"Scrie."
O voce se rupe din liniştea nopţii. Nu ştiu dacă e propriul meu gardian, o întâmplare ori un strigăt din interior. Vocile se joacă în minte. Provoacă. E timpul să le ascult cu atenţie. Adâncirea în sine e comparabilă cu peştele mare şi lent care încearcă să vâneze în bancul imens de peşti minusculi: se vor împrăştia în jurul său, fără să înceteze să formeze un tot.
În momentul de început, spune o voce, înainte de a scrie, trebuie să existe rugăciunea. Ea e cea care dă sens explorării Misterului... Până acum nu m-am rugat niciodată, îi răspunde altă voce. Poate am fost prea mândru. Dar în umbra Cuvântului, totul face sens... Rugăciunea nu e pentru cineva anume, ci pentru toţi. Întotdeauna.
...
I dared not bother thee, Lord, with my voice
I dared not shape an echo in the madness here
But now the time has turned from ignorance to choice
And time, in tune with fate, evolves a clearer clear
In love, indeed, with all the madness here.
The day has come. The prophets are all still
Yet breathing in the sails of Nevermore.
Reclaim these friends of mine, uncertain in their skill
To perfect, solid skies of bliss as Core
In love, indeed, with sails of Nevermore.
And turn their Core to Heart, repenting whole
Give perfect argument to their undying fear
So sense, beneath all their revolving role
Could finally unleash the Mask, the Tear
In love, in deed, with all the madness here…
...
Aşa să fie...
Studiez gândirea în timp ce se produce, încercând să conştientizez vocile care se aud... Una e cea care construieşte discursul prezentului şi pune întrebări. Ea va decide pe care dintre celelalte le va asculta şi ce răspuns va construi pe fundaţia încrederii în Sine.
Apoi este prezenţa tăcută. Observatorul. Cel care niciodată nu spune nimic, doar priveşte. Expresia este neutră, dar tocmai din această cauză ego-ul se testează cel mai bine în faţa lui. Este oglinda mată, care te cere pe tine, cel sigur, trecut şi cernut prin nesiguranţă. Dacă râzi, nu va râde cu tine, dacă plângi, va rămâne la fel de indiferent. Prin tăcerea lui te întreabă perpetuu despre masca ta şi despre sinceritatea adevărată.
Altă voce ştie un singur cuvânt. Ca un rătăcit prin lanul clipelor, ce strigă continuu: eu, eu, eu... Este jumătatea neterminată a podului. Ego-ul îşi aude numele şi se afirmă. De cele mai multe ori inutil.
Apoi găseşti alter-ego-urile, măşti mai noi sau mai vechi create de imaginaţie pentru a acoperi şi a apăra tot ceea ce altfel se simte rănit. Aici există frumoasa variaţie a infinitului.
Ca un nisip fin, presărate printre vocile interioare, sunt fragmentele amintirii, glasuri împrumutate ori învăţate, ce deseori se doresc şi se lasă confundate cu propria judecată.
Gordias îmi spune că nu poţi dezlega nodul dacă nu găseşti capetele sforii. Nu putem să ne rezolvăm problemele dacă gândim în acelaşi fel în care gândeam atunci când le-am creat. Este evident că ai cel puţin o problemă, dar acum mă refer la cea mare. E timpul să schimbi viziunea. De ce anume ţi-e frică? Hai mai sus în Mister. Voiai să ştii unde începe artera artei? Aici, în haos, e sămânţa din care răsare pacea. Stai o vreme.
Toate vocile astea îţi alcătuiesc moartea şi viaţa. Cu cât le separi şi le conştientizezi mai bine, cu atât mai aproape eşti de fragmentul de adevăr pe care încerci să-l construieşti. Un turn împletit din neant şi din dragoste.
...
Vocile se ceartă şi se distrează între ele. Există competiţie şi există trişori. Există sălbăticia turbării şi există puritatea copilului. Extremele par egale şi totuşi copilul învinge dacă nu uiţi de el. Uităm...
Discursul vrea să fugă. Se răsuceşte, uneori pare să dispară, alteori se amplifică enorm. Alergi cu ideea, cu mintea încleştată ca pe ştafetă.
Cauţi în întuneric fără lumină şi în lumină fără contur. Strigi după răspunsuri şi aştepţi revelaţia. O voce batjocoritoare se strânge pe respiraţie ca un şarpe constrictor. O alta te încurajează. Adevăratul vârf al înţelepciunii este bunul simţ, calea firească.
Şi vocile nu sunt decât partea conştientă. Cea mai mică parte a minţii noastre. Cea mare comunică în multe feluri. Acesta e unul din motivele pentru care sunt mereu cu ochii pe Vis.
...
Vocile răspund sentimentelor, fidele ca umbrele.
Mi-ar plăcea să fiu mai înţelept. Să pot controla eu acele lucruri care, în schimb, mă controlează pe mine. Dar cum să controlezi un sentiment?! El tocmai asta este, o lipsă a explicaţiei, o imposibilitate a minţii de a pune în cuvinte ceea ce inima strigă.
Nimic nu şterge definitiv Pierderea şi de aici se trage rădăcina tristeţii. Însă revelaţia nebuniei şi nebunia revelaţiei ne stăpânesc în măsurile muzicii divine. Guvernează deasupra noastră şi ne oferă două chei ca să ne acordăm, asemenea instrumentului, viaţa.
Mergi mai departe pe fir şi încerci să stăpâneşti sentimentul care îţi permite divina libertate: iubirea. Dar nu iubirea crasă a năbădăilor. Prea des picăm, cu suficienţă, testul sentimentului suprem.
Ne străduim să învăţăm. Din fiecare câştig tragem experienţă. Din fiecare pierdere – o şi mai mare experienţă. Doar prin pierderea supremă, descoperim revelaţia.
Arătând spre cer, spre nemurire, vârful degetului tău o atinge pentru o clipă. Asta e una din direcţiile gândurilor. Cealaltă e spre interiorul tău, spre miez. Amândouă direcţiile sunt simultane şi conduc spre acelaşi vis. Nu e un paradox banal, deşi va stârni reacţiile celui nepregătit să (se) conducă.
Spiritul diminuat o să râdă. N-ar fi adevăratul drum, dacă n-ar fi greu. N-ar fi adevărata Cale, dacă nu s-ar râde de ea. Şi niciodată n-ar fi adevărată dacă n-ar accepta că s-ar putea să nu fie. Aici eşuează religia, în formele ei decăzute, în sentimentele şi certitudinile umane ce pătează insignifiant divinul. Greşim din multe motive. Murim din certitudine.
Împarţi flacăra lumânării şi lumânarea nu se diminuează. La fel faci cu dragostea. O inspiri adânc şi o împarţi tuturor cu expiraţia. Apoi repeţi.
Acolo unde revelaţia întârzie, eşti dator să construieşti. Faci jumătatea ta de drum. Abia apoi poţi îndrăzni să ceri ajutor, atunci când nu mai poţi. Doar atunci îl meriţi.
...
Cauţi dincolo de cuvinte, deşi mintea refuză liniştea. Ca să obţii liniştea trebuie să cunoşti şi să stăpâneşti corpul. Abia târziu ajungi să treci de corp şi de minte, să le laşi în spate ca pe o rizibilă iluzie şi să lucrezi cu sufletul.
De fapt, toate lucrurile spre care întindem mâna în exterior, le folosim apoi ca să ne umplem golul dinăuntru. Umplem cu gunoi şi iluzie ceea ce e destinat infinitului.
Dacă nemurirea ar fi fost suportabilă, ne-am fi însuşit-o deja. Dar nu asta ne dorim de la viaţă, ci somn şi uitare.
Deşi picioarele spirituale nu mă ţin prea bine, măcar privirea să fie îndreptată în direcţia potrivită. Pentru o clipă efemeră, mă adâncesc în liniştea supremă. Fără memorie, fără trup, fără cuvânt, privesc spre lumină...
