Un secol în grădina Edenului

(Povestea de faţă se adresează unui american din doi - şi unui canadian, australian, european din patru: adică acelora care cred în cuvântul ad-literam al Bibliei. Acţiunea se petrece exact acolo unde spune titlul.)

...

Era o zi însorită, ca toate celelalte de până atunci. Adam era încă singur, nici nu ştia ce e aia femeie. Nu avea mai nimic în program, mai culegea o portocală, o banană, dar niciodată un măr. În această dimineaţă, însă, fusese trezit devreme.

Dumnezeu veni la el, îl luă afectuos de după umeri şi grăi:
- Adame...
- Da, Doamne, te ascult...
- Hai să-ţi spun ce idee mi-a venit. (Şi zâmbi larg)
- Spune, Doamne...
- Aşază-te, mai întâi... Bun...
Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el". (Geneza, 2:18)
- E o idee minunată, Doamne, zise Adam. Eşti măreţ într-adevăr. Şi ce trebuie să fac eu?
- Uite, eu o să încep să aduc în faţa ta, pe rând, toate fiinţele vii pe care le-am creat. Şi tu te gândeşti un pic la fiecare şi le dai un nume...
- ...
- Ce zici? Sună interesant?
- Da, Doamne, dacă zici Tu că trebuie...
- Zic...
- Nu pot să pun nume doar la animalele care mă interesează?
- Adame, dacă tot te apuci, trebuie să pui la toate.
- Bine, păi... începem chiar acum? (şi privi cu regret umbra poieniţei unde se relaxa de obicei ronţăind ciuperci)
- Dar când?! Acum începem.
- Bine, Doamne...

Şi au început ei aşa, cu fiecare animal. La început a mers lent, că mai întreba Adam ce face animalul respectiv, ce mănâncă, de ce are atâtea picioare, sau de ce n-are deloc... În prima zi, puse nume la aproape o sută de animale. Spre după-amiază se opriră.

- Gata pentru azi, Adame, zise într-un final Dumnezeu. Sunt opt ore de când faci asta. Ar fi bine să te obişnuieşti cu intervalul ăsta de muncă. Dăcă vrei îţi arăt peste câteva milenii cum o să fie...
- Lasă, Doamne, nu-mi mai arăta acum, că sunt obosit. Mă duc şi eu să mă întind un pic la umbră.
- Vezi ce faci la noapte, că mâine dimineaţă continuăm...
- Daa?? Mai sunt multe? (pentru prima oară, Adam avu o presimţire)
- Eh, mai sunt câteva. Nu te speria, luăm fiecare zi pe rând.
- Ah, deci o să fie destule zile în care o să fac asta de acum încolo?
- O să fie. Hai, du-te acum la joacă...

Şi plecă Adam. În noaptea aceea dormi neîntors, visând tot soiul de animale ciudate, alergând sau târându-se pe pământ, săpând galerii pe sub, altele în apă, lucioase, altele în văzduh, cu aripi...

În mod cert, Adam NU visă dinozauri. Ei nu existaseră niciodată şi nici nu mai aveau când să existe. Dumnezeu probabil că le crease direct fosilele şi apoi făcuse vreun miracol de-al Lui ca să pară vechi de milioane de ani, în cazul în care cineva o să decidă să le dateze după ce-o să descopere carbonul...

Următoarea zi, o luară de la capăt. Adam nici nu mai întrebă despre fiecare, doar le căută nume. Se gândea mai mult acum, deja era în criză de inspiraţie.

- Doamne, nu mai ştiu ce nume să le mai dau, răbufni el la un moment dat...
- Ei, haide, nu fi leneş, cum să nu ştii? îl mustră Dumnezeu.
- Doamne, nu ştiu sigur ce limbă e asta pe care o vorbim acum, că momentan nici nu mai există alta ca s-o compar, dar câte litere şi câte combinaţii crezi că pot să fac?
- Hai Adame, foloseşte-ţi imaginaţia...
- Păi Doamne, nici măcar n-am cum, ce conexiuni să fac? Nici nu am ieşit din Grădină, nu ştiu mare lucru despre lume, latina încă nu există... Nu ştiu NICI UN ALT NUME ca să mă ajut de ele şi să numesc animalele după acele alte nume...
- Adame, vezi că începi să ridici tonul...
- Iartă-mă, Doamne, dar sunt frustrat. Practic, o să ajung să fac nişte combinaţii foarte ciudate de litere, în curând.
- Fă-le. În curând, o să ai nevoie să le faci şi foarte lungi.
- Ceee? (Adam avu a doua presimţire în legătură cu treaba asta) Doamne, o să fie multe rău, nu-i aşa?...
- Hai, că pierdem vremea. Aşa nu ajungem nicăieri. Spune odată: cum vrei să se numească animalul ăsta?
- ...

Şi astfel continuară până la sfârşitul zilei. A treia zi a fost şi mai cumplită. După o săptămână, Adam îşi ura viaţa. Peste două luni, era pe culmile disperării. Strigă deznădăjduit:

- Doamne, nu mai pot! Nu mai vreau! Nu mai pot!
- Adam, calmează-te. Ce ai?
- Doamne, spune-mi: cât o să mai dureze calvarul ăsta?
- Păi asta e în funcţie de tine. Dacă pierzi vremea, o să dureze mai mult.
- Doamne, nu fi vag. Tu le ştii pe toate, spune-mi exact câte animale mai sunt.
- Eşti sigur că vrei să ştii, Adame? Înainte de toate, trebuie să te felicit: în lunile astea două, ai pus nume la peste o sută de mii de animale.
- Doamne, spune-mi câte mai sunt, oftă Adam...
- Exact 29.892.768 de specii, zise Dumnezeu.

- CÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂT?!?!?!

- Adame, gândeşte-te. Dacă reuşeşti să păstrezi ritmul, dacă nu stai mai mult de zece secunde ca să te gândeşti la fiecare animal, în aproximativ 40 de ani terminăm. Plus-minus ceva. Hai, să zic o sută, cu întârzieri, cu probleme neprevăzute şi tot restul...
- ...

Nu există prea multe informaţii despre ceea ce s-a întâmplat în următoarea perioadă. Într-un final, după cumplite sforţări de a nu înnebuni, Adam termină treaba. "Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice" (Geneza, 2:20) Când îşi dădu seama că terminase, începu să plângă de bucurie. Atunci grăi Domnul:

- Adame.
- Doamne, am terminat!!! Am terminaaat!!!
- Bravo, Adame, bravo. Acum vrei să-ţi spun care e cea mai tare fază?
- ...
- La 2000 şi ceva de ani după ce o să-l trimit pe fiu-meu, cu toate maşinăriile pe care o să le inventeze urmaşii tăi, o să se numească calculatoare, baze de date, în fine, n-are rost să te încarc acum... ideea e că atunci, cu toată tehnologia, abia o să pună nume la două milioane de specii. Nu eşti bucuros că tu, acum, de unul singur, fără nici un ajutor, ai pus nume la toate cele treizeci de milioane?!
- ...
- Dar ştii ceva? M-am tot gândit...
- ... (o a treia presimţire groaznică se strecură în inima lui Adam)
- Mai ţii minte ce ţi-am zis la început? Că nu e bine să fii singur şi că trebuie să-ţi fac ajutor potrivit pentru tine?... Că doar de asta ne-am apucat să facem ce-am făcut, nu?
- Ţin minte, Doamne.
- Ei bine, am ajuns la concluzia că nu am găsit ajutor pe potriva ta (Geneza 2:20)
- Doamne, a trebuit să pierd un secol ca să descoperi asta?
- Adame, mi-a venit o idee genială. M-am gândit mult dar acum ştiu ce trebuie să fac. O să creez cel mai frumos ajutor dintre toate. O să vezi. Nici nu ai idee din ce o s-o fac...
- Huh?... mai apucă să spună Adam înainte de a pica într-un somn adânc.

"Şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie"... (Geneza, 2: 21-22)

Sfaturi laice pentru zile negre

Cel mai practic sfat pe care l-am primit în viaţa mea a fost să mă feresc de sârma ghimpată la nivelul puţei.... şi al doilea să nu uit că Bătrânul are umor.

Umor involuntar: ca atunci când treci pe lângă nişte vaci cu jointul în gură şi rosteşte gura fără tine: Bună iarba?!

Sau ca perla inestimabilă a unui prieten: Bă, viaţa e grea, dar dură...

O am şi eu pe a mea, care a pus capăt unei discuţii ce abia începuse să pară intelectuală: problema lu’ Sisif e că nu-l ajută nimeni...

Chestii la care nu te-aștepți: ca atunci când faci bine şi ţi se dă în barbă. Păi dracu’ te pune să faci bine indiscriminat? Şi dup-aia tot Omul e ăla care se supără că i se dă cu tifla după ce-şi face un altar din Binele lui... Eu nu-ţi zic acum să nu-l faci, dar ţine minte că e ca păpădia: nu te duci cu ea în faţa ventilatorului, că rămâi cu ea cheală...

Acum un sfat serios. Niciodată să nu-ţi dai chiloţii jos dacă nu eşti pregătit(ă) de surprize...

Din lac în puț. Am găsit și în Biblie un fragment amuzant. Țineți minte când coboară Moise de pe munte şi îi vede pe ăilalţi, adică omenirea, ce făceau? Se uită la tăbliţe, se uită din nou la ei. Şi iar la tăbliţe: ce mama dracului?! Faceau ăia TOT ce scria acolo să nu facă... Şi primul gest e să-şi bage pula în ea de umanitate, că e irecuperabilă... şi dă cu ele de pământ. Abia după ce se calmează niţel, îi vine mintea de pe urmă: sunt mai bune şi mai puţine, decât deloc...

Sfat? Degeaba dai porunci celor care nu sunt dispuşi să asculte. Încearcă mai întâi cu exemplul personal şi eventual cu... sfaturi. Dacă vrei să dărâmi un zid, caută mai întâi o crăpătură.

Până la urmă, în viaţa asta nu-i chiar aşa de greu să te simţi bine, dacă ştii ce faci. Altfel spus: sunteţi liberi să faceţi pişu pe gardul electric. Însă doar atunci când ţineţi ştecherul în cealaltă mână.

Iar acum, pentru final, se cere o perlă a înţelepciunii, sfatul care o să înglobeze tot ce se poate spune despre... infinit. Nu?

Ei bine, Sfatul Sfaturilor este următorul: dacă ai nevoie de sfaturi de la mine, mai bine îţi cumperi cercei.

Instantaneu

N-o să fiu eu primul care vă spune că oamenii sunt ciudaţi. Din punctul meu de vedere, cel mai interesant lucru din lume este să taci şi să-i priveşti.

- Hai, fă, să-ţi iau o halbă cu doi lei!
- Lua-te-ar hingherii pe lumea ailaltă, să bei acolo până n-oi mai putea... răspunde femeia cu basma şi cu patimă.

Un chelios se uită amuzat la cei doi şi se împiedică de trotuar. Dacă ridici privirea, munţii guvernează majestuos peste întreaga staţiune. Nimeni nu ridică privirea. Doar stau la terasă şi se îndoapă cu mici şi cu bere.

- Naşule, încă doişpe aci la masă, strigă un butoi de om, cu burta mai lată decât masa. În colţul gurii îi străluceşte grăsimea micilor. Se şterge cu dosul palmei, apoi ridică iar vocea:
- Hai şi cu berile mai repede!
Ai zice că i-a intrat timpul în sac. Aşa se grăbesc unii, de atâta grabă uită să trăiască.

Două domnişoare merg legănat ţinându-se de mână. Un BMW le claxonează prompt şi o sperie pe femeia cu basma care se înneacă cu berea. Blesteamă ceva după maşină, în timp ce fetele aproape se rup de mijloc de atâta unduire, acum că au fost băgate în seamă. Le-a crescut valoarea cu două claxoane. Astea sunt în stare să strângă un tezaur în strigături şi bale.

O cioară protestează deasupra terasei. O alta caută în coşul de gunoi. Aia de sus e mai sănătoasă şi mai sătulă.
- Dă şi mie doi lei, să-mi iau de mâncare.
- Doi lei?! Se miră bătrâna... Păi de unde să am eu să tot dau? Voi faceţi de zece ori mai mult decât am eu pensia... Hai, hai!...

Ţigănuşul se face că pleacă, dar se întoarce şi o scuipă pe spate. Vesel şi plin de el, trece strada fluierând. Un bărbat cu un tricou pe care scrie BIVOLARU INNOCENT îl urmăreşte încruntat. Între timp, au mai venit trei bătrâni la masa femeii cu basma.

- Ai, fă, ce dai la schimb pentru bere?
- Îţi dau creieru de nu-l ai... Auzi, auzi ce zice el mie... Ptiu, pupa-ţi-aş poza la cimitir...

Sună un mobil. Soneria este clasică: cica-laca-cichi-cea...
- Alo! Da! Ai spune! Zbiară în telefon suficient de tare să-l auzi de la trei străzi depărtare.
Ai dracului Balcani... şi mi-a căzut şi-o bere în muscă...

O mămică blondă trece strada cu o fetiţă şi mai blondă, de 7-8 ani.
- Maami?
- Da, puiule?!
- Azi nu mai e curcubeu?
- Nu mai e, scumpa mea...
- Azi e doamne-doamne supărat?...
Femeia se blochează o clipă.
- Nu, scumpa mea. De ce zici asta?

Fetiţa cu ochii mari urmăreşte un bondar gigantic care trece pe lângă ea. A uitat deja ce a zis şi nu a auzit întrebarea mamei. Femeia o smuceşte de mână ca să nu o piardă în defavoarea bondarului. Când trece pe lângă mine, fetiţa zâmbeşte şi îmi face cu mâna. Şi a spălat toate păcatele lumii...

black AND white

Cu puţin înainte de a împlini 18 ani, am realizat că îmbătrânirea nu se petrece încetul cu încetul. Faptul că am măsurat timpul şi am inventat calendare nu schimbă lucrurile cu nimic. Evenimentele mari din viaţa cuiva sunt cele care îl schimbă. Atunci, în pragul majoratului, mă despărţisem de prima fată care însemnase ceva deosebit pentru mine.

În noaptea aceea m-am simţit brusc mai bătrân, ca şi cum zece ani ar fi dispărut undeva în întuneric. Gândurile vioaie ale vârstei mă părăsiseră şi mă vedeam brusc pus în faţa altora, mult mai grave. Întrebări dificile îmi sunau între tâmple şi răspunsurile, majoritatea, păreau foarte triste... Până şi corpul părea obosit, ca şi cum ar fi simţit o apăsare a altei vârste, în locul celei reale.

Desigur, după o vreme, senzaţiile apăsătoare s-au diminuat şi am început din nou să râd dimineaţa. Un soare nou se ridica pe cer şi culorile străluceau iarăşi la adevărata lor intensitate. Ca după o boală, corpul se scutura de oboseală. Începuturile sunt toate promiţătoare. Fiecare nouă dragoste e cea mai mare...

Sentimentul ăsta în braţele căruia se abandonează toţi oamenii este ciudat într-adevăr. Indiferent cât de inteligent eşti, indiferent câtă experienţă crezi că ai strâns, mereu te ia pe nepregătite. Iar finalurile au acel ceva ce îţi năruie întreaga lume, chiar dacă nu e prima oară când ţi se întâmplă. La fel de firesc ca noul răsărit ce mă umpluse cu viaţă, a venit următorul apus.

Momentele astea în care simţi trecerea multor ani au adăugat până acum o jumătate de veac la firele mele cărunte. Singura schimbare faţă de momentul de la 18 ani, este că mă întorc mai firesc la golul interior. Ca şi cum el ar fi singura realitate din care nu voi evada vreodată.

Dar de căzut cad la fel de tare, dacă nu din ce în ce mai tare, cu fiecare nouă speranţă care mă ridică. Uneori mi-e tare greu să mai cred. Apoi trece. Totul e ciclic, totul e firesc. Şi, pentru o vreme, ziua pare însorită, muzica pune sângele în mişcare şi chemarea naturii se face auzită. Apoi se înserează şi te trezeşti iar în tăcerea camerei tale, într-o singurătate care se amplifică cu cât te gândeşti mai mult la ea. Dispare totul. Rămâne o disperare soră cu nebunia, întreruptă doar de încleştările furioase ale neputinţei. Supravieţuirea încetează să facă sens.

“Doar are nevoie de un somn bun”, zicea mama de fiecare dată când păream slăbit… şi fără să ştie îmi salva viaţa cu replica asta pe care mi-a fixat-o în minte. Atunci când nu mai găsesc nici un sens în mine şi împrejurul meu, ştiu ce am de făcut. Dar nu orice somn e bun. Uneori parcă întreaga arenă a coloseumului se mută, cu luptă, cu animale şi cu gladiatori cu tot, în adormirea chinuită. De aceea trebuie să mă epuizez până la limita finală. Cât mai aproape de limită. Atunci când încolţeşte frica de moarte, ştiu că o să dorm bine. Un somn ca o comă, frate cu vindecarea prin cuţit.

Şi nu mai e nimic de spus până mâine, la noul răsărit...

...

Care vine mai repede decât te aştepţi... Am ieşit la o plimbare prin pădure, urmărind cursul râului. În gură un Jo, ochelarii de soare pe nas. Totul este în floare, mai puţin nevoia mea de socializare... Mă lipsesc de conversaţii inutile despre orice.

Ce să fie mai potrivit pentru mine decât poieniţa asta ruptă de lume, constantă în ciclurile pe care le trăieşte de milioane de ani? Ce ritm omenesc poate surprinde încremenirea asta atât de vioaie? Natura nu îşi deschide sufletul şi nu se confesează. Nu se plânge şi nu renunţă. Copacii căzuţi se transformă în poduri, crengile dansează în vânt. Cu răbdare infinită, ghindele se transformă în stejari. Râul sclipeşte şi îmi poartă dorinţele spre Dunăre, apoi spre mare. Peste ceva vreme, le voi recupera din nisip, transformate de curgerea continuă în perle sărate şi le voi arunca la loc în lume, purificate de neputinţă.

Universul are simţul umorului şi se pricepe la surprize. Oamenii mai rar. Ei îşi văd de ceva-ul ăla pe care îl numesc drumul lor, atraşi de iluzii, de bani şi de nevoia de afirmare. Mi-ar trebui ani mulţi şi ceva mai mult decât cuvinte, ca să aşez într-o formă ceea ce natura umană a pierdut în ruptura ei de natura mai mare. Ar fi doar o altă irosire, să pui într-un sistem ceea ce numai tu categoriseşti. Universul este indiferent.

Universul nu e nicicum, el doar este. Atributele sunt inutile. El îşi este sieşi cel mai potrivit atribut, de aceea poate fi redus la un singur cuvânt, fără ca în timpul ăsta să înceteze să fie tot ce este. Universul se aseamănă cu apa, luând forma omului în care stă o vreme. Omul e dator să se modeleze şi nu fără durere: el este şi modelatorul şi lutul.

Oamenii interpretează, caută explicaţii, dar în raport cu sistemul, fiecăruia îi este prea greu să accepte variaţiile de viziune ale celorlalţi şi prea uşor cedează tentaţiei de a impune propriile viziuni celorlalţi. Eu nu vreau să te conving de nimic. Filozofia mea de viaţă este să nu încerc să conving pe nimeni de filozofia mea de viaţă.

Nu posed nimic, nici măcar puterea de a face pe cineva fericit. Nici măcar pe mine însumi. Gândirea, acest păcălici rătăcit în cercuri vicioase, renunţă să dea sentinţe. Doar construieşte poveşti micuţe, în uitarea cu buze amare. Ca un dezechilibru care şi-a pierdut echilibrul.

Dar astăzi e mai bine, turbarea e neputincioasă. Pentru câteva momente, uit de întoarcerea în pământul prin care acum mă joc cu degetele, într-o poieniţă din Herculane, atât de orbit de trăire...