Zidul

You see we’re tired, my heart and I.
We dealt with books, we trusted men,
And in our own blood drench’d the pen,
As if such colors could not fly.
We walk’d too straight for fortune’s end,
We lov’d too true to keep a friend;
At last we’re tired, my heart and I.

Scriu, ca să-mi văd gândurile. Ca şi cum le-aş turna în forme concrete. Apoi iau formele şi le potrivesc; construiesc Zidul.

Îmi răsună în urechi vocea blândă a Slutei, cu o graţie a tristeţii: totu-i deşertăciune!

Adevărurile pe care le aflu despre oameni se pot ţine strâns de mână, sau îmi pot dărâma şi ultimele, fragile poduri.

Analizându-mă după regulile societăţii actuale, ajung la concluzia că sunt un om extrem de prost. Nu-mi doresc glorii, nu visez celebritate şi fani. Nu-mi doresc munţi de bani, nici senzaţii extreme. Nu-mi doresc nici măcar multe femei. Am trecut prin atâtea ritualuri de împerechere cât să-mi ajungă două vieţi.

Pe de altă parte, nu mă grăbesc să-i condamn pe cei care fac lucrurile altfel decât mine. Fiecare îşi caută fericirea în felul său, fiecare îşi alege drumul. Cine sunt eu, să arunc cu piatra?

Dacă ar fi să arunc ceva, aş prefera să fie cuvinte solare, nu roci triste. Am preferat să cred că toate lucrurile sunt (la o scară universală) aşa cum trebuie să fie... că legea asta universală are un sens mai mare; şi n-am avut pretenţia să-l înţeleg, doar să rămân împăcat. Împăcat că suferinţele tuturor oamenilor folosesc, într-un fel, unei cauze bune, superioare.

Urmez firul câte unui gând, precum paşii tăcuţi ai unui pelerin plecat spre zări mai bune. Iar călătorul înţelept ştie întotdeauna că important este drumul, nu destinaţia.

Oriunde m-aş afla, am o nevoie permanentă de a fi în altă parte. Oriunde ajung, vreau să plec iarăşi. Iubesc nemijlocit drumul şi-mi recunosc dependenţa.
Când eram adolescent, ştiam că sunt un călător. Un rătăcit, un om al lucrurilor dintre lucruri, dintre un punct şi altul. Omul Nicăieri.

Îmi aduc aminte vorbele unui bătrân, care spunea că îngrijorarea e bună pentru a-ţi ocupa timpul, dar nu te duce nicăieri. Pe de altă parte, este nevoie de o oarecare moderaţie, căci cel care nu se îngrijorează niciodată, ori a atins Nirvana, ori este inconştient. Eu am fost mereu aproape de extrema asta.

Am învăţat să mă ancorez de viaţa în sine, nu de lucrurile sale. De câteva promisiuni m-am ţinut. Am încercat să nu fac nimănui rău. Să spun cât mai mult adevărul. Să-i ajut pe ceilalţi să fie fericiţi, chiar dacă, la sfârşitul zilei, eu aveam cel mai mult de pierdut.

Azi e doar una din acele zile în care nu-mi pasă unde dorm.
Azi, zidul e crăpat.

Hei, tu!

Cu tine vorbesc. Ce părere ai despre viaţa ta? Se putea şi mai rău, dar parcă nu a ieşit aşa cum îţi imaginai cu câţiva ani în urmă...

Aminteşte-ţi cum credeai că o să fii la vârsta pe care o ai acum. Câte scenarii frumoase s-au spulberat între timp, nu-i aşa? O mare parte din lucrurile pe care le-ai iubit au dispărut între timp. Viaţa n-a fost chiar roz.

Dar nu poţi să te învinovăţeşti pe tine, tu doar ai făcut alegerile care ţi s-au părut cele mai bune la momentul respectiv. Că doar nu poate nimeni să ştie dinainte ce surprize îi rezervă viaţa. Ai crezut în fericirea ta şi ai căutat-o. Ştiu, norocul n-a fost întotdeauna aproape şi apoi, ai numai atâta libertate cât îţi permit opţiunile. Ce să fi ales, ca să fie mai bine de-atât? Nu, acum nu vrei să te mai uiţi în spate. Chiar dacă uneori te gândeşti „Cum ar fi fost dacă...?”

Cine poate şti? Poate ar fi fost mai bine, poate mai rău. Acum te-ai decis să priveşti numai înainte. Ai învăţat câte o lecţie din fiecare moment dificil şi ai încercat şi tu să te distrezi atât cât s-a putut, fără să-ţi pară rău a doua zi. Şi chiar de s-a întâmplat asta, puţini ştiu secretele astea ale tale.

Uneori, seara, analizezi ce ţi s-a întâmplat în ultima perioadă. Cauţi să înţelegi greşelile celuilalt şi îţi găseşti scuze pentru cele care îţi aparţin. Poate îţi faci planuri, te gândeşti ce ţi-ar plăcea să schimbi, ce ţi-ar plăcea să faci. Visezi o vreme despre lucruri frumoase care s-ar putea întoarce în viaţa ta, sau despre lucruri noi, pe care ţi le doreşti.

A doua zi te trezeşti, întotdeauna mai devreme decât ţi-ai dori. Prima parte a zilei funcţionezi ca un robot, faci lucrurile pe care ştii că trebuie să le faci şi ai uitat ceea ce-ţi propusesei doar cu câteva ore mai devreme. Abia seara, când termini treaba, îţi aduci aminte de planuri şi îţi găseşti iar scuze. Doar nu e aşa de uşor să renunţi la ceea ce ai, chiar dacă nu-i aşa grozav, decât să pleci aiurea, căutând nu se ştie ce. Ehe, dacă ar fi după tine, dacă nu te-ar ţine nimic, n-ai sta de două ori pe gânduri.

Ştiu că nu-ţi pot spune totul despre tine dar... te înţeleg. Ştiu câteva din lucrurile de care sigur îţi este frică. Ştiu şi o parte a gândurilor tale, partea aceea neastâmpărată, privirea aceea pe care nu ţi-o poţi opri. Până la urmă, copilul din tine are pofte. Cine nu visează cu ochii deschişi?

Mă urmăreşti încă? Da, ţi-am spus, chiar cu tine vorbesc. Chiar în momentul ăsta, sunt undeva lângă tine. Ţi-am cotrobăit prin speranţe şi ştiu cât de mari sunt.

Atâtea lucruri ar putea fi mai bune, dar ce poţi să faci? Au fost momente când ai cerut şi n-ai primit nimic. Te-ai întristat. Au fost momente când ţi s-au cerut prea multe. Ce să fi făcut? Eşti şi tu om.

Nu vreau să te sperii - dar şi mâine o să faci aceleaşi lucruri pe care le-ai făcut azi. Şi poimâine la fel, săptămânile trec repede, nici nu-ţi dai seama când se termină anul. Şi atunci îţi vei aduce aminte ce ai visat azi. Ce ai fi vrut să faci, cât mai repede, dar ai tot amânat. Şi îţi vei găsi aceleaşi scuze pe care le-ai găsit azi.

Probabil te gândeşti deseori la dragoste. Uneori cu drag, alteori cu tristeţe. Poate zâmbeşti când îţi aduci aminte cum te gândeai în adolescenţă la asta. S-au schimbat lucrurile, nu?

Poate mai sunt câţiva oameni pe care i-ai rănit. Ar fi bine să le ceri iertare. Dacă azi nu o faci, n-o s-o faci nici mâine. Nici peste un an.

Poate sunt câţiva oameni care te-au rănit. Ar fi bine să le spui că i-ai iertat. Dacă nu e încă prea devreme. Dar nu cred să fie vreodată prea devreme.

Poate ar trebui să nu mai aştepţi surprize de la Fortuna şi să faci ceva în legătură cu regretele tale.

Ştiu, poţi să-mi zici oricând că e uşor să dai sfaturi. Şi eu am greşit mult. Foarte probabil, încă o s-o fac. Dar şi-n mine stau aceleaşi frici şi speranţe ca şi-n tine.

Îţi ursesc multă fericire. Mi-ar plăcea să-ţi şoptesc încet la ureche. Să-ţi spun de ce cuvintele sunt mai frumoase decât orice, cu o singură excepţie: tu.

Da, tu.

Somn fără vise nu dorm, de-ar fi să mor de trezie

„If you place a thing in the center of your life,
That lacks the power to nourish
It will eventually poison everything that you are
And destroy you”

Trebuie să depăşesc momentul acestei greşeli, de a pune o persoană nepotrivită acolo. Cel mai greu, acum, este să pregătesc acel loc, centrul, pentru ceva mai bun. Purificarea asta se dovedeşte doar o altă provocare, în şirul încercărilor ce mă şlefuiesc. Rafinez o nouă oglindă a adâncului, a spaţiului unde gândul se dovedeşte neputincios împotriva sentimentelor.

Până la urmă, adevărata provocare a pierderii este să nu murdărească oglinda. Poarta ta spre cealaltă parte, spre tine însuţi. E un proces migălos, să iei fiecare pată, să o pui în lumină. Apoi lumina o va descompune în culorile primare. Abia atunci reîncepe jocul.

Nu idolatrizez oamenii, n-am făcut-o niciodată. M-au dezamăgit prea mult. Dar încerc să păstrez oglinda curată.

Un înţelept mi-ar putea da multe sfaturi despre lucrurile cu adevărat importante, ce merită acel spaţiu, în afara unei persoane. Dar mie nu-mi poate folosi echilibrul lor. Dacă renunţ la dăruire, fără limite, fără remuşcare, simt că voi rămâne doar un alt obiect ce nu serveşte alt scop în afara lui însuşi.

Mie nu-mi prieşte supravieţuirea. Am fost mereu foarte bun în a mă distruge singur. Nu îmi sunt suficient şi mă împart tuturor cu o nepăsare supremă.

N-am ştiut niciodată ce anume aştept. Sunt doar un alt participant orb într-o lume fără zaruri. Un scop mai mare mă ţine aici, în divina burtă.

Sluta m-a vizitat din nou azi-noapte. De fiecare dată are o vorbă bună. „You are a good man. You are as God intended”, mi-a zis.

Altă dată mi-a şoptit la ureche un secret, despre umoristul suprem. Am râs în somn. Acolo, în prezenţa ei, nimic nu mă poate atinge.

Sunt doar un ou, cu vise mari, cu aripi de-anvengură.
Nu, încă n-am zburat. Liniştea mea-i brăzdată de-o fisură.