Sunt aproape treizeci de ani de când mă străduiesc să deschid ochii şi încă nu mă pricep prea bine.
La început, nu ştiam ce să fac. Mi-am căutat şi eu fericirea ca toţi ceilalţi, adolescent timid şi curios. Acum, privind retrospectiv, înţeleg că cel mai greu a fost să-mi găsesc calea, să descopăr ceea ce mi se potriveşte şi ce nu, iar pentru asta a trebuit să mă scotocesc bine de tot prin toate buzunarele...
Ce să fie lucrul acesta pe care îl tot căutam? Un loc? O certitudine? O stare de spirit? Câte puţin din fiecare?
Aproape fără să-mi dau seama, după mulţi ani de rătăcire, am realizat ce se întâmplase: locul unde m-am retras şi unde mă conturez este o insulă. Încetul cu încetul am înţeles că insula asta nu se descoperă, ci se construieşte.
Să vă povestesc despre acest loc. Pe insula mea, cele mai frumoase cadouri vin în scrisori: le poartă cuvintele. Pedepsele se dau tot în cuvinte.
Cei trişti strălucesc cel mai puternic. Cel care vrea să se roage, îi va trimite o scrisoare Domnului. Cel îndrăgostit va trebui să-şi traducă sentimentele pe hârtie, sau măcar e dator să încerce. Sinucigaşii îşi scriu o scrisoare către ei înşişi. În felul acesta, nimeni nu se mai sinucide.
Pe insula mea te poţi lovi, destul de serios dacă nu eşti atent, de concepte invizibile. Există o maternitate a sensului, există un departament al transportului special amenajat în onoarea Cuvântului. E firesc: ca orice lucru perfect, insula e guvernată şi construită din haos.
Apar şi momente foarte amuzante, atunci când se iscă încurcături la secţia transporturi: într-o zi s-au încărcat vagoanele a posterioare cu bagaj aprioric. Într-alta, s-a iscat un mare circ când au înghesuit metatextul în vagoanele cu subtext. Dar cel mai mult m-am distrat atunci când au inversat contextele cu pretextele şi nimeni nu a observat.
Pe insula mea nu e nevoie de oameni ca să existe bucurie. Lucrez încă la linia de producţie şi asamblare a sentimentelor, dar rebuturile sunt din ce în ce mai rare.
Insula însăşi este, în felul ei, o maternitate. La un nivel uman, insula a apărut ca alternativă escatologică. Există cuiburi multe, dar nicăieri nu există Leagăne. Aici nu există "acasă"; o să plec acolo doar atunci când o să mă strige draga mea Slută. Dar compensez lipsa asta prin explorare şi prin tot soiul de aventuri.
Secţia de teatru s-a specializat în ambiguităţi. Până la urmă, este irelevant să stabileşti un gen anume pentru reprezentaţie. Comedia se metamorfozează în dramă şi drama are întotdeauna accente de umor, chiar dacă uneori întunericul beznă este mai luminos, prin comparaţie.
Pe insula mea, nimic nu are preţ, totul se oferă. Totuşi, să nu confundaţi preţul cu valoarea. De asemenea, nu există nici legi: totul este permis, atâta timp cât ceea ce se întâmplă este în acord cu ritmul mut al insulei, la rândul lui acordat după ritmul oceanului infinit.
Aici există fenomene ale naturii, există ploi, de multe ori e ceaţă, dar niciodată nu e întuneric total. Există explozii de frumuseţe şi ateliere de metafore care prelucrează materia primă. Există curenţi subterani şi momente de încremenire, căci aici timpul nu are nici o importanţă, deşi există o aşteptare continuă şi un loc ascuns unde construiesc cea mai importantă oază: templul unde creatorii se întâlnesc pentru a proteja şi a iubi Omul.
În unele nopţi, le pot auzi cuvintele, duse de briză spre curcubeuri spiralate. Pe insula mea, curcubeul există ca să nu uit niciodată adâncimea disperării.
Aici, singura mea certitudine stă în port şi priveşte orizontul. Azi încă nu se vede nici o urmă deasupra valurilor, dar ştiu că va veni. Ştiu că cea pe care o aştept se va recunoaşte odată ce îi voi arăta templul. Asta nu e o copilărie, la fel cum nu este cine ştie ce filozofie; nimic din ceea ce am construit pe insulă nu e pentru o singură persoană, ci pentru două.
Există o jumătate de pat, goală, care o aşteaptă. Există o umbră pentru doi, care o aşteaptă. Există un loc liber în fiecare cuvânt ce se naşte, un loc care o vesteşte şi o încurajează. Există un zâmbet mut care o aşteaptă, o tristeţe ce se vrea spulberată, un nor care aşteaptă să fie împrăştiat.
Ea nu va veni, ea deja vine, la fel de sigur ca sfârşitul, la fel de implacabil ca fericirea supremă, de care uneori mi-e frică. Dinainte de a şti de insulă, dinainte încă de a scoate primul sunet, păstrez culorile sufletului ei ca o amprentă ce nu se poate şterge niciodată. Ea e cealaltă aripă.
Poate o să fiu norocos într-o bună zi şi o să pornesc într-un alt soi de călătorie, pe o insulă metamorfozată, zburătoare. Până atunci, număr nisipul ţărmului, curăţ scame imaginare, fredonez cântece mute şi mă joc, atât cât mă pricep şi eu, prin atelierele cuvintelor.
Încă nu ştiu cum va fi ea. Dar ştiu sigur cum nu o să fie. Zilnic, îi scriu. Asemenea zeilor, nu-mi răspunde niciodată. Nu mă dezamăgeşte. În coconul ei există un viitor fluture, aşa cum în fiecare balenă se ascunde dorinţa evadării: nimic nu se întâmplă pentru că „trebuie” să se întâmple, ci doar pentru că există Visul... şi Visul ne transformă.
