Să fi avut vreo 7-8 ani.
Într-o seară, îmi aduc aminte, ne-am suit toţi în Dacia roşie, comunistă, a lui taică-meu şi am plecat. După un drum în care am privit visător luminile oraşului prin geamul aburit – să zic că a trecut cam o jumătate de oră – am intrat cu maşina în curtea unor vechi prieteni de familie.
Prietenii aceştia la care sosisem locuiau într-o casă destul de sărăcăcioasă, dar curată, la marginea oraşului, în capătul unor lungi drumuri cu noroaie. Pentru mine, era un aşa capăt de lume..., mai ales că linia ferată trecea, printr-un tunel, chiar pe lângă casa lor. Gazda noastră, nea Nicolae, era un pic mai tânăr decât tata şi ţin minte că eram foarte ruşinat şi foarte atent în preajma lui. Ar fi fost suficient să calc un pic greşit şi ar fi glumit toată noaptea pe seama mea. Dar altfel, era un om bun – şi corect – spunea tata.
Când am sosit noi, grătarul era deja aprins. Nea Nicolae folosea un hol mic ce pornea din tunelul trenului pentru a-şi ţine grătarul. Era uscat, la adăpost, vara era răcoare şi în jur totul era din ciment. Aşadar nu era nici un pericol, poate doar trecerea trenului, dar asta se întâmpla o singură dată pe zi şi toţi ştiam când. Nea Nicolae zicea că în tunel era un curent ce ţinea focul sprinten şi că ieşea friptura mai bună. Mama zicea că acest curent era deseori încurajat de câte o duşcă, fără să-l prindă nevastă-sa.
Oricum, în seara aceea, tanti Elena aranjase carnea pe tavă, frumos împănată cu legume colorate şi vârâse tava drept în gura cuptorului, cu dexteritatea femeii dedicate. Aşadar, nea Nicolae făcuse focul degeaba, dar nu pierduse ocazia câtorva degustări de ţuică. Iar acum era la al treilea şpriţ cu tata şi era roşu. Aşa că m-a trimis pe mine, cu o sticlă cu apă, să verific dacă s-a stins „bine” focul.
- Şi vezi că trebuie să treacă trenul! Ai grijă să nu intri în tunel!
Dar eu ştiam prea bine mica lor cazemată şi nu-mi era frică de nimic, ba chiar îmi plăcea să privesc şarpele imens de oţel alunecând prin noapte. Am stins focul şi l-am scurmat cu fierul cel lung pe care îl ţineau acolo special pentru asta. Aşteptam să treacă trenul şi cred că m-am jucat puţin cu el pe umăr, ţinându-l ca pe o suliţă. Exact când trenul intra în tunel, dintr-o dată, cele câteva becuri îngălbenite care luminau maţul lung de ciment – s-au stins. Trenul a tras două ţignale scurte, dar şi-a văzut de drum.
Am realizat că era posibil să fi făcut eu boacăna. Cu nea Nicolae nu era de glumit. M-ar fi pomenit şi-n vremea de Apoi. La timpul ăla, nu văzusem eu decât vreo două filme poliţiste, dar ştiam despre amprente... Pe întuneric, am şters mânerul fierotaniei, am aşezat-o la locul ei şi am ţâşnit spre casă, unde am raportat că totul este în regulă, misiunea a fost îndeplinită.
Restul serii nu mi-l mai amintesc. Probabil m-a învins somnul şi m-au aşezat în pat. Dar îmi aduc aminte, câteva zile mai târziu, a trecut nea Nicolae pe la noi, în vizită.
- Titi, să vezi nebunie!... A doua zi după ce aţi venit voi, mă trezesc dimineaţa cu miliţienii la uşă! Că s-a întâmplat nenorocire mare şi dacă am fost sau am văzut pe cineva, noaptea, prin preajma tunelului. Eu zic nu, am stat în casă... Până la prânz, încep să apară securiştii. Aflu io până la urmă care-i treaba, cică sabotaj, au adus nu-ş ce experţi, de nu-ştiu-unde. Că află ei, până la urmă, cine a fost şi cum au făcut-o. Toată ziua au schimbat experţi. Au măsurat urmele de tălpi de pe jos, au ciocănit pereţii. Au tras poze şi au interogat toţi vecinii. Tâmpiţii au adus chiar şi câini. Bine că nu mi-au zis nimic de grătarul ăla. Apoi, brusc, dispar toţi, fără să mai zică nimic... Aseară, trece Mitică, miliţianul nostru. Era turtă. M-a pus să jur că nu povestesc la nimeni ce-o să-mi arate. Că e ultra-secret, numai ăia „de sus” au văzut poza asta... Apoi scoate din buzunar şi-mi arată fotografia, în care se vedea, sus pe tavan, pe unde trecea firul, cum atârnă ştecherul scos din tripla lui. Asta era poza...
Tata a explodat şi a râs cinci minute ţinându-se de burtă. Râdeau amândoi şi se ţineau de burţi şi se mai opreau câte o clipă ca să ia o gură de şpriţ. Eu mi-am amintit de suliţa mea şi am tăcut mâlc.
Nea Nicolae a fost arestat pentru că i-a făcut pe comunişti idioţi, într-o piaţă. N-a stat mult, că a venit revoluţia. Săptămâna trecută, după ce mi-am amintit întâmplarea asta, am fost până la el acasă. Abia mi-am amintit drumul. Acum e mai luminat, sunt două magazine pe strada lui – şi trei taverne. Dar e tot noroi.
Nea Nicolae e acum bătrân şi uscat. Bea mult. Tanti Elena a murit. Fata i-a plecat din ţară... Şi-a adus aminte de treaba asta cu tunelul şi cercetările. Mi-a zis că nu ştie sigur ce au făcut cu firul, probabil că l-au zidit pe-acolo, să nu se ajungă uşor la el. Şi că a rămas zidit, de atunci, de douăzeci de ani. Becurile nu au rezistat nici pe departe atâta timp. Nimeni n-a mai venit să le schimbe, să repare firul. Tunelul e acum tot timpul în întuneric.
Bătrânul are ochii tulburi şi zice că pe vremea aia te săltau pentru un bec. Sabotaj. Dar acum nu-i pasă nimănui şi toţi îşi bat joc şi fură. Cum e mai bine?, mă întreabă. Eu ştiu, dar tac. Nea Nicolae n-a mai făcut nici un grătar acolo.
