De ce iubesc femeile şi mai ales pe Cioran

„De câte ori îmi vine-n minte cuvântul: rătăcire, de atâtea ori am revelaţia omului. Şi tot de atâtea ori, parcă au aţipit munţii pe fruntea mea...”

...

O văd şi ştiu că e diferită.
Mă gândesc la o replică, dar tocmai în momentele astea se-ntâmplă să nu fiu atât de priceput la vorbit pe cât sunt la scris, cu foaia în acelaşi timp terapie, profet şi pacient.
De la ea n-am nevoie decât de frumuseţea aceea, vestitoare de curiozităţi şi provocare, a libertăţii gândirii.
Deocamdată.

Ştiu că trăieşte în Turnul de Fum şi o ştie şi ea.
Încerc să devin un specialist al decantării magiei.
Să alerg spre scânteia divină cu mintea întărită de diamantul tristeţii şi cu inima desluşită în faţa bucuriei.
Mă leagă de ea plăcerea jocului.
„Împleteşti culorile curcubeului şi poţi întregi fiinţa cu ele, purtându-le ca o haină”.
Ea mi-a povestit asta.

Dăm brânci cuvintelor.
Se întâlnesc cu precauţie şi surpriză: ambasadori care nu fac exces de zel.
Câteodată spusul poveştii devine sinonim cu supravieţuirea.
Fiecare embrion al sensului devine o provocare a imaginii pe care o avem despre acesta.
Apoi aştept, căci aşa a stabilit Scenaristul.
Aştept, căci Rubikul poate desluşi izvorul Rubiconului.

De la ea primesc o promisiune nouă şi una abia îndrăznită.
Pe ultima o iau repede şi o învelesc în visare, o pun în cuvinte ca să o ascund mai bine.
Dar nu în faţa ei, căci ea trebuie să ştie.
Aştept.
Aştept cu aceeaşi răbdare ca-n faţa catastrofei finale.
Cred într-o moarte fără capăt, căci ce altceva ar putea uita o asemenea voluptate?!

Între timp, îmi schimb povara cu altceva mai mare; ratarea unui yin şi yang.
Cu degete lungi şi nervoase, escamotez inutilitatea universului.
Dar primesc masca supremă şi sunt promovat şef de carnaval.
Nu mă plâng, totul acolo e inutil şi sublim.
Râd în faţa cianurii, dar o port tot timpul în mine, cusută în acelaşi buzunar cu iluzia supremă a speranţei.

Sfârşitul nu e aproape.
Mă grăbesc tacticos spre îngerul ei şi seara mă strânge de mână.
Draga mea prietenă, trâmbiţă a ridicării cortinei, a spectacolului ciobit.
Măsor irosirea în respiraţii tuberculoase, clandestine.
Boala scade, plecarea se amână pentru o vreme...; dar Midas există doar în oglindă.
Ne atinge pe aripi, vestind un imposibil dar titanic zbor.

Am spus prea multe, poate.
Numele meu, materializat din nimic, sau poate dintr-o mare oftare.
Ea încă rătăceşte, dar îmi spune că are multe de construit.
O amnistie generală a iadului.
Revoluţia fiinţei se metamorfozează departe, în vene, în pulsul ei cald, în buzele muşcate.
Rătăcesc prin culise, proaspăt promovat la rangul de muribund.

Dospesc frământări împăcat cu universul, căci schimbarea locuieşte în ea.
Acest miracol-enigmă al salvării prin singurătate şi disperare.
Ea o ascunde în altarul penei de păun, în jocul mărgelelor.
Eu o păstrez în povestea aceea cu zeul şi cu omul nicăieri.
Noaptea îi visez gâtul de marmură.

...

„Sînt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. Dacă totuşi trăieşti, aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.”

„A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atîta intensitate, încît simţi cum mori din cauza vieţii.”

...

Orice acţiune a oricărui om începe din frica morţii şi orice gând se desăvârşeşte în umbra ei. Alergăm cu atâta disperare după momentele fericirii, după orice soi de drog, după orice miraj, numai ca să uităm, fie şi pentru o clipă, de apropierea inevitabilului.

Îmi imaginez grădina Edenului ca sălaşul singurului om suficient de puternic cât să reziste tentaţiei amăgirii. Tocmai cu apariția Jumătății, echilibrul se strică. Pierderea eternă a inocenţei justifică alungarea, devenind atât cauză cât şi efect etern al acesteia. Numai femeia îţi poate nega fericirea şi o va face de fiecare dată când îi oferi ocazia.

Aşa că îi ofer de fiecare dată ocazia. Pentru că ea nu visează decât glorii şi confirmări. Pentru că eu îmi accept nefericirea şi neîmplinirea; pentru că am pierdut deja ceea ce era important atunci când m-am născut şi tot restul atunci când m-am îndrăgostit fără speranţă.

Nu mai iubesc decât pentru iluzie şi pentru amarul pe care mi-l oferă. Le iubesc tocmai pentru neîntregire.

Adevărata întregire e doar în neant, în dizolvarea supremă şi ireversibilă. Le iubesc cu atât mai mult cu cât mă adâncesc în singurătatea mea incurabilă.

...

M-am înşelat: nu doar imaginaţia e infinită. Din cealaltă oglindă mă privește neantul, cu manifestările sale. Cea mai dulce e disperarea.

Tristeţea supremă sălăşluieşte în venele mele şi singurul mod de a-mi obţine drogul este să îmi transform viaţa într-o moarte timpurie. Nu e atât o tandreţe a morbidului, cât o flegmă a ne-vieţuirii.

Singura mea vocaţie este cea a irosirii - în orice, cu excepţia Cuvântului. Sunt purtătorul de cuvânt al Slutei. Pot să-i demonstrez oricui că nimic nu contează, la fel de uşor cum aş putea face contrariul. Ce rost are să fim tari în faţa vieţii, când omenirea încă este un şcolar corigent în faţa dizolvării?

Totuşi, de ce îl iubesc pe Cioran? Pentru că numai rândurile lui dau sens ne-vieţii mele. Pentru că numai el poate vesti Apocalipsa fără să cadă în ridicol. Pentru că a avut puterea de a-şi trăi la intensitate maximă cele mai cumplite angoase. Pentru că numai el poate scrie: „Toate gândurile par gemetele unei râme călcate de îngeri...”

E devreme târziu

Răsfoiesc prin cărţile mele mai vechi. Mă opresc cu drag la bătrânul Shakespeare şi o aştept. Ştiind că n-o să vină Niciodată.

„Ca să murim ne naştem. E târziu.
Ea n-o să mai coboare astă seară.”

O aud cântând, undeva departe, dincolo de veacuri, dincolo de scena vieţii mele. Cortina nu s-a ridicat niciodată, fericirea se amână indefinit...

Şi totuşi, ca să aflu ceea ce caut, trebuie să înţeleg mai bine acest echilibru precar, râsul şi plânsul, fie că scena este poarta spre abis ori spre absolut. „Omul e ceea ce rămâne din el după ce lumea din jur îl desfiinţează.”, spune Noica. Shakespeare zice că „noi ştim ce suntem, dar nu ştim ce putem fi”... Şi mai departe?

Am ales o cale mai... altfel. Sunt eu, azi, aici. Nu pot să învinuiesc pe nimeni. Aşa a trebuit să fie? Tributul meu e în tăcere şi în nebunie.

Am avut zile în care am crezut. Am crezut că se poate, că există ceea ce mi se părea imposibil. Încă mai cred. Uimitor, nu? Sunt copil în fiecare răsărit; şi povestea renaşte din ea însăşi în fiecare cuvânt.

Am ales o cale mai... alt fel. Ai avut vreodată senzaţia, mergând pe stradă, că nu vezi oameni, ci urmele lor? Le văd urmele, dar pe ei nu pot să-i văd: pentru că sunt orbi.

Ei nu pot înţelege asta: cum să trăieşti pentru suflet PLUS piatra. „Cum, o piatră? Trăieşti pentru o piatră?”

Încă mai cred, dar pianul a tăcut de o vreme. Dacă aş mai şti muzica, aş fredona-o fără glas, doar în capul meu. Sunt nişte versuri care se tac ori se plâng. Sau nici atât.

Mă aşez în faţa pianului; îmi aşez degetele pe clape fără să le apăs şi ascult tăcerea. Totu-i un vis; un chip al artei muşcat de plăcere. Voi privi surâsul nopţii şi îi voi zâmbi la rândul meu.

Mi s-a reproşat că ascund ceea ce nu ar trebui ascuns. Am răspuns că ascund ceea ce doar o privire ar putea spune.

Ritmul răsună. I-am invitat într-o călătorie: mintea să alerge şi lumea să fie văzută de trupul care vorbeşte. N-au ştiut.

Oamenii - nimic mai mult decât ceea ce pot să simtă. Călătoria buzelor către „alte raiuri”, apropierea încetinită până la o răsturnare a înţelesurilor ei au uitat-o. Au uitat că pot să fure focul: se gândesc doar că vor fi pedepsiţi dacă o vor face. Dacă ar şti, dacă ar putea să înţeleagă cât de caldă este pedeapsa!

Aş muri pentru o idee. Aş muri ca să pun preţ pe viaţă. AŞ MURI CA SĂ CRED.

„Ce coşmar interesant.” Sunt singur de când m-am născut. N-am găsit decât femei ghimpi şi femei care au uitat să înflorească. Cupe cu otravă, hectare de vis. Şi nu plouă infernal şi nu ne iubim prin mansarde.

„Luna a intrat să moară sub poduri.
Dunărea s-a suit cu urechea la cer.
Fulgere multe se adună-n păsări roşii.
Numai proştii stau la marginea ploii.
Strig: Dumnezeu e o casă cu ochii scoşi.
Şi sunt nebun. Şi e târziu. Prea devreme târziu.
În oale de lut arde capul Chirei Chiralina. Şi pe fereastră, candela unui trandafir, adâncind poftele nopţii.
Iunie. Iulia. Asta.
Mă simt bătut în tâmple şi în suflet de aromele Dunării şi ale ploii. Şi sunt fericit şi trist în norocul şi durerea vieţii, ca o virgulă într-un vers de Eminescu. Amin.”

...

Se luminează, e un răsărit strâmb, ca o lumânare firavă ascunsă în căuşul palmei, în noaptea de Înviere. Singurul care mă ţine de mână e Lazăr şi-mi arată pe furiş o oglindă mică, în care mi-a ascuns fericirea.

„Ea n-a venit şi n-o să vină cu adevărat niciodată”, îi repet.
El zâmbeşte: „Şi atunci de ce o aştepţi?”...

Nu ştiu ce pot să-ţi răspund. Eşti doar o umbră ce-mi mângâie aceste cuvinte cu privirea, eu pentru tine sunt doar o altă umbră... şi toţi ne căutăm vieţile ne-ncepute într-o umbră mai mare. Într-o nebunie mai mare.

Aştept să se ridice Apocalipsa pe cer. Abia atunci o să râd cu lacrimi.

În cuvânt nu există pace

Aş urmări imperiul pierdut al nebuniei mele, l-aş prefera tangibil, încarcerat în cercul unui rotocol de fum.

În dimineaţa asta stau cu privirile în gol şi ascult liniştea. Pietoni rătăciţi îşi păşesc drumurile, iar eu mă visez altul din ei.

I-aş împleti liniştea asta printre şuviţe. Aş putea trece dincolo de pulsul petalelor sale. Aş ataşa milenii secundelor.

Cum ar fi să o ating acolo unde e păgână? Să construiesc un tango, pe buze, pe sâni, pe picior, în timp ce arhanghelul ciopleşte dement în piatra mea de muritor?

...

Mă tot minunez. Am trecut ieri pe lângă o insulă. Păşea de parcă acolo unde vor rămâne urmele ei s-ar putea ascunde nefericiţii.

Mie îmi tremurau mâinile de la alcool. Am căscat de câteva ori gura, dar nu mai ţin minte. Nu era decât ea. Apoi insula s-a apucat să alerge după noapte.

Mă tot minunez. Aceste insule ştiu exact cum să-ţi oprească o navigare haotică. Dar corăbiile ei au plecat, duse de consecutive pale de vânt, în cer.

Acolo se primeşte orice.

Tot ce voiam să spun e că am nevoie să O găsesc. Nu-i chiar aşa de ciudat.

Dar aşa fac eu, v-am spus. Mă tot minunez.

Zidul

You see we’re tired, my heart and I.
We dealt with books, we trusted men,
And in our own blood drench’d the pen,
As if such colors could not fly.
We walk’d too straight for fortune’s end,
We lov’d too true to keep a friend;
At last we’re tired, my heart and I.

Scriu, ca să-mi văd gândurile. Ca şi cum le-aş turna în forme concrete. Apoi iau formele şi le potrivesc; construiesc Zidul.

Îmi răsună în urechi vocea blândă a Slutei, cu o graţie a tristeţii: totu-i deşertăciune!

Adevărurile pe care le aflu despre oameni se pot ţine strâns de mână, sau îmi pot dărâma şi ultimele, fragile poduri.

Analizându-mă după regulile societăţii actuale, ajung la concluzia că sunt un om extrem de prost. Nu-mi doresc glorii, nu visez celebritate şi fani. Nu-mi doresc munţi de bani, nici senzaţii extreme. Nu-mi doresc nici măcar multe femei. Am trecut prin atâtea ritualuri de împerechere cât să-mi ajungă două vieţi.

Pe de altă parte, nu mă grăbesc să-i condamn pe cei care fac lucrurile altfel decât mine. Fiecare îşi caută fericirea în felul său, fiecare îşi alege drumul. Cine sunt eu, să arunc cu piatra?

Dacă ar fi să arunc ceva, aş prefera să fie cuvinte solare, nu roci triste. Am preferat să cred că toate lucrurile sunt (la o scară universală) aşa cum trebuie să fie... că legea asta universală are un sens mai mare; şi n-am avut pretenţia să-l înţeleg, doar să rămân împăcat. Împăcat că suferinţele tuturor oamenilor folosesc, într-un fel, unei cauze bune, superioare.

Urmez firul câte unui gând, precum paşii tăcuţi ai unui pelerin plecat spre zări mai bune. Iar călătorul înţelept ştie întotdeauna că important este drumul, nu destinaţia.

Oriunde m-aş afla, am o nevoie permanentă de a fi în altă parte. Oriunde ajung, vreau să plec iarăşi. Iubesc nemijlocit drumul şi-mi recunosc dependenţa.
Când eram adolescent, ştiam că sunt un călător. Un rătăcit, un om al lucrurilor dintre lucruri, dintre un punct şi altul. Omul Nicăieri.

Îmi aduc aminte vorbele unui bătrân, care spunea că îngrijorarea e bună pentru a-ţi ocupa timpul, dar nu te duce nicăieri. Pe de altă parte, este nevoie de o oarecare moderaţie, căci cel care nu se îngrijorează niciodată, ori a atins Nirvana, ori este inconştient. Eu am fost mereu aproape de extrema asta.

Am învăţat să mă ancorez de viaţa în sine, nu de lucrurile sale. De câteva promisiuni m-am ţinut. Am încercat să nu fac nimănui rău. Să spun cât mai mult adevărul. Să-i ajut pe ceilalţi să fie fericiţi, chiar dacă, la sfârşitul zilei, eu aveam cel mai mult de pierdut.

Azi e doar una din acele zile în care nu-mi pasă unde dorm.
Azi, zidul e crăpat.

Hei, tu!

Cu tine vorbesc. Ce părere ai despre viaţa ta? Se putea şi mai rău, dar parcă nu a ieşit aşa cum îţi imaginai cu câţiva ani în urmă...

Aminteşte-ţi cum credeai că o să fii la vârsta pe care o ai acum. Câte scenarii frumoase s-au spulberat între timp, nu-i aşa? O mare parte din lucrurile pe care le-ai iubit au dispărut între timp. Viaţa n-a fost chiar roz.

Dar nu poţi să te învinovăţeşti pe tine, tu doar ai făcut alegerile care ţi s-au părut cele mai bune la momentul respectiv. Că doar nu poate nimeni să ştie dinainte ce surprize îi rezervă viaţa. Ai crezut în fericirea ta şi ai căutat-o. Ştiu, norocul n-a fost întotdeauna aproape şi apoi, ai numai atâta libertate cât îţi permit opţiunile. Ce să fi ales, ca să fie mai bine de-atât? Nu, acum nu vrei să te mai uiţi în spate. Chiar dacă uneori te gândeşti „Cum ar fi fost dacă...?”

Cine poate şti? Poate ar fi fost mai bine, poate mai rău. Acum te-ai decis să priveşti numai înainte. Ai învăţat câte o lecţie din fiecare moment dificil şi ai încercat şi tu să te distrezi atât cât s-a putut, fără să-ţi pară rău a doua zi. Şi chiar de s-a întâmplat asta, puţini ştiu secretele astea ale tale.

Uneori, seara, analizezi ce ţi s-a întâmplat în ultima perioadă. Cauţi să înţelegi greşelile celuilalt şi îţi găseşti scuze pentru cele care îţi aparţin. Poate îţi faci planuri, te gândeşti ce ţi-ar plăcea să schimbi, ce ţi-ar plăcea să faci. Visezi o vreme despre lucruri frumoase care s-ar putea întoarce în viaţa ta, sau despre lucruri noi, pe care ţi le doreşti.

A doua zi te trezeşti, întotdeauna mai devreme decât ţi-ai dori. Prima parte a zilei funcţionezi ca un robot, faci lucrurile pe care ştii că trebuie să le faci şi ai uitat ceea ce-ţi propusesei doar cu câteva ore mai devreme. Abia seara, când termini treaba, îţi aduci aminte de planuri şi îţi găseşti iar scuze. Doar nu e aşa de uşor să renunţi la ceea ce ai, chiar dacă nu-i aşa grozav, decât să pleci aiurea, căutând nu se ştie ce. Ehe, dacă ar fi după tine, dacă nu te-ar ţine nimic, n-ai sta de două ori pe gânduri.

Ştiu că nu-ţi pot spune totul despre tine dar... te înţeleg. Ştiu câteva din lucrurile de care sigur îţi este frică. Ştiu şi o parte a gândurilor tale, partea aceea neastâmpărată, privirea aceea pe care nu ţi-o poţi opri. Până la urmă, copilul din tine are pofte. Cine nu visează cu ochii deschişi?

Mă urmăreşti încă? Da, ţi-am spus, chiar cu tine vorbesc. Chiar în momentul ăsta, sunt undeva lângă tine. Ţi-am cotrobăit prin speranţe şi ştiu cât de mari sunt.

Atâtea lucruri ar putea fi mai bune, dar ce poţi să faci? Au fost momente când ai cerut şi n-ai primit nimic. Te-ai întristat. Au fost momente când ţi s-au cerut prea multe. Ce să fi făcut? Eşti şi tu om.

Nu vreau să te sperii - dar şi mâine o să faci aceleaşi lucruri pe care le-ai făcut azi. Şi poimâine la fel, săptămânile trec repede, nici nu-ţi dai seama când se termină anul. Şi atunci îţi vei aduce aminte ce ai visat azi. Ce ai fi vrut să faci, cât mai repede, dar ai tot amânat. Şi îţi vei găsi aceleaşi scuze pe care le-ai găsit azi.

Probabil te gândeşti deseori la dragoste. Uneori cu drag, alteori cu tristeţe. Poate zâmbeşti când îţi aduci aminte cum te gândeai în adolescenţă la asta. S-au schimbat lucrurile, nu?

Poate mai sunt câţiva oameni pe care i-ai rănit. Ar fi bine să le ceri iertare. Dacă azi nu o faci, n-o s-o faci nici mâine. Nici peste un an.

Poate sunt câţiva oameni care te-au rănit. Ar fi bine să le spui că i-ai iertat. Dacă nu e încă prea devreme. Dar nu cred să fie vreodată prea devreme.

Poate ar trebui să nu mai aştepţi surprize de la Fortuna şi să faci ceva în legătură cu regretele tale.

Ştiu, poţi să-mi zici oricând că e uşor să dai sfaturi. Şi eu am greşit mult. Foarte probabil, încă o s-o fac. Dar şi-n mine stau aceleaşi frici şi speranţe ca şi-n tine.

Îţi ursesc multă fericire. Mi-ar plăcea să-ţi şoptesc încet la ureche. Să-ţi spun de ce cuvintele sunt mai frumoase decât orice, cu o singură excepţie: tu.

Da, tu.

Somn fără vise nu dorm, de-ar fi să mor de trezie

„If you place a thing in the center of your life,
That lacks the power to nourish
It will eventually poison everything that you are
And destroy you”

Trebuie să depăşesc momentul acestei greşeli, de a pune o persoană nepotrivită acolo. Cel mai greu, acum, este să pregătesc acel loc, centrul, pentru ceva mai bun. Purificarea asta se dovedeşte doar o altă provocare, în şirul încercărilor ce mă şlefuiesc. Rafinez o nouă oglindă a adâncului, a spaţiului unde gândul se dovedeşte neputincios împotriva sentimentelor.

Până la urmă, adevărata provocare a pierderii este să nu murdărească oglinda. Poarta ta spre cealaltă parte, spre tine însuţi. E un proces migălos, să iei fiecare pată, să o pui în lumină. Apoi lumina o va descompune în culorile primare. Abia atunci reîncepe jocul.

Nu idolatrizez oamenii, n-am făcut-o niciodată. M-au dezamăgit prea mult. Dar încerc să păstrez oglinda curată.

Un înţelept mi-ar putea da multe sfaturi despre lucrurile cu adevărat importante, ce merită acel spaţiu, în afara unei persoane. Dar mie nu-mi poate folosi echilibrul lor. Dacă renunţ la dăruire, fără limite, fără remuşcare, simt că voi rămâne doar un alt obiect ce nu serveşte alt scop în afara lui însuşi.

Mie nu-mi prieşte supravieţuirea. Am fost mereu foarte bun în a mă distruge singur. Nu îmi sunt suficient şi mă împart tuturor cu o nepăsare supremă.

N-am ştiut niciodată ce anume aştept. Sunt doar un alt participant orb într-o lume fără zaruri. Un scop mai mare mă ţine aici, în divina burtă.

Sluta m-a vizitat din nou azi-noapte. De fiecare dată are o vorbă bună. „You are a good man. You are as God intended”, mi-a zis.

Altă dată mi-a şoptit la ureche un secret, despre umoristul suprem. Am râs în somn. Acolo, în prezenţa ei, nimic nu mă poate atinge.

Sunt doar un ou, cu vise mari, cu aripi de-anvengură.
Nu, încă n-am zburat. Liniştea mea-i brăzdată de-o fisură.

Între respiraţii

”Un om care a suferit se va feri multă vreme să facă altora ceea ce i se făcuse lui, cu vârf şi îndesat. Multă vreme, şi de ce nu niciodată? Şi nu neapărat că ar fi fost mai bun ca alţii, ci din inerţia erorii în care fusese aruncat mai înainte...”

O scrie Marin Preda, într-un roman de o intensă şi luminoasă luciditate: ”Cel mai iubit dintre pământeni”. Pe drumul acesta încerc să-mi aşez gândurile, singurul drum creator şi stabil, după rătăcirile mele ce îmi par acum absurde.

Aflat la răspântie, am ales întotdeauna drumul cel greu. Aşa am crezut eu de cuviinţă. Mi-au plăcut provocările adânci, nu cele cotidiene. Am preferat să îmi înfrunt demonii cât mai devreme, într-o explorare ce nu putea avea decât două finalităţi: rătăcirea mea, sau eliberarea de aceste greutăţi ale spiritului. De cele mai multe ori, am reușit.

Tinereţea înseamnă să ai destulă energie ca să lupţi bătălii, dar insuficientă ca să să le pierzi. Fără greutăți, ne-am îndepărta de esențial tot așa cum ne-am îndepărta de pământ fără gravitație. Cel mai frumos drum este cel al întoarcerii de acolo, din pustiul unde te lasă pierderea.

Urmează să-mi răspund altei provocări, acum: să învăţ să ofer, întotdeauna, fără să aştept nimic înapoi. Iar scrisul este, poate, darul meu aievea, în acelaşi timp pentru cosmos şi pentru omenire.

Încerc să-mi răspund cine sunt eu. Un personaj chinuit rosteşte, ca într-o revelaţie: ”The clothes make the man. The less he is a man, the more he needs the clothes.” Eu nu sunt definit de hainele mele, nu sunt nici unul din lucrurile mele, cum nu sunt nici măcar suma gândurilor mele. Eu sunt scânteia care le porneşte şi care se joacă cu ele... Eu sunt tăcerea mea, sunt pauza dintre cuvintele şi respiraţiile mele. Sunt ceea ce mai rămâne atunci când renunţ la tot. Eu sunt gând fără formă, sunt ceea ce trăieşte fără a fi o prezenţă. M-am trecut pe mine prin mine însumi, m-am cernut prin sita visului meu.

Nu vreau să aflu din timp ceea ce pot şi voi face. Ştiu doar, ce trebuie să încep. Pacea mi se aşază cu fulgi rari peste tâmple. Albind.

...

Idiotul meu s-a antrenat zi de zi încrâncenat, ca şi cum ar fi descoperit motivaţia pentru care merita să moară.
A alergat până toată lumea pe care o cunoştea a rămas în urmă şi a continuat să alerge până când nimic nu l-ar mai fi putut ajunge.
S-a antrenat zilnic cu răbdarea unui nebun sau a oricărui poet căruia nu i-a rămas nimic de făcut pe lume.
Apoi s-a prezentat la concurs, iar la start şi-a luat pur şi simplu zborul.
A lăsat plutonul alergătorilor mediocri mult în spate, fugind ca şi cum singura lui grijă era să planeze pe deasupra pistei pentru a intra în visurile spectatorilor precum vântul într-o grămăjoară de frunze uscate.
Apoi, cu doi metri înaintea Finish-ului, s-a oprit din alergare fără să gâfâie nici un pic şi, cu cel mai natural aer din lume, şi-a aprins o ţigară. Apoi a păşit în afara pistei, fără să traverseze linia.
Idiotul meu consideră natural că nu e nevoie să ţină o cupă în braţe şi nici să fie ovaţionat de mii de oameni pentru a fi fericit.
Se poartă ca şi cum şi-ar fi demonstrat tot ce avea nevoie să demonstreze, iar cel mai ciudat lucru din lume este că poţi sta lângă el ca şi cum nu ar fi acolo, pentru că idiotul nu simte nevoia să-şi încordeze privirea oţelită şi invincibilă.
Idiotul meu este în acelaşi timp eroul meu personal.
De aici încolo, nu rămâne mai nimic de spus pentru că, nici răbdarea nebuniei, nici vântul din frunze, nu întrec hotărârea lui de a trăi aşa cum şi-a propus să o facă.
Dacă ar fi să-i dau glas, Idiotul meu ar spune că, de-ar avea de ales, n-ar vrea să mai simtă nimic.
Ar spune că a fost de prea multe ori lentila altuia de telescop.
De prea multe ori cel mai talentat duşman al său. Şi ştie să se urască de-a dreptul cu încrâncenare.
Ar spune că nu stăpâneşte nimic, aşa că nu are nimic de pierdut.
Dar dincolo de toate, există sufletul ei straniu.

...

Da, atunci, toamna a venit într-o singură zi. Oamenii s-au potrivit în haine mai bine. Aşteptările au încetat să aibă răbdare. Mai aveam o singură cameră, într-un hotel de nebuni. Noaptea se încolăcea ca un fular pe gâtul iubitei, acostând fără sunet pe ţărmurile toate pustii.

Azi, o umbră de soare vântură vântul: incertul meu zâmbet cu ochi obosiţi poate veni. Toamna a murit într-o singură zi.

Gânduri de aproape sau departe îşi aleg clipa cu graţie, precum leul, împăratul Saharei, centrează întregul său univers în sunetul unui singur răget. Stăpânirea e o stare de spirit.

Aici mă întorc în fiecare zi, aici îmi amestec o voce cu alta, de când sap şi tot sap, un fel de alergare spre centrul pământului.

- Unde vrei să ieşi, m-a întrebat glasul bătrân, spre câte alte cercuri rostogoleşti înserarea?

- În întuneric nu e niciodată orice, încerc să-i explic... neumbre cu rost.

Intru în dimineaţă ca deschizătorii de festine. Am chef de viaţă, am alunecat doar puţin şi acum îmi reiau locul în mine: mi-e poftă de o femeie cu baterii alcaline.

Naufragiat, rătăcesc în plăcerile sale. Sfânta îi dansează afară, buzele îi frământă uitare.

Apoi se despart, ca să intre barbarii-n altare.

Şi eu.

Nu mă întrebaţi ce fac...

Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Azi mă întorc la copilul care am fost. Mă văd alergând prin ţărâna de la marginea drumului, desculţ şi negru pe tălpi. Un tricou pătat la care nu voiam să renunţ, în ciuda insistenţelor părinţilor. În pantalonii prea scurţi pentru mine, alergam după o minge împreună cu bunul meu câine. Ne opream la umbra fântânii aceleia a cărei apă trebuie să fi fost fermecată, gândeam eu, atât era de bună.

Apoi, pitit după buzele de ciment ale fântânii, îi propuneam câinelui meu o călătorie. Era un secret, dar puteam fi sigur că nu o să se afle: numai eu înţelegeam lătratul câinelui meu. Mă apucam cu mâinile de coama lui lăţoasă, îl comandam ca pe un cal din poveşti şi plecam undeva departe, unde nu erau oameni, unde nu era nimic ce ţine de lumea asta, numai uitare şi fericire.

Toată călătoria am uitat-o acum. Nu mai ţin minte comenzile fermecate pe care le foloseam ca să-mi strunesc câinele. El însuşi s-a stins, liniştit şi orb, la umbra fântânii aceleia. Dar ţin minte, sunt sigur de asta, de fiecare dată când ne întorceam în sătucul liniştit al vacanţelor, şi eu şi câinele osteniţi de atâta alergătură, aveam pe noi şi în urmă strălucitor praf de stele.

Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Îmi aduc aminte că, la o anume vârstă, am plecat într-o călătorie. Am spus tuturor că plec să mă caut şi cred că nimeni nu m-a mai văzut de atunci. Unii mi-au spus că în călătoria asta trebuie să te uiţi ca să te poţi găsi. Alţii mi-au spus că toţi plecăm în călătoria asta, dar toţi uităm unde am plecat. Azi am găsit o bucăţică din mine, total întâmplător. Şi mi-am adus aminte toate astea. Aşa că, azi, caut pe urme deja vechi şi uitate.

Plecasem în călătoria mea cu un tren obosit, întunecat după căderea apusului. Dar nu eram singur. Eram câţiva prieteni care fugisem cu trenul acesta secret. Şi-n timp ce trenul ţăcănea cu grijă în noapte, noi ne spuneam poveşti din spatele a patru perechi de ochi luminoşi. Eram copii. Doi băieţi, două fete, înfricoşaţi puţin de călătoria asta ce urma să ne ducă într-un loc necunoscut, cu oameni necunoscuţi, pentru un început de an nou, necunoscut.

Ceva din magia sărbătorilor cred că a stăruit în compartimentul acela, căci am simţit pentru prima oară cum miroase părul unei fete. Nu-i vorbă, şampoane mirosisem eu multe la vremea aia, dar nu simţisem niciodată mirosul părului unei fete ca nici una alta. Nu cred că ştiam nici cât de moale poate o astfel de fată să mă atingă pe obraz. Nici cât de aromată respiraţie ori moi buze pot avea astfel de fiinţe.

Atunci, pentru prima dată, am făcut acel lucru: am fugit un pic mai departe de ei, cu o foaie şi-un pix şi am scris primul poem al tinereţii mele. Poemul a fost un succes, fata a rămas impresionată. Dar fata s-a întors la prietenul ei, poemul s-a pierdut sau a fost rupt, doar noaptea s-a ars în memoria mea pentru totdeauna.

De atunci, fac mereu lucrul ăsta şi oamenii se uită mereu curioşi la mine. Parcă nimeni, n-a văzut, niciodată, un copil care se trage un pic mai departe, cu o foaie şi-un pix şi scrie dumnezeu ştie ce poveste despre dumnezeu ştie ce copil, ce minge, ce câine, ce călătorii, ce trenuri, ce fete, şi multe alte prostii ce nu merită atâta vreme pierdută.

Părinţii mi-au tot spus să nu mai fac aiureli de-astea, cică a început lumea să-mi ia seama că mă retrag mereu în colţul ăla şi apoi, ce bine îmi iese din lucrul ăsta? Fetele mi-au tot spus să las scrisul, să găsesc servici, să muncesc şi eu ca ceilalţi, avem nevoie de bani, nu de cuvinte.

Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Părinţi şi fete nu mai am de mult şi de la o vreme mă gândesc să nici nu mai ies din colţ.

Amintiri din copilărie

Să fi avut vreo 7-8 ani.
Într-o seară, îmi aduc aminte, ne-am suit toţi în Dacia roşie, comunistă, a lui taică-meu şi am plecat. După un drum în care am privit visător luminile oraşului prin geamul aburit – să zic că a trecut cam o jumătate de oră – am intrat cu maşina în curtea unor vechi prieteni de familie.

Prietenii aceştia la care sosisem locuiau într-o casă destul de sărăcăcioasă, dar curată, la marginea oraşului, în capătul unor lungi drumuri cu noroaie. Pentru mine, era un aşa capăt de lume..., mai ales că linia ferată trecea, printr-un tunel, chiar pe lângă casa lor. Gazda noastră, nea Nicolae, era un pic mai tânăr decât tata şi ţin minte că eram foarte ruşinat şi foarte atent în preajma lui. Ar fi fost suficient să calc un pic greşit şi ar fi glumit toată noaptea pe seama mea. Dar altfel, era un om bun – şi corect – spunea tata.

Când am sosit noi, grătarul era deja aprins. Nea Nicolae folosea un hol mic ce pornea din tunelul trenului pentru a-şi ţine grătarul. Era uscat, la adăpost, vara era răcoare şi în jur totul era din ciment. Aşadar nu era nici un pericol, poate doar trecerea trenului, dar asta se întâmpla o singură dată pe zi şi toţi ştiam când. Nea Nicolae zicea că în tunel era un curent ce ţinea focul sprinten şi că ieşea friptura mai bună. Mama zicea că acest curent era deseori încurajat de câte o duşcă, fără să-l prindă nevastă-sa.

Oricum, în seara aceea, tanti Elena aranjase carnea pe tavă, frumos împănată cu legume colorate şi vârâse tava drept în gura cuptorului, cu dexteritatea femeii dedicate. Aşadar, nea Nicolae făcuse focul degeaba, dar nu pierduse ocazia câtorva degustări de ţuică. Iar acum era la al treilea şpriţ cu tata şi era roşu. Aşa că m-a trimis pe mine, cu o sticlă cu apă, să verific dacă s-a stins „bine” focul.
- Şi vezi că trebuie să treacă trenul! Ai grijă să nu intri în tunel!

Dar eu ştiam prea bine mica lor cazemată şi nu-mi era frică de nimic, ba chiar îmi plăcea să privesc şarpele imens de oţel alunecând prin noapte. Am stins focul şi l-am scurmat cu fierul cel lung pe care îl ţineau acolo special pentru asta. Aşteptam să treacă trenul şi cred că m-am jucat puţin cu el pe umăr, ţinându-l ca pe o suliţă. Exact când trenul intra în tunel, dintr-o dată, cele câteva becuri îngălbenite care luminau maţul lung de ciment – s-au stins. Trenul a tras două ţignale scurte, dar şi-a văzut de drum.

Am realizat că era posibil să fi făcut eu boacăna. Cu nea Nicolae nu era de glumit. M-ar fi pomenit şi-n vremea de Apoi. La timpul ăla, nu văzusem eu decât vreo două filme poliţiste, dar ştiam despre amprente... Pe întuneric, am şters mânerul fierotaniei, am aşezat-o la locul ei şi am ţâşnit spre casă, unde am raportat că totul este în regulă, misiunea a fost îndeplinită.

Restul serii nu mi-l mai amintesc. Probabil m-a învins somnul şi m-au aşezat în pat. Dar îmi aduc aminte, câteva zile mai târziu, a trecut nea Nicolae pe la noi, în vizită.
- Titi, să vezi nebunie!... A doua zi după ce aţi venit voi, mă trezesc dimineaţa cu miliţienii la uşă! Că s-a întâmplat nenorocire mare şi dacă am fost sau am văzut pe cineva, noaptea, prin preajma tunelului. Eu zic nu, am stat în casă... Până la prânz, încep să apară securiştii. Aflu io până la urmă care-i treaba, cică sabotaj, au adus nu-ş ce experţi, de nu-ştiu-unde. Că află ei, până la urmă, cine a fost şi cum au făcut-o. Toată ziua au schimbat experţi. Au măsurat urmele de tălpi de pe jos, au ciocănit pereţii. Au tras poze şi au interogat toţi vecinii. Tâmpiţii au adus chiar şi câini. Bine că nu mi-au zis nimic de grătarul ăla. Apoi, brusc, dispar toţi, fără să mai zică nimic... Aseară, trece Mitică, miliţianul nostru. Era turtă. M-a pus să jur că nu povestesc la nimeni ce-o să-mi arate. Că e ultra-secret, numai ăia „de sus” au văzut poza asta... Apoi scoate din buzunar şi-mi arată fotografia, în care se vedea, sus pe tavan, pe unde trecea firul, cum atârnă ştecherul scos din tripla lui. Asta era poza...

Tata a explodat şi a râs cinci minute ţinându-se de burtă. Râdeau amândoi şi se ţineau de burţi şi se mai opreau câte o clipă ca să ia o gură de şpriţ. Eu mi-am amintit de suliţa mea şi am tăcut mâlc.

Nea Nicolae a fost arestat pentru că i-a făcut pe comunişti idioţi, într-o piaţă. N-a stat mult, că a venit revoluţia. Săptămâna trecută, după ce mi-am amintit întâmplarea asta, am fost până la el acasă. Abia mi-am amintit drumul. Acum e mai luminat, sunt două magazine pe strada lui – şi trei taverne. Dar e tot noroi.
Nea Nicolae e acum bătrân şi uscat. Bea mult. Tanti Elena a murit. Fata i-a plecat din ţară... Şi-a adus aminte de treaba asta cu tunelul şi cercetările. Mi-a zis că nu ştie sigur ce au făcut cu firul, probabil că l-au zidit pe-acolo, să nu se ajungă uşor la el. Şi că a rămas zidit, de atunci, de douăzeci de ani. Becurile nu au rezistat nici pe departe atâta timp. Nimeni n-a mai venit să le schimbe, să repare firul. Tunelul e acum tot timpul în întuneric.

Bătrânul are ochii tulburi şi zice că pe vremea aia te săltau pentru un bec. Sabotaj. Dar acum nu-i pasă nimănui şi toţi îşi bat joc şi fură. Cum e mai bine?, mă întreabă. Eu ştiu, dar tac. Nea Nicolae n-a mai făcut nici un grătar acolo.

Some rise by sin, and some by virtue fall...

Acum câţiva ani, îmi făcusem un obicei: când eram mahmur, scriam. Simţeam că e un timp pierdut, inutil pentru majoritatea lucrurilor şi, în aceeaşi măsură, timpul potrivit pentru a-mi nota ceea ce trăisem ori simţisem în trecuta seară, aşa cum e un timp potrivit pentru a-ţi aminti un vis, înainte de a-l pierde definitiv în uitarea treziei.

Apoi am tăcut, mult timp. O să povestesc uneori şi despre mine, atunci când daimonul o să-mi lase timp, între respiraţii. Iar azi, azi m-am trezit întrebându-mă dacă mai ştiu să mai aşez un cuvânt după altul. Mă întreb dacă lumea a rămas aceeaşi. Ştiu, veţi zâmbi, unii veţi spune că lumea nu se schimbă niciodată, sau poate veţi spune că lumea se schimbă în fiecare clipă. Dar asta, pe mine nu mă interesează cu adevărat. Cei atenţi ştiu la ce m-am gândit şi lor nu e nevoie să le explic de ce suntem un vis de noapte, zvelt, cu-o mie de picioare alergând oriunde.

Azi, când m-am trezit, ştiam că trebuie să scriu despre cicatrici. Balzac le numea iluzii pierdute. Doinaş a scris cele mai frumoase rânduri atunci când s-a gândit la jucătorul de şah, poate vă amintiţi. Ce rost mai are să dau nume? Toată literatura se scrie pe cicatrici. Singura diferenţă e felul lor: închise, ori nu. La rândul meu, le-am zis în fel şi chip. Ele sunt semnul ce rămâne după gol. Când zic asta, mă gândesc la o lipsă. Ştim, cuvintele sunt semne, iar primul semn inventat a fost cuvântul durere. Cineva şi-a copiat semnul din carne şi a zis: de azi înainte, amintirea durerii poartă acest semn. Apoi un altul a încercat să copieze semnul de pe un atriu sau ventricul şi s-au încurcat limbile.

Există un singur fel de poveşti: cele care merită spuse; şi un singur fel de scriitori: cei care ştiu să le povestească. Mi-am propus să strâng o mie de poveşti. Apoi am realizat că ele erau cele care mă strângeau pe mine. M-au străbătut şi m-au încercat, m-au atins cu degete aspre, ori mi-au scăpat printre cuvinte. Eu eram sigur pe mine, până în ziua în care m-am visat orgă de vânt. Fiecare clapă cu un regret, iar atunci când vântul le atinge, orga răspunde. Altfel, pianistul a plecat de mult din el însuşi, nu ştie când. Poate n-a fost loc acolo şi pentru el şi pentru poveşti.

La 18 ani, un prieten a oftat: nimeni nu-şi mai scrie în ziua de azi! Următoarea zi, i-am trimis o scrisoare. Am început spunându-i că cel mai rău este că nimeni nu-şi mai scrie în ziua de mâine. Câtă dreptate am avut...

Am tăcut atât de mult în ultima vreme, pentru că am încercat să ascult cu atenţie cicatricea supremă. Am atins-o pentru o clipă, după aceea am zâmbit: un cântec de leagăn nu trebuie să fie sumbru. M-am întors apoi, pe urmele propriilor gânduri, pe firul Ariadnei, din singurul loc unde există răspunsuri. Cum să nu râzi? Bătrânul Shakespeare, pus pe şotii, îmi făcuse cu ochiul, trăgând din pipa în care ardea un bumb de cannabis:

But Death once dead, there’s no more dying then...