Între respiraţii

”Un om care a suferit se va feri multă vreme să facă altora ceea ce i se făcuse lui, cu vârf şi îndesat. Multă vreme, şi de ce nu niciodată? Şi nu neapărat că ar fi fost mai bun ca alţii, ci din inerţia erorii în care fusese aruncat mai înainte...”

O scrie Marin Preda, într-un roman de o intensă şi luminoasă luciditate: ”Cel mai iubit dintre pământeni”. Pe drumul acesta încerc să-mi aşez gândurile, singurul drum creator şi stabil, după rătăcirile mele ce îmi par acum absurde.

Aflat la răspântie, am ales întotdeauna drumul cel greu. Aşa am crezut eu de cuviinţă. Mi-au plăcut provocările adânci, nu cele cotidiene. Am preferat să îmi înfrunt demonii cât mai devreme, într-o explorare ce nu putea avea decât două finalităţi: rătăcirea mea, sau eliberarea de aceste greutăţi ale spiritului. De cele mai multe ori, am reușit.

Tinereţea înseamnă să ai destulă energie ca să lupţi bătălii, dar insuficientă ca să să le pierzi. Fără greutăți, ne-am îndepărta de esențial tot așa cum ne-am îndepărta de pământ fără gravitație. Cel mai frumos drum este cel al întoarcerii de acolo, din pustiul unde te lasă pierderea.

Urmează să-mi răspund altei provocări, acum: să învăţ să ofer, întotdeauna, fără să aştept nimic înapoi. Iar scrisul este, poate, darul meu aievea, în acelaşi timp pentru cosmos şi pentru omenire.

Încerc să-mi răspund cine sunt eu. Un personaj chinuit rosteşte, ca într-o revelaţie: ”The clothes make the man. The less he is a man, the more he needs the clothes.” Eu nu sunt definit de hainele mele, nu sunt nici unul din lucrurile mele, cum nu sunt nici măcar suma gândurilor mele. Eu sunt scânteia care le porneşte şi care se joacă cu ele... Eu sunt tăcerea mea, sunt pauza dintre cuvintele şi respiraţiile mele. Sunt ceea ce mai rămâne atunci când renunţ la tot. Eu sunt gând fără formă, sunt ceea ce trăieşte fără a fi o prezenţă. M-am trecut pe mine prin mine însumi, m-am cernut prin sita visului meu.

Nu vreau să aflu din timp ceea ce pot şi voi face. Ştiu doar, ce trebuie să încep. Pacea mi se aşază cu fulgi rari peste tâmple. Albind.

...

Idiotul meu s-a antrenat zi de zi încrâncenat, ca şi cum ar fi descoperit motivaţia pentru care merita să moară.
A alergat până toată lumea pe care o cunoştea a rămas în urmă şi a continuat să alerge până când nimic nu l-ar mai fi putut ajunge.
S-a antrenat zilnic cu răbdarea unui nebun sau a oricărui poet căruia nu i-a rămas nimic de făcut pe lume.
Apoi s-a prezentat la concurs, iar la start şi-a luat pur şi simplu zborul.
A lăsat plutonul alergătorilor mediocri mult în spate, fugind ca şi cum singura lui grijă era să planeze pe deasupra pistei pentru a intra în visurile spectatorilor precum vântul într-o grămăjoară de frunze uscate.
Apoi, cu doi metri înaintea Finish-ului, s-a oprit din alergare fără să gâfâie nici un pic şi, cu cel mai natural aer din lume, şi-a aprins o ţigară. Apoi a păşit în afara pistei, fără să traverseze linia.
Idiotul meu consideră natural că nu e nevoie să ţină o cupă în braţe şi nici să fie ovaţionat de mii de oameni pentru a fi fericit.
Se poartă ca şi cum şi-ar fi demonstrat tot ce avea nevoie să demonstreze, iar cel mai ciudat lucru din lume este că poţi sta lângă el ca şi cum nu ar fi acolo, pentru că idiotul nu simte nevoia să-şi încordeze privirea oţelită şi invincibilă.
Idiotul meu este în acelaşi timp eroul meu personal.
De aici încolo, nu rămâne mai nimic de spus pentru că, nici răbdarea nebuniei, nici vântul din frunze, nu întrec hotărârea lui de a trăi aşa cum şi-a propus să o facă.
Dacă ar fi să-i dau glas, Idiotul meu ar spune că, de-ar avea de ales, n-ar vrea să mai simtă nimic.
Ar spune că a fost de prea multe ori lentila altuia de telescop.
De prea multe ori cel mai talentat duşman al său. Şi ştie să se urască de-a dreptul cu încrâncenare.
Ar spune că nu stăpâneşte nimic, aşa că nu are nimic de pierdut.
Dar dincolo de toate, există sufletul ei straniu.

...

Da, atunci, toamna a venit într-o singură zi. Oamenii s-au potrivit în haine mai bine. Aşteptările au încetat să aibă răbdare. Mai aveam o singură cameră, într-un hotel de nebuni. Noaptea se încolăcea ca un fular pe gâtul iubitei, acostând fără sunet pe ţărmurile toate pustii.

Azi, o umbră de soare vântură vântul: incertul meu zâmbet cu ochi obosiţi poate veni. Toamna a murit într-o singură zi.

Gânduri de aproape sau departe îşi aleg clipa cu graţie, precum leul, împăratul Saharei, centrează întregul său univers în sunetul unui singur răget. Stăpânirea e o stare de spirit.

Aici mă întorc în fiecare zi, aici îmi amestec o voce cu alta, de când sap şi tot sap, un fel de alergare spre centrul pământului.

- Unde vrei să ieşi, m-a întrebat glasul bătrân, spre câte alte cercuri rostogoleşti înserarea?

- În întuneric nu e niciodată orice, încerc să-i explic... neumbre cu rost.

Intru în dimineaţă ca deschizătorii de festine. Am chef de viaţă, am alunecat doar puţin şi acum îmi reiau locul în mine: mi-e poftă de o femeie cu baterii alcaline.

Naufragiat, rătăcesc în plăcerile sale. Sfânta îi dansează afară, buzele îi frământă uitare.

Apoi se despart, ca să intre barbarii-n altare.

Şi eu.

Nu mă întrebaţi ce fac...

Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Azi mă întorc la copilul care am fost. Mă văd alergând prin ţărâna de la marginea drumului, desculţ şi negru pe tălpi. Un tricou pătat la care nu voiam să renunţ, în ciuda insistenţelor părinţilor. În pantalonii prea scurţi pentru mine, alergam după o minge împreună cu bunul meu câine. Ne opream la umbra fântânii aceleia a cărei apă trebuie să fi fost fermecată, gândeam eu, atât era de bună.

Apoi, pitit după buzele de ciment ale fântânii, îi propuneam câinelui meu o călătorie. Era un secret, dar puteam fi sigur că nu o să se afle: numai eu înţelegeam lătratul câinelui meu. Mă apucam cu mâinile de coama lui lăţoasă, îl comandam ca pe un cal din poveşti şi plecam undeva departe, unde nu erau oameni, unde nu era nimic ce ţine de lumea asta, numai uitare şi fericire.

Toată călătoria am uitat-o acum. Nu mai ţin minte comenzile fermecate pe care le foloseam ca să-mi strunesc câinele. El însuşi s-a stins, liniştit şi orb, la umbra fântânii aceleia. Dar ţin minte, sunt sigur de asta, de fiecare dată când ne întorceam în sătucul liniştit al vacanţelor, şi eu şi câinele osteniţi de atâta alergătură, aveam pe noi şi în urmă strălucitor praf de stele.

Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Îmi aduc aminte că, la o anume vârstă, am plecat într-o călătorie. Am spus tuturor că plec să mă caut şi cred că nimeni nu m-a mai văzut de atunci. Unii mi-au spus că în călătoria asta trebuie să te uiţi ca să te poţi găsi. Alţii mi-au spus că toţi plecăm în călătoria asta, dar toţi uităm unde am plecat. Azi am găsit o bucăţică din mine, total întâmplător. Şi mi-am adus aminte toate astea. Aşa că, azi, caut pe urme deja vechi şi uitate.

Plecasem în călătoria mea cu un tren obosit, întunecat după căderea apusului. Dar nu eram singur. Eram câţiva prieteni care fugisem cu trenul acesta secret. Şi-n timp ce trenul ţăcănea cu grijă în noapte, noi ne spuneam poveşti din spatele a patru perechi de ochi luminoşi. Eram copii. Doi băieţi, două fete, înfricoşaţi puţin de călătoria asta ce urma să ne ducă într-un loc necunoscut, cu oameni necunoscuţi, pentru un început de an nou, necunoscut.

Ceva din magia sărbătorilor cred că a stăruit în compartimentul acela, căci am simţit pentru prima oară cum miroase părul unei fete. Nu-i vorbă, şampoane mirosisem eu multe la vremea aia, dar nu simţisem niciodată mirosul părului unei fete ca nici una alta. Nu cred că ştiam nici cât de moale poate o astfel de fată să mă atingă pe obraz. Nici cât de aromată respiraţie ori moi buze pot avea astfel de fiinţe.

Atunci, pentru prima dată, am făcut acel lucru: am fugit un pic mai departe de ei, cu o foaie şi-un pix şi am scris primul poem al tinereţii mele. Poemul a fost un succes, fata a rămas impresionată. Dar fata s-a întors la prietenul ei, poemul s-a pierdut sau a fost rupt, doar noaptea s-a ars în memoria mea pentru totdeauna.

De atunci, fac mereu lucrul ăsta şi oamenii se uită mereu curioşi la mine. Parcă nimeni, n-a văzut, niciodată, un copil care se trage un pic mai departe, cu o foaie şi-un pix şi scrie dumnezeu ştie ce poveste despre dumnezeu ştie ce copil, ce minge, ce câine, ce călătorii, ce trenuri, ce fete, şi multe alte prostii ce nu merită atâta vreme pierdută.

Părinţii mi-au tot spus să nu mai fac aiureli de-astea, cică a început lumea să-mi ia seama că mă retrag mereu în colţul ăla şi apoi, ce bine îmi iese din lucrul ăsta? Fetele mi-au tot spus să las scrisul, să găsesc servici, să muncesc şi eu ca ceilalţi, avem nevoie de bani, nu de cuvinte.

Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Părinţi şi fete nu mai am de mult şi de la o vreme mă gândesc să nici nu mai ies din colţ.