celor mai contrarii influenţe. Această parte a sufletului ce nu se poate constrânge şi care nici nu-i în stare să reţină ceva, este ca un butoi fără fund, din cauză că nu se umple niciodată... Dintre toţi cei coborâţi în Hades, cei mai nenorociţi sunt aceia ce sunt nevoiţi să toarne într-un butoi găurit apă cu un ciur nu mai puţin găurit. Ciurul e sufletul; fiindcă şi el e pătruns de găuri şi-i incapabil să reţină ceva din pricina orbirii şi a lăcomiei.

Tăcem toţi. Când îmi amintesc să respir, porneşte şi vocea.
- N-am mai scris de mult...îi zic... N-aş mai scrie niciodată... Până la urmă, pentru ce, când dispariţia e atât de simplă?... Dacă sunt sincer nu mă crede nimeni - şi doar de dragul corpului şi al unui oftat nu mai mint... De prea mult timp visez că nimeni nu vorbeşte nimic.
- Ce vrei să auzi? Ce ai nevoie să auzi? Credeam că am depăşit momentul confirmărilor... zice el şi mă priveşte cu greutate...
- Mi-am aruncat vâslele în apă... Nu se vedea nici un orizont, nu se vedea nici măcar cerul. După multă disperare am început să construiesc o insulă, nici eu nu ştiu din câtă nebunie şi am tăcut acolo definitiv... Am plecat apoi la război cu dumnezeu - despre mine ce să mai vorbesc... Piatră după piatră, foc după foc, am întors totul şi nu am găsit nici măcar războiul...
- E doar o cădere liberă, o putrezire cu miros de rai. Tragi cortina, coborând apoi cenuşiu în strigătul nopţii din tine... În rană se îndeasă singurătate cel mai bine...

Se schimbă la faţă, întinereşte mulţi ani în câteva clipe. Transformarea se opreşte întotdeauna la 31 de ani.
- Dacă Lumina care este în tine este Întuneric, cât de mare trebuie să fie Întunericul acesta!

...

Soarbe cu plăcere intensă din cupă. Apoi întoarce palma către cer. Mâna rămâne întinsă. Sufletul speriat. Şi tristeţea ca o mantie groasă.

În umbră, ochii celei mai frumoase femei din lume luminează.
Luminează ca ultimul far al Genezei, din oglinda nenăscutei balene.
Cu plăcerea curată, nebunia se adânceşte sub gene.