- Fără inspirație, omul nu s-ar fi putut ridica deasupra norilor: nici la propriu, nici metafizic. Creatorul nu a fost doar primul glas, ci primul glas care a cerut să se facă lumină.
Multă vreme mi-a fost rușine să vorbesc despre Imensitate. Lângă ea, simţeam că pot rosti orice. Singurul lucru care
conta era prezenţa ei acolo, însoţirea corpurilor noastre... şi Doamne, cât de
frumos îi cădea părul peste braţele albe!
Apropierea ei zguduia zidurile Troiei. Atunci i-am zis:
Apropierea ei zguduia zidurile Troiei. Atunci i-am zis:
- Există o forţă mai puternică decât gravitaţia: dorul.
O priveam aşa cum pipăie un orb forma luminii. Ceva din ea
plecase deja şi simţeam asta cu intensitatea unei pierderi nelimitate. Aş fi
strâns-o cât să-mi rămână urmele ei pe piele, ca ale unei haine prea strânse.
Orgasmele ei ar fi putut justifica o revoluţie. Dar fiecare îmbrăţişare apropia depărtarea şi nimic, nimic nu se putea face... Încercam să umplu tăcerea:
Orgasmele ei ar fi putut justifica o revoluţie. Dar fiecare îmbrăţişare apropia depărtarea şi nimic, nimic nu se putea face... Încercam să umplu tăcerea:
- Am privit atingerea timpului cum
transformă totul în praf şi cum înfloreşte apoi totul. În cea mai aspră
iarnă, am descoperit cât încălzesc sentimentele.
Cuvintele veneau de la sine:
- Am îmbrăţişat o mie de oameni, am sărutat poate o sută
şi am iubit maxim zece. În povestea inimii, cifrele merg mereu către Unu.
Cele mai importante experiențe se au doar pe sine ca răsplată. Era ceva ce i-aş fi spus continuu şi totuşi nu reuşeam să
formulez niciodată. Iar ea se purta de parcă ar fi deţinut totul, de parcă ar fi
fost tot universul, al ei...
- Există ceva mai rapid decât lumina: gândul.
Totuși, gândul se ducea spre ceea ce voia el, nu spre ceea ce voiam eu. Urmăream cum se destramă fumul țigării în deschiderea cerului.
Se apropia momentul în care visul meu urma să se destrame, întocmai fumului. Cuvintele deveneau transparente. Tot ce puteam să fac era să privesc cum intra la loc în haine, cu aceeaşi dexteritate cu care intrase în viaţa mea.
Se apropia momentul în care visul meu urma să se destrame, întocmai fumului. Cuvintele deveneau transparente. Tot ce puteam să fac era să privesc cum intra la loc în haine, cu aceeaşi dexteritate cu care intrase în viaţa mea.
Ea tăcea atunci, tăcea ca şi cum ar fi spus deja toate
lucrurile care meritau spuse. Se adâncea în lumea ei şi eu nu aveam viză.
...
Au trecut anii. Azi, am mai puține răspunsuri decât îmi imaginasem că o să am. La
20 de ani, asta visam: că voi descoperi secretele lumii. Îmi imaginam, mai ales, că toate o să îmi placă.
Testând limitele, descoperi atât puteri nebănuite cât și slăbiciuni rușinoase. În ce-l privește pe suflet, singurul lucru salvator este umilința. Azi, nu mai visez să găsesc toate răspunsurile lumii. Mi-ar plăcea, în schimb, să mă pot împăca cu cele care mi-au fost date.
Fiecare pierdere pe care am îmbrățișat-o mi-a lăsat loc să descopăr sentimente despre care nu bănuiam că există. Am găsit o parte de ridicol şi una de sublim în tot ceea ce mi s-a întâmplat. Fiecare cu menirea sa. Dacă n-aş putea să accept ridicolul în care cad uneori, aş fi un om fără simţul umorului. La fel cum nu aş avea încredere în nimic din ceea ce spun, dacă n-aş putea să cred în ceva mai mare decât mine. Cred în ceea ce ne dă speranţă.
Testând limitele, descoperi atât puteri nebănuite cât și slăbiciuni rușinoase. În ce-l privește pe suflet, singurul lucru salvator este umilința. Azi, nu mai visez să găsesc toate răspunsurile lumii. Mi-ar plăcea, în schimb, să mă pot împăca cu cele care mi-au fost date.
Fiecare pierdere pe care am îmbrățișat-o mi-a lăsat loc să descopăr sentimente despre care nu bănuiam că există. Am găsit o parte de ridicol şi una de sublim în tot ceea ce mi s-a întâmplat. Fiecare cu menirea sa. Dacă n-aş putea să accept ridicolul în care cad uneori, aş fi un om fără simţul umorului. La fel cum nu aş avea încredere în nimic din ceea ce spun, dacă n-aş putea să cred în ceva mai mare decât mine. Cred în ceea ce ne dă speranţă.
Azi, pot să mai adaug ceva la cele de atunci. Pot să spun
că există o bogăţie mai mare decât universul: iertarea.
Poate că intuisem bine atunci. Poate că totul este
exact aşa cum a fost menit să fie.
