„De ce te-ai lăsat de scris?” mă întreabă din când în când... Oricine ar întreba, întotdeauna îmi păstrez o secundă pentru a zâmbi în sinea mea. Scrisul nu-l laşi. Cel mult te poate lăsa el pe tine.
Oamenii întreabă din motive diferite. Nici nu mă obosesc să le răspund celor care o fac din complezenţă. Apoi sunt cei care întreabă pentru că aşteaptă un răspuns, iar asta aproape că-i mai rău. Motive...
Sunt motive pentru ei şi motive pentru mine. Să le spun că am fost laş? Rătăcit? Sau că am fost scârbit? Poate ar aprecia într-o măsură sinceritatea, însă nu ar fi răspunsul pe care îl aşteaptă şi atunci ar căsca plictisiţi. Oamenii ăştia sunt mediocri tocmai pentru că aşteaptă răspunsuri. Nu te eliberezi descoperind adevărul – te eliberezi căutându-l.
Filozoful, astronautul şi călugărul au ceva în comun: ştiu că înălţarea nu e uşoară.
Faptul că adevărul absolut nu poate fi formulat este ceea ce îl face posibil. Nu găsesc nimic descurajant în asta, ci dimpotrivă: înseamnă că adevărul are Măsură... Și atunci rămân doar cu provocarea de a-i descoperi o cât mai mare măsură (în rațiune), cât mai justă (în spirit) și cât mai frumoasă (în trup – adică în Cuvânt).
Orice încercare de a formula adevărul este o aplicare a paradoxului pe el însuși. E și normal: suntem perechi de contrarii care își caută perechea.
Cei care mă fac să zâmbesc deschis şi sincer sunt puţinii mei prieteni care, aruncându-şi ochii peste vreun text mai vechi, formulează retoric: „De ce te-oi fi lăsat de scris?!”... Cel mai grav e că ajunsesem plin de mine – ceea ce, în paginile scrise, era o lipsă.
Prea mulţi se străduiesc să arate ceva, prea tare. Cât timp te crezi stăpân, eşti sclavul ideii din tine.
În lumea ideilor, dacă nu le ai pe ale tale trăieşti un naufragiu continuu, iar dacă te agăţi prea tare de ideile tale devii prizonierul unei forme.
Strălucirea nu e niciodată strălucire cât timp e doar în capetele noastre. Fiecare să înţeleagă cât poate.
Cum zicea Borges? „Sigur de viaţa şi de moartea mea, mă uit la ambiţioşi şi-aş vrea să-i înţeleg”...
L-am înţeles devreme pe don Quijote. M-am retras în mine odată ce am simţit începutul rătăcirii. Pentru că nu mi-au plăcut niciodată lucrurile făcute pe jumătate, am încercat să mă rătăcesc complet. Doar aşa mi s-a părut că face sens regăsirea, iar ideea asta s-a transformat dintr-un patetism adolescentin într-o criză religioasă.
În alergarea lui după certitudini, gânditorul trece inevitabil printr-un moment de criză. Asta din cauză că, pentru intelect, credința este ori eliberatoare ori o insultă.
Atunci când nu te mai raportezi doar la raţiune, ceva în tine se transformă din visul unei umbre în umbra unui vis. Ca să spun altfel, atunci când eram necredincios, viaţa mi se părea o colivă cu frişcă şi cireaşă.
În lumea asta, dacă ar fi să ne luăm după cât se vorbește, am zice că toţi sunt specialişti ai cuvintelor. Nu e chiar atât de ușor să găseşti măsurile potrivite. E aceeaşi dilemă în care au fost puşi toţi profeţii. Răspunsul e simplu, dacă nu evident: se judecă după roade. Asta e una din ideile alea uşor de priceput dar greu de aplicat.
Trebuie să taci suficient de mult ca să poţi auzi. Iar în cuvinte, e un singur lucru de ascultat: inima.
