You see we’re tired, my heart and I.
We dealt with books, we trusted men,
And in our own blood drench’d the pen,
As if such colors could not fly.
We walk’d too straight for fortune’s end,
We lov’d too true to keep a friend;
At last we’re tired, my heart and I.
Scriu, ca să-mi văd gândurile. Ca şi cum le-aş turna în forme concrete. Apoi iau formele şi le potrivesc; construiesc Zidul.
Îmi răsună în urechi vocea blândă a Slutei, cu o graţie a tristeţii: totu-i deşertăciune!
Adevărurile pe care le aflu despre oameni se pot ţine strâns de mână, sau îmi pot dărâma şi ultimele, fragile poduri.
Analizându-mă după regulile societăţii actuale, ajung la concluzia că sunt un om extrem de prost. Nu-mi doresc glorii, nu visez celebritate şi fani. Nu-mi doresc munţi de bani, nici senzaţii extreme. Nu-mi doresc nici măcar multe femei. Am trecut prin atâtea ritualuri de împerechere cât să-mi ajungă două vieţi.
Pe de altă parte, nu mă grăbesc să-i condamn pe cei care fac lucrurile altfel decât mine. Fiecare îşi caută fericirea în felul său, fiecare îşi alege drumul. Cine sunt eu, să arunc cu piatra?
Dacă ar fi să arunc ceva, aş prefera să fie cuvinte solare, nu roci triste. Am preferat să cred că toate lucrurile sunt (la o scară universală) aşa cum trebuie să fie... că legea asta universală are un sens mai mare; şi n-am avut pretenţia să-l înţeleg, doar să rămân împăcat. Împăcat că suferinţele tuturor oamenilor folosesc, într-un fel, unei cauze bune, superioare.
Urmez firul câte unui gând, precum paşii tăcuţi ai unui pelerin plecat spre zări mai bune. Iar călătorul înţelept ştie întotdeauna că important este drumul, nu destinaţia.
Oriunde m-aş afla, am o nevoie permanentă de a fi în altă parte. Oriunde ajung, vreau să plec iarăşi. Iubesc nemijlocit drumul şi-mi recunosc dependenţa.
Când eram adolescent, ştiam că sunt un călător. Un rătăcit, un om al lucrurilor dintre lucruri, dintre un punct şi altul. Omul Nicăieri.
Îmi aduc aminte vorbele unui bătrân, care spunea că îngrijorarea e bună pentru a-ţi ocupa timpul, dar nu te duce nicăieri. Pe de altă parte, este nevoie de o oarecare moderaţie, căci cel care nu se îngrijorează niciodată, ori a atins Nirvana, ori este inconştient. Eu am fost mereu aproape de extrema asta.
Am învăţat să mă ancorez de viaţa în sine, nu de lucrurile sale. De câteva promisiuni m-am ţinut. Am încercat să nu fac nimănui rău. Să spun cât mai mult adevărul. Să-i ajut pe ceilalţi să fie fericiţi, chiar dacă, la sfârşitul zilei, eu aveam cel mai mult de pierdut.
Azi e doar una din acele zile în care nu-mi pasă unde dorm.
Azi, zidul e crăpat.
7 comentarii:
"Nu dor nici luptele pierdute,
Nici ranile din piept nu dor,
Cum dor acele brate slute
Care sa lupte nu mai vor..."
Nu-i asa?
adevăratele înfrângeri
sunt renunțările la vis...
Îl iubesc pe Radu Gyr. Nu-i corect să mă atingi aici :)
Nimic nu doare ca indiferența, să mă ferească dumne... pardon, Nichita, de ea...
We all have our own Boulevard of Broken Dreams... At least we're still walking down this boulevard. Nimeni nu te va feri de indiferenta altora, insa macar te ai pe tine impotriva ta. Si-apoi uite ca iti scrie cineva, chiar si sub anonimat... Poate nu e patura care sa te incalzeasca, dar este un gand ce iese in intampinare.
Uitasem. Aia cu "pardon, Nichita" mi-a placut. :)
„Eu” sunt fragmentat și confuz... o parte a mea încearcă să ucidă o altă parte a mea, în timp ce o a treia încearcă să o apere de prima. O altă parte este total indiferentă, iar Copilul nu mai înțelege nimic. Nu pricepe de ce trebuie să fie așa, el doar ȘTIE unde trebuie să ajungă.
Boulevard of broken dreams... Până la urmă, nu supraviețuirea contează, ci CUM o faci.
Gândurile astea care ies în întâmpinare sunt singurii și cei mai frumoși musafiri ai mei din ultima vreme. Ne mai auzim, sper.
Omule Nicăieri, îmi permit să pun şi eu o vorbă aici, o vorbă a lui Modigliani care îi zicea lui Oscar într-o scrisoare aşa: Ton véritable devoir est de sauver ton rêve. Iar dacă drumul se confundă cu visul, atunci să fie salvat drumul. Dar să aibă drumul nevoie de vreo salvare? Şi călătorul? Lui îi şade bine cu druml, aşa zice proverbul. Cînd verbul tace.
Poate că viața e o spirală care se închide: ai din ce în ce mai puține opțiuni și, mai ales, te închizi din ce în ce mai mult în tine. Ca să eliberezi Drumul (sau Visul) din spirală, trebuie să lupți. Cât mai bine și cât mai frumos. E singura provocare adevărată, ca să parafrazez și eu pe cineva (Bukowski).
Trimiteți un comentariu