Cogito ergo fum

În majoritatea timpului, oamenii doar cred că sunt fericiţi. În câteva rare momente, sunt siguri...

M-am trezit cu gândul ăsta şi încă nu m-am spălat pe faţă de vis. Am chicotit între două perne şi mi-am numărat motivele pentru care ar trebui să râd mai des în somn.

Mă bucur că am îmbătrânit fără să-mi pierd speranţa. Pentru că am învăţat să mă bucur de lucrurile mărunte cum ar fi mirosurile anotimpurilor.

Am învăţat să mulţumesc în fiecare seară pentru ziua cu pricina, chiar dacă încă nu ştiu, sigur, cui. Am învăţat să închid măcar o dată ochii în timpul zilei, să-i deschid măcar o dată în somn.

Între două gânduri, îmi place să pun mâna pe fondul femeii. Imaginea fără substanţă e la fel de inutilă ca forma fără... fund.

Nu m-am iertat pentru toate prostiile pe care le-am făcut, deși am învăţat să trăiesc cu ele. Numai oamenii nesimţiţi îşi pot ierta toate păcatele, de aia le şi repetă.

Am învăţat că soarele nu răsare doar pentru mine dar dacă tot o face, aş putea măcar să mă bucur. Răsăritul e ca un gând bun: dacă îl pierzi, vine altul mâine... doar că n-o să fie la fel...

Între mine şi El e contextul. Eu formulez; doar veşnicia Scrie.

Nu mai e nici o mirare: cu ceilalţi vorbesc de plictiseală. Cu mine însumi vorbesc ca să supravieţuiesc.

Am tras o mie de concluzii şi n-am învăţat nimic. Ce am învăţat, a fost fără concluzii.

Din când în când mă gândesc la trecut şi singura mirare e că i-am supravieţuit. Din când în când mă gândesc la viitor şi singura certitudine e că n-am nici una. Ce motive mai bune pot găsi ca să mă bucur de libertatea mea?

M-am obişnuit să sting luminile de care nu e nevoie: ce consum în plus, iau de fapt de la altul. Acelaşi lucru e valabil şi cu sentimentele.

Când eram adolescent, mi-aş fi dat sufletul pentru orice. Acum aş da orice pentru suflet.

Tăcerea e mirarea unei întrebări. Dacă vrei să răspunzi la toate întrebările, o să rămâi toată viaţa un nedumerit.

Un sfânt spune un cuvânt şi alungă moartea. Asta merită să descoperi: ce e în spatele acelui cuvânt.

Oamenii ca mine aplaudă un singur lucru: nebunii. Pentru că nimeni altcineva nu încearcă să schimbe lumea.

În majoritatea timpului, doar cred că sunt fericit. În câteva rare momente, de exemplu atunci când scriu, sunt sigur. Chiar dacă totul se preface în scrum.

Cum ar fi fără sentiment şi gândire? O lumânare fără lumină, fără fum?

Coliva cu frişcă

„De ce te-ai lăsat de scris?” mă întreabă din când în când... Oricine ar întreba, întotdeauna îmi păstrez o secundă pentru a zâmbi în sinea mea. Scrisul nu-l laşi. Cel mult te poate lăsa el pe tine.

Oamenii întreabă din motive diferite. Nici nu mă obosesc să le răspund celor care o fac din complezenţă. Apoi sunt cei care întreabă pentru că aşteaptă un răspuns, iar asta aproape că-i mai rău. Motive...

Sunt motive pentru ei şi motive pentru mine. Să le spun că am fost laş? Rătăcit? Sau că am fost scârbit? Poate ar aprecia într-o măsură sinceritatea, însă nu ar fi răspunsul pe care îl aşteaptă şi atunci ar căsca plictisiţi. Oamenii ăştia sunt mediocri tocmai pentru că aşteaptă răspunsuri. Nu te eliberezi descoperind adevărul – te eliberezi căutându-l.

Filozoful, astronautul şi călugărul au ceva în comun: ştiu că înălţarea nu e uşoară.

Faptul că adevărul absolut nu poate fi formulat este ceea ce îl face posibil. Nu găsesc nimic descurajant în asta, ci dimpotrivă: înseamnă că adevărul are Măsură... Și atunci rămân doar cu provocarea de a-i descoperi o cât mai mare măsură (în rațiune), cât mai justă (în spirit) și cât mai frumoasă (în trup – adică în Cuvânt).

Orice încercare de a formula adevărul este o aplicare a paradoxului pe el însuși. E și normal: suntem perechi de contrarii care își caută perechea.

Cei care mă fac să zâmbesc deschis şi sincer sunt puţinii mei prieteni care, aruncându-şi ochii peste vreun text mai vechi, formulează retoric: „De ce te-oi fi lăsat de scris?!”... Cel mai grav e că ajunsesem plin de mine – ceea ce, în paginile scrise, era o lipsă.

Prea mulţi se străduiesc să arate ceva, prea tare. Cât timp te crezi stăpân, eşti sclavul ideii din tine.

În lumea ideilor, dacă nu le ai pe ale tale trăieşti un naufragiu continuu, iar dacă te agăţi prea tare de ideile tale devii prizonierul unei forme.

Strălucirea nu e niciodată strălucire cât timp e doar în capetele noastre. Fiecare să înţeleagă cât poate.

Cum zicea Borges? „Sigur de viaţa şi de moartea mea, mă uit la ambiţioşi şi-aş vrea să-i înţeleg”...

L-am înţeles devreme pe don Quijote. M-am retras în mine odată ce am simţit începutul rătăcirii. Pentru că nu mi-au plăcut niciodată lucrurile făcute pe jumătate, am încercat să mă rătăcesc complet. Doar aşa mi s-a părut că face sens regăsirea, iar ideea asta s-a transformat dintr-un patetism adolescentin într-o criză religioasă.

În alergarea lui după certitudini, gânditorul trece inevitabil printr-un moment de criză. Asta din cauză că, pentru intelect, credința este ori eliberatoare ori o insultă.

Atunci când nu te mai raportezi doar la raţiune, ceva în tine se transformă din visul unei umbre în umbra unui vis. Ca să spun altfel, atunci când eram necredincios, viaţa mi se părea o colivă cu frişcă şi cireaşă.

În lumea asta, dacă ar fi să ne luăm după cât se vorbește, am zice că toţi sunt specialişti ai cuvintelor. Nu e chiar atât de ușor să găseşti măsurile potrivite. E aceeaşi dilemă în care au fost puşi toţi profeţii. Răspunsul e simplu, dacă nu evident: se judecă după roade. Asta e una din ideile alea uşor de priceput dar greu de aplicat.

Trebuie să taci suficient de mult ca să poţi auzi. Iar în cuvinte, e un singur lucru de ascultat: inima.