Cu puţin înainte de a împlini 18 ani, am realizat că îmbătrânirea nu se petrece încetul cu încetul. Faptul că am măsurat timpul şi am inventat calendare nu schimbă lucrurile cu nimic. Evenimentele mari din viaţa cuiva sunt cele care îl schimbă. Atunci, în pragul majoratului, mă despărţisem de prima fată care însemnase ceva deosebit pentru mine.
În noaptea aceea m-am simţit brusc mai bătrân, ca şi cum zece ani ar fi dispărut undeva în întuneric. Gândurile vioaie ale vârstei mă părăsiseră şi mă vedeam brusc pus în faţa altora, mult mai grave. Întrebări dificile îmi sunau între tâmple şi răspunsurile, majoritatea, păreau foarte triste... Până şi corpul părea obosit, ca şi cum ar fi simţit o apăsare a altei vârste, în locul celei reale.
Desigur, după o vreme, senzaţiile apăsătoare s-au diminuat şi am început din nou să râd dimineaţa. Un soare nou se ridica pe cer şi culorile străluceau iarăşi la adevărata lor intensitate. Ca după o boală, corpul se scutura de oboseală. Începuturile sunt toate promiţătoare. Fiecare nouă dragoste e cea mai mare...
Sentimentul ăsta în braţele căruia se abandonează toţi oamenii este ciudat într-adevăr. Indiferent cât de inteligent eşti, indiferent câtă experienţă crezi că ai strâns, mereu te ia pe nepregătite. Iar finalurile au acel ceva ce îţi năruie întreaga lume, chiar dacă nu e prima oară când ţi se întâmplă. La fel de firesc ca noul răsărit ce mă umpluse cu viaţă, a venit următorul apus.
Momentele astea în care simţi trecerea multor ani au adăugat până acum o jumătate de veac la firele mele cărunte. Singura schimbare faţă de momentul de la 18 ani, este că mă întorc mai firesc la golul interior. Ca şi cum el ar fi singura realitate din care nu voi evada vreodată.
Dar de căzut cad la fel de tare, dacă nu din ce în ce mai tare, cu fiecare nouă speranţă care mă ridică. Uneori mi-e tare greu să mai cred. Apoi trece. Totul e ciclic, totul e firesc. Şi, pentru o vreme, ziua pare însorită, muzica pune sângele în mişcare şi chemarea naturii se face auzită. Apoi se înserează şi te trezeşti iar în tăcerea camerei tale, într-o singurătate care se amplifică cu cât te gândeşti mai mult la ea. Dispare totul. Rămâne o disperare soră cu nebunia, întreruptă doar de încleştările furioase ale neputinţei. Supravieţuirea încetează să facă sens.
“Doar are nevoie de un somn bun”, zicea mama de fiecare dată când păream slăbit… şi fără să ştie îmi salva viaţa cu replica asta pe care mi-a fixat-o în minte. Atunci când nu mai găsesc nici un sens în mine şi împrejurul meu, ştiu ce am de făcut. Dar nu orice somn e bun. Uneori parcă întreaga arenă a coloseumului se mută, cu luptă, cu animale şi cu gladiatori cu tot, în adormirea chinuită. De aceea trebuie să mă epuizez până la limita finală. Cât mai aproape de limită. Atunci când încolţeşte frica de moarte, ştiu că o să dorm bine. Un somn ca o comă, frate cu vindecarea prin cuţit.
Şi nu mai e nimic de spus până mâine, la noul răsărit...
...
Care vine mai repede decât te aştepţi... Am ieşit la o plimbare prin pădure, urmărind cursul râului. În gură un Jo, ochelarii de soare pe nas. Totul este în floare, mai puţin nevoia mea de socializare... Mă lipsesc de conversaţii inutile despre orice.
Ce să fie mai potrivit pentru mine decât poieniţa asta ruptă de lume, constantă în ciclurile pe care le trăieşte de milioane de ani? Ce ritm omenesc poate surprinde încremenirea asta atât de vioaie? Natura nu îşi deschide sufletul şi nu se confesează. Nu se plânge şi nu renunţă. Copacii căzuţi se transformă în poduri, crengile dansează în vânt. Cu răbdare infinită, ghindele se transformă în stejari. Râul sclipeşte şi îmi poartă dorinţele spre Dunăre, apoi spre mare. Peste ceva vreme, le voi recupera din nisip, transformate de curgerea continuă în perle sărate şi le voi arunca la loc în lume, purificate de neputinţă.
Universul are simţul umorului şi se pricepe la surprize. Oamenii mai rar. Ei îşi văd de ceva-ul ăla pe care îl numesc drumul lor, atraşi de iluzii, de bani şi de nevoia de afirmare. Mi-ar trebui ani mulţi şi ceva mai mult decât cuvinte, ca să aşez într-o formă ceea ce natura umană a pierdut în ruptura ei de natura mai mare. Ar fi doar o altă irosire, să pui într-un sistem ceea ce numai tu categoriseşti. Universul este indiferent.
Universul nu e nicicum, el doar este. Atributele sunt inutile. El îşi este sieşi cel mai potrivit atribut, de aceea poate fi redus la un singur cuvânt, fără ca în timpul ăsta să înceteze să fie tot ce este. Universul se aseamănă cu apa, luând forma omului în care stă o vreme. Omul e dator să se modeleze şi nu fără durere: el este şi modelatorul şi lutul.
Oamenii interpretează, caută explicaţii, dar în raport cu sistemul, fiecăruia îi este prea greu să accepte variaţiile de viziune ale celorlalţi şi prea uşor cedează tentaţiei de a impune propriile viziuni celorlalţi. Eu nu vreau să te conving de nimic. Filozofia mea de viaţă este să nu încerc să conving pe nimeni de filozofia mea de viaţă.
Nu posed nimic, nici măcar puterea de a face pe cineva fericit. Nici măcar pe mine însumi. Gândirea, acest păcălici rătăcit în cercuri vicioase, renunţă să dea sentinţe. Doar construieşte poveşti micuţe, în uitarea cu buze amare. Ca un dezechilibru care şi-a pierdut echilibrul.
Dar astăzi e mai bine, turbarea e neputincioasă. Pentru câteva momente, uit de întoarcerea în pământul prin care acum mă joc cu degetele, într-o poieniţă din Herculane, atât de orbit de trăire...
