Tratamentul nu prea funcţionează...

Singurul efect notabil al lui este că nu-mi pot aduce aminte de cât timp sunt închis aici. Ar putea fi câteva săptămâni, ar putea fi zeci de ani. Poate chiar sunt aici dintotdeauna.

Şi atunci, toate chipurile care apar în spatele ochilor şi toate întâmplările care îmi vin din când în când în minte, aproape fără nici o legătură între ele, toate par ireale, ca şi cum viaţa care ar fi trebuit să se lege din toate acele imagini ar fi doar o altă halucinaţie într-un şir neîntrerupt al iluziei.

Iluzie peste iluzie, asemenea textului acesta, pe care îl scriu în minte, imaginându-mi fiecare literă pe rând, colorându-se, arzându-se în pereţii moi şi albi ai celulei. Pot astfel să ţin minte cantităţi enorme de text, memorând imaginea arsă. Altfel, nu aş şti niciodată să mai aşez cuvintele la loc, n-aş mai şti să le pun în aceeaşi ordine. Iar aici nu există nici o altă ordine decât cea interioară.

...

Doctorii par mulţumiţi atunci când mă văd liniştit. Primul efect al medicamentelor este că îmi relaxează corpul. Dar abia după ce închid ochii începe ceea ce, de fiecare dată, pot descrie drept magnific.

Uneori văd explozii de culoare. Forme infinit de complexe, mişcându-se după ritmuri universale şi însoţite de senzaţii atât de înălţătoare încât orice altă nirvana pare improbabilă. Nu există prea sus ori prea mult. Nu simt că am ceva de pierdut. E un joc foarte serios, fluxul sentimentelor. Fiecare val aduce noi cuvinte pe plaja inimii și le așază într-o ordine pe care nu eu o controlez. E o geometrie divină aici. Limbajul de suflet se transformă în cel secundar şi îl conduce fără vanitate, fără aşteptări de împlinit.

Alteori găsesc respiraţia potrivită pentru clipe de linişte totală. Atunci este cel mai bine. Senzaţie pură, arteziene de emoţie fără nici o umbră de gând. Detaşarea şi relaxarea supremă. Acolo nu există nevoie de dragoste, acolo e întreg sentimentul.

Când îmi reuşeşte asta, rămân ore întregi încărcat cu o energie formidabilă, pe care am decis totuşi că e mai bine să nu o arăt. Nu cred că toţi sunt pregătiţi să o vadă. În lumea în care am corpul nu există certitudini. Totul e supus îndoielii.

...

Apoi sunt apariţiile ce mă vizitează. Cred că pe câteva le-am inventat eu. Nu aş putea spune nimic sigur. Chiar asta îmi spunea Bufonul un pic mai devreme.
- Prima regulă: cei care pretind că au găsit răspunsuri au cele mai mari şanse să se înşele. Singura frumuseţe a certitudinilor este că îţi oferă loc să te îndoieşti de ele...

Bufonul e una dintre vocile care m-a însoţit peste tot.
- Trebuie să aflu!, îi zic.
- Am presimţirea că vrei să faci un proces aici, deşi nu cred că ai cu cine, dacă nu socoteşti zidurile astea vechi. Unele lucruri stau mai bine îngropate...
- Numai dacă sunt moarte.... Am aşteptat atâţia ani! La început, am fost împiedicat să plec. Mai târziu, mi-a fost frică. Apoi am încercat să mă pregătesc, deşi n-am ştiut niciodată pentru ce anume.
- Eu cred că îţi faci prea multe griji, spuse Bufonul. O să te scot să pescuim, în fiecare zi, până o să te coacă soarele de tot, apoi o să verificăm fetişcanele din împrejurimi, iar seara te îmbăt cu vin, să visezi îngeri...

Zâmbesc trist de fiecare dată când îmi vorbeşte despre lumea de afară. Uneori se aprinde atât de mult şi pare aşa de fericit, încât îl las să vorbească fără să-l mai întrerup. Alteori nici măcar nu-l ascult.
- Nu ştiu ce-o să mă fac cu tine, insistă Bufonul. Eu îţi vorbesc despre adevărata fericire şi tu visezi...
- Dacă am învăţat până acum ceva, a fost că fericirea nu vine niciodată atunci când o aştepţi – şi cu atât mai puţin atunci când pleci în căutarea ei. Uneori mă gândesc că fericirea trebuie subminată ca să se împlinească.
- Nu ştiu de unde le scoţi. Eu ştiu că dacă-mi sabotez sticla cu vin, mâine n-o să mai am ce să beau. Şi filozofia n-o să-mi ţină de sete.
- Ai şi tu dreptatea ta. Depinde ce cauţi, până la urmă.
- Ştiu, tu îţi doreşti liniştea. Dar liniştea ta supremă mă sperie: prea seamănă a moarte...

...

Brusc, camera se schimbă. Una după alta, se aprind sute de lumânări. Nici un alt sunet nu mai întrerupe liniştea nopţii. Afară, simt cum cerul dispare într-o ceaţă sălbatică, primordială. Lângă mine a apărut o prezenţă feminină, ce poartă o mască. Ştiu prea bine cine este, altfel n-aş fi atât de paralizat. Partea bună este că după frică începi să vezi cu adevărat oportunităţile. Astfel de discuţii nu sunt de ratat.
- Unde dormi tu? o întreb...
- Între vis şi miracol...

Între noi, pe o masă rotundă cu picioarele sculptate în formele labelor unui leu, se află o carafă cu vin şi două pahare. Fotoliile îmbrăcate în pluş roşu se asortează cu perdelele grele.

- Mâine va fi o zi importantă pentru tine, îmi zice.
- Mâine e doar o altă zi, îi răspund. Spune-mi mai bine ce doreşti de la mine.
- O să înţelegi la momentul potrivit, dacă îți vei păstra curajul până atunci.
- Este o ameninţare?
- Nu. Doar un joc.
- Unul periculos, se pare.
- Pericolul nu vine din partea mea. Eu doar aşez piesele ca partida să înceapă.

N-am văzut la nimeni până acum un păr atât de întunecat. Este un negru cărbune, cu străluciri ciudate. Apoi, ochii încep să îi strălucească din ce în ce mai intens. Mai mult decât oricare dintre lumini. Face un semn scurt de avertizare, apoi întreaga cameră îngheaţă în timp. Flăcările încremenesc. Undele care se mișcau în pahare se opresc. Mă ridic din fotoliu şi mă apropii cu o curiozitate intensă de una din lumânări. Ea zâmbeşte.

- Încearcă!

Întind mâna şi ating flacăra. Nu simt nici un pic de căldură. Ea îşi lărgeşte un pic zâmbetul.

- Avem nevoie de ceva mai mult timp pentru toate discuţiile. Să începem.

Se ridică fără efort din fotoliul său, ca şi cum o mână ar fi împins-o sau ca şi cum legile fizicii nu ar avea nici un efect asupra corpului său. Ne apropiem unul de celălalt şi ea îmi atinge capul cu palmele, în dreptul tâmplelor. Simt brusc o vibraţie ciudată. Un sunet începe să-mi urce în urechi până ce pare că ajunge la o intensitate insuportabilă. Apoi, brusc, se linişteşte. Auzul începe să perceapă ceva ca o respiraţie continuă. “Sunetul tăcerii”, îmi gândeşte mintea. În timp ce le inspectez, mişcându-mă uşor, toate obiectele din cameră par cuprinse de viaţă. Este ceva comun în tremuratul lor infim dar totuşi atât de clar. Un ritm identic. Imediat descopăr şi mirosurile. “Fag ars. Mahon umed. Ceară topită. Nisip cu siliciu. Sare. Alge. Praf de cărămidă. Struguri fermentaţi.” Toate odată şi totuşi de intensităţi diferite. Toate simţurile ascuţite mai mult decât ar fi părut omeneşte posibil.

- Imaginează-ţi. Asta e doar o mică parte. Cât de mult crezi că poţi să simţi?

Mă aşez din nou. Probabil am o expresie pierdută.

- Este uimitor… zic, după ce stau nemişcat câteva momente. Cum poţi să explici asta?
- Nu trebuie să îţi explic nimic. Eu îţi arăt. Te conduc într-un vals gigantic spre întrebarea ta cea mare. Spre eliberare ori spre frica infinită.
- În primul rând, de ce pe mine?
- Încă nu ai învăţat ce să mă întrebi ca să-ţi dau răspunsurile de care ai nevoie.
- E un singur răspuns la întrebarea pe care o caut?
- Da şi nu.
- Asta da ambiguitate.
- Foloseşti cuvinte care nu mi se potrivesc. Ceea ce oamenilor li se pare neclar, pentru mine este clar ca Unu. Asta e diferenţa între Înţelegere şi Pătrundere.
- Da, există o frustrare în aceste unelte născute din mişcare şi dor.
- Ai moştenit firea poetică a tatălui tău...

Deschid gura să spun ceva, apoi mă opresc. “Desigur” îmi zic. “Se joacă. Ce e esenţial să întreb?”

- Cine o să mă ajute?
- Totul. Nimic.
- Explică.
- Dacă aştepţi miracole, n-o să vină. Dar poţi învăţa să le faci.
- Cine o să-mi stea împotrivă?
- Tu. În primul rând.

...


O singură dată m-a lăsat s-o ating şi am simţit sentimentul acela al unicei Icoane. Ne-am privit îndelung. E doar un spaţiu gol, al ochilor. Dar atâtea apar atunci când te priveşti bine. Dincolo de orice, primează senzaţia. Pe măsură ce îşi coboară masca, dispare îndoiala. Prima oară când a apărut, până şi Bufonul s-a oprit din râs.
- Ăsta e unul din momentele în care ar trebui să uit de tine... i-a zis.
- De azi, n-o să mai uiţi de mine niciodată. O să locuiesc în umbra ta.

...

Lângă ea mai apare o persoană. E bătrânul Socrate. Apare întotdeauna însoţit de un pietroi enorm şi ţine o cupă în mână de parcă toată viaţa lui ar depinde de ea. La început n-a fost de acord cu scrisul meu din minte. Dar când i-am zis că doar asta rămâne din mine aici, n-a mai insistat. Ca de fiecare dată, începe din senin.
- Am auzit-o din gura unui înţelept. Spunea că partea din suflet unde sălăşluiesc poftele este prin natura ei supusă schimbărilor şi celor mai contrarii influenţe. Această parte a sufletului ce nu se poate constrânge şi care nici nu-i în stare să reţină ceva, este ca un butoi fără fund, din cauză că nu se umple niciodată... Dintre toţi cei coborâţi în Hades, cei mai nenorociţi sunt aceia ce sunt nevoiţi să toarne într-un butoi găurit apă cu un ciur nu mai puţin găurit. Ciurul e sufletul; fiindcă şi el e pătruns de găuri şi-i incapabil să reţină ceva din pricina orbirii şi a lăcomiei.

Tăcem toţi. Când îmi amintesc să respir, porneşte şi vocea.
- N-am mai scris de mult...îi zic... N-aş mai scrie niciodată... Până la urmă, pentru ce, când dispariţia e atât de simplă?... Dacă sunt sincer nu mă crede nimeni - şi doar de dragul corpului şi al unui oftat nu mai mint... De prea mult timp visez că nimeni nu vorbeşte nimic.
- Ce vrei să auzi? Ce ai nevoie să auzi? Credeam că am depăşit momentul confirmărilor... zice el şi mă priveşte cu greutate...
- Mi-am aruncat vâslele în apă... Nu se vedea nici un orizont, nu se vedea nici măcar cerul. După multă disperare am început să construiesc o insulă, nici eu nu ştiu din câtă nebunie şi am tăcut acolo definitiv... Am plecat apoi la război cu dumnezeu - despre mine ce să mai vorbesc... Piatră după piatră, foc după foc, am întors totul şi nu am găsit nici măcar războiul...
- E doar o cădere liberă, o putrezire cu miros de rai. Tragi cortina, coborând apoi cenuşiu în strigătul nopţii din tine... În rană se îndeasă singurătate cel mai bine...

Se schimbă la faţă, întinereşte mulţi ani în câteva clipe. Transformarea se opreşte întotdeauna la 31 de ani.
- Dacă Lumina care este în tine este Întuneric, cât de mare trebuie să fie Întunericul acesta!

...

Soarbe cu plăcere intensă din cupă. Apoi întoarce palma către cer. Mâna rămâne întinsă. Sufletul speriat. Şi tristeţea ca o mantie groasă.

În umbră, ochii celei mai frumoase femei din lume luminează.
Luminează ca ultimul far al Genezei, din oglinda nenăscutei balene.
Cu plăcerea curată, nebunia se adânceşte sub gene.

Un secol în grădina Edenului

(Povestea de faţă se adresează unui american din doi - şi unui canadian, australian, european din patru: adică acelora care cred în cuvântul ad-literam al Bibliei. Acţiunea se petrece exact acolo unde spune titlul.)

...

Era o zi însorită, ca toate celelalte de până atunci. Adam era încă singur, nici nu ştia ce e aia femeie. Nu avea mai nimic în program, mai culegea o portocală, o banană, dar niciodată un măr. În această dimineaţă, însă, fusese trezit devreme.

Dumnezeu veni la el, îl luă afectuos de după umeri şi grăi:
- Adame...
- Da, Doamne, te ascult...
- Hai să-ţi spun ce idee mi-a venit. (Şi zâmbi larg)
- Spune, Doamne...
- Aşază-te, mai întâi... Bun...
Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el". (Geneza, 2:18)
- E o idee minunată, Doamne, zise Adam. Eşti măreţ într-adevăr. Şi ce trebuie să fac eu?
- Uite, eu o să încep să aduc în faţa ta, pe rând, toate fiinţele vii pe care le-am creat. Şi tu te gândeşti un pic la fiecare şi le dai un nume...
- ...
- Ce zici? Sună interesant?
- Da, Doamne, dacă zici Tu că trebuie...
- Zic...
- Nu pot să pun nume doar la animalele care mă interesează?
- Adame, dacă tot te apuci, trebuie să pui la toate.
- Bine, păi... începem chiar acum? (şi privi cu regret umbra poieniţei unde se relaxa de obicei ronţăind ciuperci)
- Dar când?! Acum începem.
- Bine, Doamne...

Şi au început ei aşa, cu fiecare animal. La început a mers lent, că mai întreba Adam ce face animalul respectiv, ce mănâncă, de ce are atâtea picioare, sau de ce n-are deloc... În prima zi, puse nume la aproape o sută de animale. Spre după-amiază se opriră.

- Gata pentru azi, Adame, zise într-un final Dumnezeu. Sunt opt ore de când faci asta. Ar fi bine să te obişnuieşti cu intervalul ăsta de muncă. Dăcă vrei îţi arăt peste câteva milenii cum o să fie...
- Lasă, Doamne, nu-mi mai arăta acum, că sunt obosit. Mă duc şi eu să mă întind un pic la umbră.
- Vezi ce faci la noapte, că mâine dimineaţă continuăm...
- Daa?? Mai sunt multe? (pentru prima oară, Adam avu o presimţire)
- Eh, mai sunt câteva. Nu te speria, luăm fiecare zi pe rând.
- Ah, deci o să fie destule zile în care o să fac asta de acum încolo?
- O să fie. Hai, du-te acum la joacă...

Şi plecă Adam. În noaptea aceea dormi neîntors, visând tot soiul de animale ciudate, alergând sau târându-se pe pământ, săpând galerii pe sub, altele în apă, lucioase, altele în văzduh, cu aripi...

În mod cert, Adam NU visă dinozauri. Ei nu existaseră niciodată şi nici nu mai aveau când să existe. Dumnezeu probabil că le crease direct fosilele şi apoi făcuse vreun miracol de-al Lui ca să pară vechi de milioane de ani, în cazul în care cineva o să decidă să le dateze după ce-o să descopere carbonul...

Următoarea zi, o luară de la capăt. Adam nici nu mai întrebă despre fiecare, doar le căută nume. Se gândea mai mult acum, deja era în criză de inspiraţie.

- Doamne, nu mai ştiu ce nume să le mai dau, răbufni el la un moment dat...
- Ei, haide, nu fi leneş, cum să nu ştii? îl mustră Dumnezeu.
- Doamne, nu ştiu sigur ce limbă e asta pe care o vorbim acum, că momentan nici nu mai există alta ca s-o compar, dar câte litere şi câte combinaţii crezi că pot să fac?
- Hai Adame, foloseşte-ţi imaginaţia...
- Păi Doamne, nici măcar n-am cum, ce conexiuni să fac? Nici nu am ieşit din Grădină, nu ştiu mare lucru despre lume, latina încă nu există... Nu ştiu NICI UN ALT NUME ca să mă ajut de ele şi să numesc animalele după acele alte nume...
- Adame, vezi că începi să ridici tonul...
- Iartă-mă, Doamne, dar sunt frustrat. Practic, o să ajung să fac nişte combinaţii foarte ciudate de litere, în curând.
- Fă-le. În curând, o să ai nevoie să le faci şi foarte lungi.
- Ceee? (Adam avu a doua presimţire în legătură cu treaba asta) Doamne, o să fie multe rău, nu-i aşa?...
- Hai, că pierdem vremea. Aşa nu ajungem nicăieri. Spune odată: cum vrei să se numească animalul ăsta?
- ...

Şi astfel continuară până la sfârşitul zilei. A treia zi a fost şi mai cumplită. După o săptămână, Adam îşi ura viaţa. Peste două luni, era pe culmile disperării. Strigă deznădăjduit:

- Doamne, nu mai pot! Nu mai vreau! Nu mai pot!
- Adam, calmează-te. Ce ai?
- Doamne, spune-mi: cât o să mai dureze calvarul ăsta?
- Păi asta e în funcţie de tine. Dacă pierzi vremea, o să dureze mai mult.
- Doamne, nu fi vag. Tu le ştii pe toate, spune-mi exact câte animale mai sunt.
- Eşti sigur că vrei să ştii, Adame? Înainte de toate, trebuie să te felicit: în lunile astea două, ai pus nume la peste o sută de mii de animale.
- Doamne, spune-mi câte mai sunt, oftă Adam...
- Exact 29.892.768 de specii, zise Dumnezeu.

- CÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂT?!?!?!

- Adame, gândeşte-te. Dacă reuşeşti să păstrezi ritmul, dacă nu stai mai mult de zece secunde ca să te gândeşti la fiecare animal, în aproximativ 40 de ani terminăm. Plus-minus ceva. Hai, să zic o sută, cu întârzieri, cu probleme neprevăzute şi tot restul...
- ...

Nu există prea multe informaţii despre ceea ce s-a întâmplat în următoarea perioadă. Într-un final, după cumplite sforţări de a nu înnebuni, Adam termină treaba. "Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice" (Geneza, 2:20) Când îşi dădu seama că terminase, începu să plângă de bucurie. Atunci grăi Domnul:

- Adame.
- Doamne, am terminat!!! Am terminaaat!!!
- Bravo, Adame, bravo. Acum vrei să-ţi spun care e cea mai tare fază?
- ...
- La 2000 şi ceva de ani după ce o să-l trimit pe fiu-meu, cu toate maşinăriile pe care o să le inventeze urmaşii tăi, o să se numească calculatoare, baze de date, în fine, n-are rost să te încarc acum... ideea e că atunci, cu toată tehnologia, abia o să pună nume la două milioane de specii. Nu eşti bucuros că tu, acum, de unul singur, fără nici un ajutor, ai pus nume la toate cele treizeci de milioane?!
- ...
- Dar ştii ceva? M-am tot gândit...
- ... (o a treia presimţire groaznică se strecură în inima lui Adam)
- Mai ţii minte ce ţi-am zis la început? Că nu e bine să fii singur şi că trebuie să-ţi fac ajutor potrivit pentru tine?... Că doar de asta ne-am apucat să facem ce-am făcut, nu?
- Ţin minte, Doamne.
- Ei bine, am ajuns la concluzia că nu am găsit ajutor pe potriva ta (Geneza 2:20)
- Doamne, a trebuit să pierd un secol ca să descoperi asta?
- Adame, mi-a venit o idee genială. M-am gândit mult dar acum ştiu ce trebuie să fac. O să creez cel mai frumos ajutor dintre toate. O să vezi. Nici nu ai idee din ce o s-o fac...
- Huh?... mai apucă să spună Adam înainte de a pica într-un somn adânc.

"Şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie"... (Geneza, 2: 21-22)

Sfaturi laice pentru zile negre

Cel mai practic sfat pe care l-am primit în viaţa mea a fost să mă feresc de sârma ghimpată la nivelul puţei.... şi al doilea să nu uit că Bătrânul are umor.

Umor involuntar: ca atunci când treci pe lângă nişte vaci cu jointul în gură şi rosteşte gura fără tine: Bună iarba?!

Sau ca perla inestimabilă a unui prieten: Bă, viaţa e grea, dar dură...

O am şi eu pe a mea, care a pus capăt unei discuţii ce abia începuse să pară intelectuală: problema lu’ Sisif e că nu-l ajută nimeni...

Chestii la care nu te-aștepți: ca atunci când faci bine şi ţi se dă în barbă. Păi dracu’ te pune să faci bine indiscriminat? Şi dup-aia tot Omul e ăla care se supără că i se dă cu tifla după ce-şi face un altar din Binele lui... Eu nu-ţi zic acum să nu-l faci, dar ţine minte că e ca păpădia: nu te duci cu ea în faţa ventilatorului, că rămâi cu ea cheală...

Acum un sfat serios. Niciodată să nu-ţi dai chiloţii jos dacă nu eşti pregătit(ă) de surprize...

Din lac în puț. Am găsit și în Biblie un fragment amuzant. Țineți minte când coboară Moise de pe munte şi îi vede pe ăilalţi, adică omenirea, ce făceau? Se uită la tăbliţe, se uită din nou la ei. Şi iar la tăbliţe: ce mama dracului?! Faceau ăia TOT ce scria acolo să nu facă... Şi primul gest e să-şi bage pula în ea de umanitate, că e irecuperabilă... şi dă cu ele de pământ. Abia după ce se calmează niţel, îi vine mintea de pe urmă: sunt mai bune şi mai puţine, decât deloc...

Sfat? Degeaba dai porunci celor care nu sunt dispuşi să asculte. Încearcă mai întâi cu exemplul personal şi eventual cu... sfaturi. Dacă vrei să dărâmi un zid, caută mai întâi o crăpătură.

Până la urmă, în viaţa asta nu-i chiar aşa de greu să te simţi bine, dacă ştii ce faci. Altfel spus: sunteţi liberi să faceţi pişu pe gardul electric. Însă doar atunci când ţineţi ştecherul în cealaltă mână.

Iar acum, pentru final, se cere o perlă a înţelepciunii, sfatul care o să înglobeze tot ce se poate spune despre... infinit. Nu?

Ei bine, Sfatul Sfaturilor este următorul: dacă ai nevoie de sfaturi de la mine, mai bine îţi cumperi cercei.

Instantaneu

N-o să fiu eu primul care vă spune că oamenii sunt ciudaţi. Din punctul meu de vedere, cel mai interesant lucru din lume este să taci şi să-i priveşti.

- Hai, fă, să-ţi iau o halbă cu doi lei!
- Lua-te-ar hingherii pe lumea ailaltă, să bei acolo până n-oi mai putea... răspunde femeia cu basma şi cu patimă.

Un chelios se uită amuzat la cei doi şi se împiedică de trotuar. Dacă ridici privirea, munţii guvernează majestuos peste întreaga staţiune. Nimeni nu ridică privirea. Doar stau la terasă şi se îndoapă cu mici şi cu bere.

- Naşule, încă doişpe aci la masă, strigă un butoi de om, cu burta mai lată decât masa. În colţul gurii îi străluceşte grăsimea micilor. Se şterge cu dosul palmei, apoi ridică iar vocea:
- Hai şi cu berile mai repede!
Ai zice că i-a intrat timpul în sac. Aşa se grăbesc unii, de atâta grabă uită să trăiască.

Două domnişoare merg legănat ţinându-se de mână. Un BMW le claxonează prompt şi o sperie pe femeia cu basma care se înneacă cu berea. Blesteamă ceva după maşină, în timp ce fetele aproape se rup de mijloc de atâta unduire, acum că au fost băgate în seamă. Le-a crescut valoarea cu două claxoane. Astea sunt în stare să strângă un tezaur în strigături şi bale.

O cioară protestează deasupra terasei. O alta caută în coşul de gunoi. Aia de sus e mai sănătoasă şi mai sătulă.
- Dă şi mie doi lei, să-mi iau de mâncare.
- Doi lei?! Se miră bătrâna... Păi de unde să am eu să tot dau? Voi faceţi de zece ori mai mult decât am eu pensia... Hai, hai!...

Ţigănuşul se face că pleacă, dar se întoarce şi o scuipă pe spate. Vesel şi plin de el, trece strada fluierând. Un bărbat cu un tricou pe care scrie BIVOLARU INNOCENT îl urmăreşte încruntat. Între timp, au mai venit trei bătrâni la masa femeii cu basma.

- Ai, fă, ce dai la schimb pentru bere?
- Îţi dau creieru de nu-l ai... Auzi, auzi ce zice el mie... Ptiu, pupa-ţi-aş poza la cimitir...

Sună un mobil. Soneria este clasică: cica-laca-cichi-cea...
- Alo! Da! Ai spune! Zbiară în telefon suficient de tare să-l auzi de la trei străzi depărtare.
Ai dracului Balcani... şi mi-a căzut şi-o bere în muscă...

O mămică blondă trece strada cu o fetiţă şi mai blondă, de 7-8 ani.
- Maami?
- Da, puiule?!
- Azi nu mai e curcubeu?
- Nu mai e, scumpa mea...
- Azi e doamne-doamne supărat?...
Femeia se blochează o clipă.
- Nu, scumpa mea. De ce zici asta?

Fetiţa cu ochii mari urmăreşte un bondar gigantic care trece pe lângă ea. A uitat deja ce a zis şi nu a auzit întrebarea mamei. Femeia o smuceşte de mână ca să nu o piardă în defavoarea bondarului. Când trece pe lângă mine, fetiţa zâmbeşte şi îmi face cu mâna. Şi a spălat toate păcatele lumii...

black AND white

Cu puţin înainte de a împlini 18 ani, am realizat că îmbătrânirea nu se petrece încetul cu încetul. Faptul că am măsurat timpul şi am inventat calendare nu schimbă lucrurile cu nimic. Evenimentele mari din viaţa cuiva sunt cele care îl schimbă. Atunci, în pragul majoratului, mă despărţisem de prima fată care însemnase ceva deosebit pentru mine.

În noaptea aceea m-am simţit brusc mai bătrân, ca şi cum zece ani ar fi dispărut undeva în întuneric. Gândurile vioaie ale vârstei mă părăsiseră şi mă vedeam brusc pus în faţa altora, mult mai grave. Întrebări dificile îmi sunau între tâmple şi răspunsurile, majoritatea, păreau foarte triste... Până şi corpul părea obosit, ca şi cum ar fi simţit o apăsare a altei vârste, în locul celei reale.

Desigur, după o vreme, senzaţiile apăsătoare s-au diminuat şi am început din nou să râd dimineaţa. Un soare nou se ridica pe cer şi culorile străluceau iarăşi la adevărata lor intensitate. Ca după o boală, corpul se scutura de oboseală. Începuturile sunt toate promiţătoare. Fiecare nouă dragoste e cea mai mare...

Sentimentul ăsta în braţele căruia se abandonează toţi oamenii este ciudat într-adevăr. Indiferent cât de inteligent eşti, indiferent câtă experienţă crezi că ai strâns, mereu te ia pe nepregătite. Iar finalurile au acel ceva ce îţi năruie întreaga lume, chiar dacă nu e prima oară când ţi se întâmplă. La fel de firesc ca noul răsărit ce mă umpluse cu viaţă, a venit următorul apus.

Momentele astea în care simţi trecerea multor ani au adăugat până acum o jumătate de veac la firele mele cărunte. Singura schimbare faţă de momentul de la 18 ani, este că mă întorc mai firesc la golul interior. Ca şi cum el ar fi singura realitate din care nu voi evada vreodată.

Dar de căzut cad la fel de tare, dacă nu din ce în ce mai tare, cu fiecare nouă speranţă care mă ridică. Uneori mi-e tare greu să mai cred. Apoi trece. Totul e ciclic, totul e firesc. Şi, pentru o vreme, ziua pare însorită, muzica pune sângele în mişcare şi chemarea naturii se face auzită. Apoi se înserează şi te trezeşti iar în tăcerea camerei tale, într-o singurătate care se amplifică cu cât te gândeşti mai mult la ea. Dispare totul. Rămâne o disperare soră cu nebunia, întreruptă doar de încleştările furioase ale neputinţei. Supravieţuirea încetează să facă sens.

“Doar are nevoie de un somn bun”, zicea mama de fiecare dată când păream slăbit… şi fără să ştie îmi salva viaţa cu replica asta pe care mi-a fixat-o în minte. Atunci când nu mai găsesc nici un sens în mine şi împrejurul meu, ştiu ce am de făcut. Dar nu orice somn e bun. Uneori parcă întreaga arenă a coloseumului se mută, cu luptă, cu animale şi cu gladiatori cu tot, în adormirea chinuită. De aceea trebuie să mă epuizez până la limita finală. Cât mai aproape de limită. Atunci când încolţeşte frica de moarte, ştiu că o să dorm bine. Un somn ca o comă, frate cu vindecarea prin cuţit.

Şi nu mai e nimic de spus până mâine, la noul răsărit...

...

Care vine mai repede decât te aştepţi... Am ieşit la o plimbare prin pădure, urmărind cursul râului. În gură un Jo, ochelarii de soare pe nas. Totul este în floare, mai puţin nevoia mea de socializare... Mă lipsesc de conversaţii inutile despre orice.

Ce să fie mai potrivit pentru mine decât poieniţa asta ruptă de lume, constantă în ciclurile pe care le trăieşte de milioane de ani? Ce ritm omenesc poate surprinde încremenirea asta atât de vioaie? Natura nu îşi deschide sufletul şi nu se confesează. Nu se plânge şi nu renunţă. Copacii căzuţi se transformă în poduri, crengile dansează în vânt. Cu răbdare infinită, ghindele se transformă în stejari. Râul sclipeşte şi îmi poartă dorinţele spre Dunăre, apoi spre mare. Peste ceva vreme, le voi recupera din nisip, transformate de curgerea continuă în perle sărate şi le voi arunca la loc în lume, purificate de neputinţă.

Universul are simţul umorului şi se pricepe la surprize. Oamenii mai rar. Ei îşi văd de ceva-ul ăla pe care îl numesc drumul lor, atraşi de iluzii, de bani şi de nevoia de afirmare. Mi-ar trebui ani mulţi şi ceva mai mult decât cuvinte, ca să aşez într-o formă ceea ce natura umană a pierdut în ruptura ei de natura mai mare. Ar fi doar o altă irosire, să pui într-un sistem ceea ce numai tu categoriseşti. Universul este indiferent.

Universul nu e nicicum, el doar este. Atributele sunt inutile. El îşi este sieşi cel mai potrivit atribut, de aceea poate fi redus la un singur cuvânt, fără ca în timpul ăsta să înceteze să fie tot ce este. Universul se aseamănă cu apa, luând forma omului în care stă o vreme. Omul e dator să se modeleze şi nu fără durere: el este şi modelatorul şi lutul.

Oamenii interpretează, caută explicaţii, dar în raport cu sistemul, fiecăruia îi este prea greu să accepte variaţiile de viziune ale celorlalţi şi prea uşor cedează tentaţiei de a impune propriile viziuni celorlalţi. Eu nu vreau să te conving de nimic. Filozofia mea de viaţă este să nu încerc să conving pe nimeni de filozofia mea de viaţă.

Nu posed nimic, nici măcar puterea de a face pe cineva fericit. Nici măcar pe mine însumi. Gândirea, acest păcălici rătăcit în cercuri vicioase, renunţă să dea sentinţe. Doar construieşte poveşti micuţe, în uitarea cu buze amare. Ca un dezechilibru care şi-a pierdut echilibrul.

Dar astăzi e mai bine, turbarea e neputincioasă. Pentru câteva momente, uit de întoarcerea în pământul prin care acum mă joc cu degetele, într-o poieniţă din Herculane, atât de orbit de trăire...

Vocile gordiene

"Scrie."
O voce se rupe din liniştea nopţii. Nu ştiu dacă e propriul meu gardian, o întâmplare ori un strigăt din interior. Vocile se joacă în minte. Provoacă. E timpul să le ascult cu atenţie. Adâncirea în sine e comparabilă cu peştele mare şi lent care încearcă să vâneze în bancul imens de peşti minusculi: se vor împrăştia în jurul său, fără să înceteze să formeze un tot.

În momentul de început, spune o voce, înainte de a scrie, trebuie să existe rugăciunea. Ea e cea care dă sens explorării Misterului... Până acum nu m-am rugat niciodată, îi răspunde altă voce. Poate am fost prea mândru. Dar în umbra Cuvântului, totul face sens... Rugăciunea nu e pentru cineva anume, ci pentru toţi. Întotdeauna.

...

I dared not bother thee, Lord, with my voice
I dared not shape an echo in the madness here
But now the time has turned from ignorance to choice
And time, in tune with fate, evolves a clearer clear
In love, indeed, with all the madness here.

The day has come. The prophets are all still
Yet breathing in the sails of Nevermore.
Reclaim these friends of mine, uncertain in their skill
To perfect, solid skies of bliss as Core
In love, indeed, with sails of Nevermore.

And turn their Core to Heart, repenting whole
Give perfect argument to their undying fear
So sense, beneath all their revolving role
Could finally unleash the Mask, the Tear
In love, in deed, with all the madness here…

...

Aşa să fie...

Studiez gândirea în timp ce se produce, încercând să conştientizez vocile care se aud... Una e cea care construieşte discursul prezentului şi pune întrebări. Ea va decide pe care dintre celelalte le va asculta şi ce răspuns va construi pe fundaţia încrederii în Sine.

Apoi este prezenţa tăcută. Observatorul. Cel care niciodată nu spune nimic, doar priveşte. Expresia este neutră, dar tocmai din această cauză ego-ul se testează cel mai bine în faţa lui. Este oglinda mată, care te cere pe tine, cel sigur, trecut şi cernut prin nesiguranţă. Dacă râzi, nu va râde cu tine, dacă plângi, va rămâne la fel de indiferent. Prin tăcerea lui te întreabă perpetuu despre masca ta şi despre sinceritatea adevărată.

Altă voce ştie un singur cuvânt. Ca un rătăcit prin lanul clipelor, ce strigă continuu: eu, eu, eu... Este jumătatea neterminată a podului. Ego-ul îşi aude numele şi se afirmă. De cele mai multe ori inutil.

Apoi găseşti alter-ego-urile, măşti mai noi sau mai vechi create de imaginaţie pentru a acoperi şi a apăra tot ceea ce altfel se simte rănit. Aici există frumoasa variaţie a infinitului.

Ca un nisip fin, presărate printre vocile interioare, sunt fragmentele amintirii, glasuri împrumutate ori învăţate, ce deseori se doresc şi se lasă confundate cu propria judecată.

Gordias îmi spune că nu poţi dezlega nodul dacă nu găseşti capetele sforii. Nu putem să ne rezolvăm problemele dacă gândim în acelaşi fel în care gândeam atunci când le-am creat. Este evident că ai cel puţin o problemă, dar acum mă refer la cea mare. E timpul să schimbi viziunea. De ce anume ţi-e frică? Hai mai sus în Mister. Voiai să ştii unde începe artera artei? Aici, în haos, e sămânţa din care răsare pacea. Stai o vreme.

Toate vocile astea îţi alcătuiesc moartea şi viaţa. Cu cât le separi şi le conştientizezi mai bine, cu atât mai aproape eşti de fragmentul de adevăr pe care încerci să-l construieşti. Un turn împletit din neant şi din dragoste.

...

Vocile se ceartă şi se distrează între ele. Există competiţie şi există trişori. Există sălbăticia turbării şi există puritatea copilului. Extremele par egale şi totuşi copilul învinge dacă nu uiţi de el. Uităm...

Discursul vrea să fugă. Se răsuceşte, uneori pare să dispară, alteori se amplifică enorm. Alergi cu ideea, cu mintea încleştată ca pe ştafetă.

Cauţi în întuneric fără lumină şi în lumină fără contur. Strigi după răspunsuri şi aştepţi revelaţia. O voce batjocoritoare se strânge pe respiraţie ca un şarpe constrictor. O alta te încurajează. Adevăratul vârf al înţelepciunii este bunul simţ, calea firească.

Şi vocile nu sunt decât partea conştientă. Cea mai mică parte a minţii noastre. Cea mare comunică în multe feluri. Acesta e unul din motivele pentru care sunt mereu cu ochii pe Vis.

...

Vocile răspund sentimentelor, fidele ca umbrele.
Mi-ar plăcea să fiu mai înţelept. Să pot controla eu acele lucruri care, în schimb, mă controlează pe mine. Dar cum să controlezi un sentiment?! El tocmai asta este, o lipsă a explicaţiei, o imposibilitate a minţii de a pune în cuvinte ceea ce inima strigă.

Nimic nu şterge definitiv Pierderea şi de aici se trage rădăcina tristeţii. Însă revelaţia nebuniei şi nebunia revelaţiei ne stăpânesc în măsurile muzicii divine. Guvernează deasupra noastră şi ne oferă două chei ca să ne acordăm, asemenea instrumentului, viaţa.

Mergi mai departe pe fir şi încerci să stăpâneşti sentimentul care îţi permite divina libertate: iubirea. Dar nu iubirea crasă a năbădăilor. Prea des picăm, cu suficienţă, testul sentimentului suprem.

Ne străduim să învăţăm. Din fiecare câştig tragem experienţă. Din fiecare pierdere – o şi mai mare experienţă. Doar prin pierderea supremă, descoperim revelaţia.
Arătând spre cer, spre nemurire, vârful degetului tău o atinge pentru o clipă. Asta e una din direcţiile gândurilor. Cealaltă e spre interiorul tău, spre miez. Amândouă direcţiile sunt simultane şi conduc spre acelaşi vis. Nu e un paradox banal, deşi va stârni reacţiile celui nepregătit să (se) conducă.

Spiritul diminuat o să râdă. N-ar fi adevăratul drum, dacă n-ar fi greu. N-ar fi adevărata Cale, dacă nu s-ar râde de ea. Şi niciodată n-ar fi adevărată dacă n-ar accepta că s-ar putea să nu fie. Aici eşuează religia, în formele ei decăzute, în sentimentele şi certitudinile umane ce pătează insignifiant divinul. Greşim din multe motive. Murim din certitudine.

Împarţi flacăra lumânării şi lumânarea nu se diminuează. La fel faci cu dragostea. O inspiri adânc şi o împarţi tuturor cu expiraţia. Apoi repeţi.

Acolo unde revelaţia întârzie, eşti dator să construieşti. Faci jumătatea ta de drum. Abia apoi poţi îndrăzni să ceri ajutor, atunci când nu mai poţi. Doar atunci îl meriţi.

...

Cauţi dincolo de cuvinte, deşi mintea refuză liniştea. Ca să obţii liniştea trebuie să cunoşti şi să stăpâneşti corpul. Abia târziu ajungi să treci de corp şi de minte, să le laşi în spate ca pe o rizibilă iluzie şi să lucrezi cu sufletul.

De fapt, toate lucrurile spre care întindem mâna în exterior, le folosim apoi ca să ne umplem golul dinăuntru. Umplem cu gunoi şi iluzie ceea ce e destinat infinitului.

Dacă nemurirea ar fi fost suportabilă, ne-am fi însuşit-o deja. Dar nu asta ne dorim de la viaţă, ci somn şi uitare.

Deşi picioarele spirituale nu mă ţin prea bine, măcar privirea să fie îndreptată în direcţia potrivită. Pentru o clipă efemeră, mă adâncesc în liniştea supremă. Fără memorie, fără trup, fără cuvânt, privesc spre lumină...

Insula mea

Sunt aproape treizeci de ani de când mă străduiesc să deschid ochii şi încă nu mă pricep prea bine.

La început, nu ştiam ce să fac. Mi-am căutat şi eu fericirea ca toţi ceilalţi, adolescent timid şi curios. Acum, privind retrospectiv, înţeleg că cel mai greu a fost să-mi găsesc calea, să descopăr ceea ce mi se potriveşte şi ce nu, iar pentru asta a trebuit să mă scotocesc bine de tot prin toate buzunarele...

Ce să fie lucrul acesta pe care îl tot căutam? Un loc? O certitudine? O stare de spirit? Câte puţin din fiecare?

Aproape fără să-mi dau seama, după mulţi ani de rătăcire, am realizat ce se întâmplase: locul unde m-am retras şi unde mă conturez este o insulă. Încetul cu încetul am înţeles că insula asta nu se descoperă, ci se construieşte.

Să vă povestesc despre acest loc. Pe insula mea, cele mai frumoase cadouri vin în scrisori: le poartă cuvintele. Pedepsele se dau tot în cuvinte.

Cei trişti strălucesc cel mai puternic. Cel care vrea să se roage, îi va trimite o scrisoare Domnului. Cel îndrăgostit va trebui să-şi traducă sentimentele pe hârtie, sau măcar e dator să încerce. Sinucigaşii îşi scriu o scrisoare către ei înşişi. În felul acesta, nimeni nu se mai sinucide.

Pe insula mea te poţi lovi, destul de serios dacă nu eşti atent, de concepte invizibile. Există o maternitate a sensului, există un departament al transportului special amenajat în onoarea Cuvântului. E firesc: ca orice lucru perfect, insula e guvernată şi construită din haos.

Apar şi momente foarte amuzante, atunci când se iscă încurcături la secţia transporturi: într-o zi s-au încărcat vagoanele a posterioare cu bagaj aprioric. Într-alta, s-a iscat un mare circ când au înghesuit metatextul în vagoanele cu subtext. Dar cel mai mult m-am distrat atunci când au inversat contextele cu pretextele şi nimeni nu a observat.

Pe insula mea nu e nevoie de oameni ca să existe bucurie. Lucrez încă la linia de producţie şi asamblare a sentimentelor, dar rebuturile sunt din ce în ce mai rare.

Insula însăşi este, în felul ei, o maternitate. La un nivel uman, insula a apărut ca alternativă escatologică. Există cuiburi multe, dar nicăieri nu există Leagăne. Aici nu există "acasă"; o să plec acolo doar atunci când o să mă strige draga mea Slută. Dar compensez lipsa asta prin explorare şi prin tot soiul de aventuri.

Secţia de teatru s-a specializat în ambiguităţi. Până la urmă, este irelevant să stabileşti un gen anume pentru reprezentaţie. Comedia se metamorfozează în dramă şi drama are întotdeauna accente de umor, chiar dacă uneori întunericul beznă este mai luminos, prin comparaţie.

Pe insula mea, nimic nu are preţ, totul se oferă. Totuşi, să nu confundaţi preţul cu valoarea. De asemenea, nu există nici legi: totul este permis, atâta timp cât ceea ce se întâmplă este în acord cu ritmul mut al insulei, la rândul lui acordat după ritmul oceanului infinit.

Aici există fenomene ale naturii, există ploi, de multe ori e ceaţă, dar niciodată nu e întuneric total. Există explozii de frumuseţe şi ateliere de metafore care prelucrează materia primă. Există curenţi subterani şi momente de încremenire, căci aici timpul nu are nici o importanţă, deşi există o aşteptare continuă şi un loc ascuns unde construiesc cea mai importantă oază: templul unde creatorii se întâlnesc pentru a proteja şi a iubi Omul.

În unele nopţi, le pot auzi cuvintele, duse de briză spre curcubeuri spiralate. Pe insula mea, curcubeul există ca să nu uit niciodată adâncimea disperării.

Aici, singura mea certitudine stă în port şi priveşte orizontul. Azi încă nu se vede nici o urmă deasupra valurilor, dar ştiu că va veni. Ştiu că cea pe care o aştept se va recunoaşte odată ce îi voi arăta templul. Asta nu e o copilărie, la fel cum nu este cine ştie ce filozofie; nimic din ceea ce am construit pe insulă nu e pentru o singură persoană, ci pentru două.

Există o jumătate de pat, goală, care o aşteaptă. Există o umbră pentru doi, care o aşteaptă. Există un loc liber în fiecare cuvânt ce se naşte, un loc care o vesteşte şi o încurajează. Există un zâmbet mut care o aşteaptă, o tristeţe ce se vrea spulberată, un nor care aşteaptă să fie împrăştiat.

Ea nu va veni, ea deja vine, la fel de sigur ca sfârşitul, la fel de implacabil ca fericirea supremă, de care uneori mi-e frică. Dinainte de a şti de insulă, dinainte încă de a scoate primul sunet, păstrez culorile sufletului ei ca o amprentă ce nu se poate şterge niciodată. Ea e cealaltă aripă.

Poate o să fiu norocos într-o bună zi şi o să pornesc într-un alt soi de călătorie, pe o insulă metamorfozată, zburătoare. Până atunci, număr nisipul ţărmului, curăţ scame imaginare, fredonez cântece mute şi mă joc, atât cât mă pricep şi eu, prin atelierele cuvintelor.

Încă nu ştiu cum va fi ea. Dar ştiu sigur cum nu o să fie. Zilnic, îi scriu. Asemenea zeilor, nu-mi răspunde niciodată. Nu mă dezamăgeşte. În coconul ei există un viitor fluture, aşa cum în fiecare balenă se ascunde dorinţa evadării: nimic nu se întâmplă pentru că „trebuie” să se întâmple, ci doar pentru că există Visul... şi Visul ne transformă.