tag:blogger.com,1999:blog-47480067321821546852012-01-29T04:59:03.900+02:00Aut Caesar, aut nihil.Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.comBlogger311100tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-14926054183218802582011-12-19T12:06:00.005+02:002011-12-20T16:18:57.705+02:00În majoritatea timpului, oamenii doar cred că sunt fericiţi. În câteva rare momente, sunt siguri...<br /><br />M-am trezit cu gândul ăsta şi încă nu m-am spălat pe faţă de vis.<br />Am chicotit între două perne şi mi-am numărat motivele pentru care ar trebui să râd mai des în somn.<br /><br />Mă bucur că am îmbătrânit fără să-mi pierd speranţa. Pentru că am învăţat să mă bucur de lucrurile mărunte cum ar fi mirosurile anotimpurilor.<br /><br />Am învăţat să mulţumesc în fiecare seară pentru ziua cu pricina, chiar dacă nu ştiu încă sigur cui. Am învăţat să închid măcar o dată ochii în timpul zilei, să-i deschid măcar o dată în somn.<br /><br />Între două gânduri, îmi place să pun mâna pe fondul femeii. Imaginea fără substanţă e la fel de inutilă ca forma fără... fund.<br /><br />Nu m-am iertat pentru toate prostiile pe care le-am făcut dar am învăţat să trăiesc cu ele. Numai oamenii nesimţiţi îşi pot ierta toate păcatele, de aia le şi repetă.<br /><br />Am învăţat că soarele nu răsare doar pentru mine dar dacă tot o face, aş putea măcar să mă bucur. Răsăritul e ca un gând bun: dacă îl pierzi, vine altul mâine... doar că n-o să fie la fel...<br /><br />Între mine şi El e contextul. Eu formulez; doar veşnicia Scrie.<br /><br />Nu mai e nici o mirare: cu ceilalţi vorbesc de plictiseală. Cu mine însumi vorbesc ca să supravieţuiesc.<br /><br />Am tras o mie de concluzii şi n-am învăţat nimic. Ce am învăţat, a fost fără concluzii.<br /><br />Din când în când mă gândesc la trecut şi singura mirare e că i-am supravieţuit. Din când în când mă gândesc la viitor şi singura certitudine e că n-am nici una. Ce motive mai bune pot găsi ca să mă bucur de libertatea mea?<br /><br />M-am obişnuit să sting luminile de care nu e nevoie: ce consum în plus, iau de fapt de la altul. Acelaşi lucru e valabil şi cu sentimentele.<br /><br />Când eram adolescent, mi-aş fi dat sufletul pentru orice. Acum aş da orice pentru suflet.<br /><br />Tăcerea e mirarea unei întrebări. Dacă vrei să răspunzi la toate întrebările, o să rămâi toată viaţa un nedumerit.<br /><br />Un sfânt spune un cuvânt şi alungă moartea. Asta merită să descoperi: ce e în spatele cuvântului.<br /><br />Am consumat atâtea droguri cât să nu mă mai întorc niciodată la realitate. Apoi m-am oprit, că nu mai făceau nici un sens. De ce să mai plec de unde nu eram niciodată?<br /><br />Oamenii ca mine aplaudă un singur lucru: nebunii. Pentru că nimeni altcineva nu încearcă să schimbe lumea.<br /><br />În majoritatea timpului, doar cred că sunt fericit. În câteva rare momente, de exemplu atunci când scriu, sunt sigur. Chiar dacă totul se preface în scrum.<br /><br />Cum ar fi fără sentiment şi gândire? O lumânare fără lumină, fără fum?<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-1492605418321880258?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-50266247037848228532011-04-08T10:07:00.008+03:002011-04-08T13:21:59.615+03:00„De ce te-ai lăsat de scris?” mă întreabă din când în când... Oricine ar întreba, întotdeauna îmi păstrez o secundă pentru a zâmbi în sinea mea. Scrisul nu-l laşi. Cel mult te poate lăsa el pe tine.<br /><br />Oamenii întreabă din motive diferite. Nici nu mă obosesc să le răspund celor care o fac din complezenţă. Apoi sunt cei care întreabă pentru că aşteaptă un răspuns – iar asta aproape că-i mai rău. Motive... Sunt motive pentru ei şi motive pentru mine.<br /><br />Ce sens ar face pentru ei să le spun una sau alta? Să le spun că am fost laş? Rătăcit? Sau că am fost scârbit? Poate ar aprecia într-o măsură sinceritatea, însă nu ar fi răspunsul pe care îl aşteaptă şi atunci ar căsca plictisiţi. Oamenii ăştia sunt mediocri tocmai pentru că aşteaptă răspunsuri. Nu te eliberezi descoperind adevărul – te eliberezi căutându-l.<br /><br />Filozoful, astronautul şi călugărul au ceva în comun: ştiu că înălţarea nu e uşoară.<br /><br />Faptul că nu poate fi formulat adevărul absolut este ceea ce îl face posibil. Nu găsesc nimic descurajant în asta, ci dimpotrivă: înseamnă că adevărul are Măsură... Și atunci rămân doar cu provocarea de a-i descoperi o cât mai mare măsură (în rațiune), cât mai justă (în spirit) și cât mai frumoasă (în trup – adică în Cuvânt).<br /><br />Orice încercare de a formula adevărul este o aplicare a paradoxului pe el însuși: suntem perechi de contrarii care își caută perechea.<br /><br />Cei care mă fac să zâmbesc deschis şi sincer sunt puţinii mei prieteni care, aruncându-şi ochii peste vreun text mai vechi, formulează retoric: „De ce te-oi fi lăsat de scris?!”... Da, lor pot să le răspund; tocmai de dragul retoricii. Atunci încep şi le spun – că prima formă a scriiturii şi singura constantă a fost cea intimă, a jurnalului. Toate celelalte genuri sunt o auto-depăşire a acestuia.<br /><br />La 15 – 20 de ani, când descoperim scrisul (sau poate invers), oricum avem tendinţa să fim confesivi. Fie că deţinem controlul ori epatăm, orice altă formă este un bluf. Dacă, să zicem, după câţiva ani de scris jurnal, te decizi să explorezi în alt fel lumea ideilor, ai atunci o şansă bună şi o bază solidă. Altfel, vei fi un rătăcit printre –isme, fie post sau ante modernisme şi ce e mai grav e că vei fi <b>plin</b> de tine – ceea ce, în paginile scrise, e o <b>lipsă</b>.<br /><br />Prea mulţi se străduiesc să arate ceva, prea tare. Cât timp te crezi stăpân, eşti sclavul ideii din tine. Dar am divagat.<br /><br />De ce m-oi fi lăsat de scris?!... Motive sunt multe, răspunsuri nu.<br /><br />În parte pentru că n-am fost sigur de o direcţie şi am rătăcit astfel multă vreme. În lumea ideilor, dacă nu le ai pe ale tale trăieşti un naufragiu continuu, iar dacă te agăţi prea tare de ideile tale devii prizonierul unei forme. Am alergat multă vreme după soluţia problemei ăsteia. Într-o zi am obosit însă – şi m-am oprit din alergare. Atunci am descoperit că o aveam deja.<br /><br />În parte pentru că, la un moment dat, în loc să-mi văd de drumul meu, am aplecat urechea către unii care vorbeau despre aşteptări. Aceştia, majoritatea, s-au dovedit apoi exact aceiaşi oameni care m-au scârbit; capabili de orice compromis pentru a-şi creşte recunoaşterea. Numai că strălucirea nu e niciodată strălucire cât timp e doar în capetele noastre. Fiecare să înţeleagă cât poate.<br /><br />Cum zicea Borges? „Sigur de viaţa şi de moartea mea, mă uit la ambiţioşi şi-aş vrea să-i înţeleg”...<br /><br />N-am avut înclinaţia să mă răzbun pe cei care m-au lovit. L-am înţeles devreme pe don Quijote. M-am retras în mine odată ce am simţit începutul rătăcirii. Pentru că nu mi-au plăcut niciodată lucrurile făcute pe jumătate, am încercat să mă rătăcesc complet. Doar aşa mi s-a părut că face sens regăsirea, iar ideea asta s-a transformat dintr-un patetism adolescentin într-o criză religioasă.<br /><br />În alergarea lui după certitudini, gânditorul trece inevitabil printr-un moment de criză. Asta din cauză că, pentru intelect, credința este ori eliberatoare ori o insultă.<br /><br />Atunci când nu te mai raportezi doar la raţiune, ceva în tine se transformă din visul unei umbre în umbra unui vis. Ca să spun altfel, atunci când eram necredincios, viaţa mi se părea o colivă cu frişcă şi cireaşă.<br /><br />În lumea asta în care toţi sunt specialiştii cuvintelor, e greu să găseşti măsurile potrivite. E dificil să vezi prin atâtea miraje. E aceeaşi dilemă în care au fost puşi toţi profeţii. Răspunsul e simplu, dacă nu evident: se judecă după roade. Asta e una din ideile alea uşor de priceput dar greu de aplicat.<br /><br />Trebuie să taci suficient de mult ca să poţi auzi. Iar în cuvinte, e un singur lucru de ascultat: inima.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-5026624703784822853?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-46264601054921205192010-09-16T06:06:00.014+03:002011-03-25T13:19:25.086+02:00Tratamentul nu prea funcţionează. Singurul efect notabil al lui este că nu-mi pot aduce aminte de cât timp sunt închis aici. Ar putea fi câteva săptămâni, ar putea fi zeci de ani. Poate chiar sunt aici dintotdeauna.<br /><br />Şi atunci, toate chipurile care apar în spatele ochilor şi toate întâmplările care îmi vin din când în când în minte, aproape fără nici o legătură între ele, toate par ireale, ca şi cum viaţa care ar fi trebuit să se lege din toate acele imagini ar fi doar o altă halucinaţie într-un şir neîntrerupt al iluziei.<br /><br />Iluzie peste iluzie, asemenea textului acesta, pe care îl scriu în minte, imaginându-mi fiecare literă pe rând, colorându-se, arzându-se în pereţii moi şi albi ai celulei. Pot astfel să ţin minte cantităţi enorme de text, memorând imaginea arsă. Altfel, nu aş şti niciodată să mai aşez cuvintele la loc, n-aş mai şti să le pun în aceeaşi ordine. Iar aici nu există nici o altă ordine decât cea interioară.<br /><br />...<br /><br />Doctorii par mulţumiţi atunci când mă văd liniştit. Primul efect al medicamentelor este că îmi relaxează corpul. Dar abia după ce închid ochii începe ceea ce, de fiecare dată, pot descrie drept magnific.<br /><br />Uneori văd explozii de culoare. Forme infinit de complexe, mişcându-se după ritmuri universale şi însoţite de senzaţii atât de înălţătoare încât orice altă nirvana pare improbabilă.<br /><br />Totuşi, nu există niciodată prea sus, ori prea mult. Nu simt că am ceva de pierdut. E o joacă mai serioasă decât plecarea. Ca atunci când cuvintele încep să se rotească într-un dans la fel de fragil ca orice altceva şi totuşi atât de fascinant. Sunet după sunet, ordine perfectă. Limbajul de suflet se transformă în cel secundar şi îl conduce fără vanitate, fără aşteptări de împlinit.<br /><br />Alteori găsesc respiraţia potrivită pentru clipe de linişte totală. Atunci este cel mai bine. Senzaţie pură, arteziene de emoţie fără nici o umbră de gând. Detaşarea şi relaxarea supremă. Acolo nu există nevoie de dragoste, acolo e întreg sentimentul.<br /><br />Când îmi reuşeşte asta, rămân ore întregi încărcat cu o energie formidabilă, pe care am decis totuşi că e mai bine să nu o arăt. Nu cred că toţi sunt pregătiţi să o vadă. În lumea în care am corpul nu există certitudini. Totul e supus îndoielii.<br /><br />...<br /><br />Apoi sunt toate apariţiile ce mă vizitează. Cred că pe câteva le-am inventat eu. Nu aş putea spune nimic sigur. Chiar asta îmi spunea Bufonul un pic mai devreme.<br />- Prima regulă: cei care încearcă să îţi ofere răspunsuri – ei bine, cele mai mari şanse sunt ca ei să se înşele. Singura frumuseţe a certitudinilor este că-ţi oferă loc să te îndoieşti de ele...<br /><br />Bufonul e una dintre vocile care m-a însoţit peste tot.<br />- Trebuie să aflu! îi zic.<br />- Am presimţirea că vrei să faci un proces aici, deşi nu cred că ai cu cine, dacă nu socoteşti zidurile astea vechi. Unele lucruri stau mai bine îngropate...<br />- Numai dacă sunt moarte.... Am aşteptat atâţia ani! La început am fost împiedicat să plec. Mai târziu mi-a fost frică. Apoi am încercat să mă pregătesc, deşi n-am ştiut niciodată pentru ce anume.<br />- Eu cred că îţi faci prea multe griji, spuse Bufonul. O să te scot să pescuim, în fiecare zi, până o să te coacă soarele de tot, apoi o să verificăm fetişcanele din împrejurimi, iar seara te îmbăt cu vin, să visezi îngeri...<br /><br />Zâmbesc trist de fiecare dată când îmi vorbeşte despre lumea de afară. Uneori se aprinde atât de mult şi pare aşa de fericit, încât îl las să vorbească fără să-l mai întrerup. Alteori nici măcar nu-l ascult.<br />- Nu ştiu ce-o să mă fac cu tine, insistă Bufonul. Eu îţi vorbesc despre adevărata fericire şi tu visezi...<br />- Dacă am învăţat până acum ceva, a fost că fericirea nu vine niciodată atunci când o aştepţi – şi cu atât mai puţin atunci când pleci în căutarea ei. Uneori mă gândesc că fericirea trebuie subminată ca să se împlinească.<br />- Nu ştiu de unde le scoţi. Eu ştiu că dacă-mi sabotez sticla cu vin, mâine n-o să mai am ce să beau. Şi filozofia n-o să-mi ţină de sete.<br />- Ai şi tu dreptatea ta. Depinde ce cauţi, până la urmă.<br />- Ştiu, tu îţi doreşti liniştea. Dar liniştea ta supremă mă sperie: prea seamănă a moarte...<br /><br />...<br /><br />Brusc, camera se schimbă. Una după alta, se aprind sute de lumânări. Nici un alt sunet nu mai întrerupe liniştea nopţii. Afară, simt cum cerul dispare într-o ceaţă sălbatică, primordială. Lângă mine a apărut o prezenţă feminină, ce poartă o mască. Ştiu prea bine cine este, altfel n-aş fi atât de paralizat. Partea bună este că după frică începi să vezi cu adevărat oportunităţile. Astfel de discuţii nu sunt de ratat.<br />- Unde dormi tu? o întreb...<br />- Între vis şi miracol...<br /><br />Între noi, pe o masă rotundă cu picioarele sculptate în formele labelor unui leu, o carafă cu vin şi două pahare. Fotoliile îmbrăcate în pluş roşu se asortează cu perdelele grele.<br /><br />- Mâine va fi o zi importantă pentru tine, îmi zice.<br />- Mâine e doar o altă zi, îi răspund. Spune-mi mai bine ce doreşti de la mine.<br />- O să înţelegi la momentul potrivit, dacă vei fi pregătit şi dacă vei supravieţui până atunci.<br />- Este o ameninţare?<br />- Nu. Doar un joc.<br />- Unul periculos, se pare.<br />- Pericolul nu vine din partea mea. Eu doar aşez piesele ca partida să înceapă. Restul evenimentelor vor continua să se nască din ceea ce a fost deja sădit.<br /><br />N-am văzut la nimeni până acum un păr atât de întunecat. Este un negru cărbune, cu străluciri ciudate. Apoi, ochii încep să îi strălucească din ce în ce mai intens. Mai mult decât oricare dintre lumini. Face un semn scurt de avertizare, apoi întreaga cameră îngheaţă în timp. Flăcările încremenesc. Cercurile ce se apropiau, în pahare, dinspre centru spre margine, se opresc. Mă ridic din fotoliu şi mă apropii cu o curiozitate intensă de una din lumânări. Ea zâmbeşte.<br /><br />- Încearcă!<br /><br />Întind mâna şi ating flacăra. În loc de căldură, degetul întâmpină rezistenţă. Ea îşi lărgeşte un pic zâmbetul.<br /><br />- Avem nevoie de ceva mai mult timp pentru toate discuţiile. Să începem.<br /><br />Se ridică fără efort din fotoliul său, ca şi cum o mână ar fi împins-o sau ca şi cum legile fizicii n-ar avea nici un efect asupra corpului său. Ne apropiem unul de celălalt şi ea îmi atinge capul cu palmele, în dreptul tâmplelor. Simt brusc o vibraţie ciudată. Un sunet începe să-mi urce în urechi până ce pare că ajunge la o intensitate insuportabilă. Apoi, brusc, se linişteşte. Auzul începe să perceapă ceva ca o respiraţie continuă. “Sunetul tăcerii”, îmi gândeşte mintea. În timp ce le inspectez, mişcându-mă uşor, toate obiectele din cameră par cuprinse de viaţă. Este ceva comun în tremuratul lor infim dar totuşi atât de clar. Un ritm identic. Imediat descopăr şi mirosurile. “Fag ars. Mahon umed. Ceară arsă. Nisip cu siliciu. Sare. Alge. Praf de cărămidă. Struguri fermentaţi.” Toate odată şi totuşi de intensităţi diferite. Toate simţurile ascuţite mai mult decât ar fi părut omeneşte posibil.<br /><br />- Imaginează-ţi. Asta e doar o mică parte. Cât de mult crezi că poţi să simţi?<br /><br />Mă aşez din nou. Probabil am o expresie pierdută.<br /><br />- Este uimitor… zic, după ce stau nemişcat câteva momente. Cum poţi să explici asta?<br />- Eu nu trebuie să-ţi explic nimic. Eu îţi arăt. Te conduc într-un vals gigantic, într-o călătorie epică spre întrebarea ta cea mare. Spre victoria sau frica ultimă.<br />- În primul rând, de ce pe mine?<br />- Încă nu ai învăţat ce să mă întrebi ca să-ţi dau răspunsurile de care ai nevoie.<br />- E un singur răspuns la întrebarea pe care o caut?<br />- Da şi nu.<br />- Asta da ambiguitate.<br />- Foloseşti cuvinte care nu mi se potrivesc. Ceea ce oamenilor li se pare neclar, pentru mine este clar ca Unu. Asta e diferenţa între Înţelegere şi Pătrundere.<br />- Da, există o frustrare în aceste unelte născute din mişcare şi dor.<br />- Ai moştenit firea poetică a tatălui tău...<br /><br />Deschid gura să spun ceva, apoi mă opresc. “Desigur” îmi zic. “Se joacă. Ce e esenţial să întreb?”<br /><br />- Cine o să mă ajute?<br />- Totul. Nimic.<br />- Explică.<br />- Dacă aştepţi miracole, n-o să vină. Dar poţi învăţa să le faci.<br />- Cine o să-mi stea împotrivă?<br />- Tu. În primul rând.<br /><br />...<br /><br /><br />O singură dată m-a lăsat s-o ating şi am simţit sentimentul acela al unicei Icoane. Ne-am privit îndelung. E doar un spaţiu gol, al ochilor. Dar atâtea apar atunci când te priveşti bine. Dincolo de orice, primează senzaţia. Pe măsură ce îşi coboară masca, dispare îndoiala. Prima oară când a apărut, până şi Bufonul s-a oprit din râs.<br />- Ăsta e unul din momentele în care ar trebui să uit de tine... i-a zis.<br />- De azi, n-o să mai uiţi de mine niciodată. O să locuiesc în umbra ta.<br /><br />...<br /><br />Lângă ea mai apare o persoană. E bătrânul Socrate. Apare întotdeauna însoţit de un pietroi enorm şi ţine o cupă în mână de parcă toată viaţa lui ar depinde de ea. La început n-a fost de acord cu scrisul meu din minte. Dar când i-am zis că doar asta rămâne din mine aici, n-a mai insistat. Ca de fiecare dată, începe din senin.<br />- Am auzit-o din gura unui înţelept. Spunea că partea din suflet unde sălăşluiesc poftele este prin natura ei supusă schimbărilor şi celor mai contrarii influenţe. Această parte a sufletului ce nu se poate constrânge şi care nici nu-i în stare să reţină ceva, este ca un butoi fără fund, din cauză că nu se umple niciodată... Dintre toţi cei coborâţi în Hades, cei mai nenorociţi sunt aceia ce sunt nevoiţi să toarne într-un butoi găurit apă cu un ciur nu mai puţin găurit. Ciurul e sufletul; fiindcă şi el e pătruns de găuri şi-i incapabil să reţină ceva din pricina orbirii şi a lăcomiei.<br /><br />Tăcem toţi. Când îmi amintesc să respir, porneşte şi vocea.<br />- N-am mai scris de mult...îi zic... N-aş mai scrie niciodată... Până la urmă, pentru ce, când dispariţia e atât de simplă?... Dacă sunt sincer nu mă crede nimeni - şi doar de dragul corpului şi al unui oftat nu mai mint... De prea mult timp visez că nimeni nu vorbeşte nimic.<br />- Ce vrei să auzi? Ce ai nevoie să auzi? Credeam că am depăşit momentul confirmărilor... zice el şi mă priveşte cu greutate...<br />- Mi-am aruncat vâslele în apă... Nu se vedea nici un orizont, nu se vedea nici măcar cerul. După multă disperare am început să construiesc o insulă, nici eu nu ştiu din câtă nebunie şi am tăcut acolo definitiv... Am plecat apoi la război cu dumnezeu - despre mine ce să mai vorbesc... Piatră după piatră, foc după foc, am întors totul şi nu am găsit nici măcar războiul...<br />- E doar o cădere liberă, o putrezire cu miros de rai. Tragi cortina, coborând apoi cenuşiu în strigătul nopţii din tine... În rană se îndeasă singurătate cel mai bine...<br /><br />Se schimbă la faţă, întinereşte mulţi ani în câteva clipe. Transformarea se opreşte întotdeauna la 31 de ani.<br />- Dacă Lumina care este în tine este Întuneric, cât de mare trebuie să fie Întunericul acesta!<br /><br />...<br /><br />Soarbe cu plăcere intensă din cupă. Apoi întoarce palma către cer. Mâna rămâne întinsă. Sufletul speriat. Şi tristeţea ca o mantie groasă.<br /><br />În umbră, ochii celei mai frumoase femei din lume luminează.<br />Luminează ca ultimul far al Genezei, din oglinda nenăscutei balene.<br />Cu plăcerea curată, nebunia se adânceşte sub gene.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-4626460105492120519?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-40270898899667472302010-08-25T16:12:00.002+03:002010-09-05T21:27:40.818+03:00De pe străzi şi alei, sentimentele se retrag în camerele lor.<br />E semn că se apropie seara.<br />Sentimentele, ca şi fluxul, se retrag pentru că există somn.<br />O legănare de la extaz în agonie şi în Apoi.<br /><br />Pe tărâmul nopţii, corpul îşi schimbă vibraţia.<br />Percepţia se schimbă.<br />În caleaşca ei personală<br />soseşte voluptoasa atracţie a necunoscutului.<br /><br />Ca şi corpul pe jumătate dezvelit<br />mintea se joacă atât cât a fost lăsată să descopere joaca.<br />Sufletul, la fel...<br /><br />Femeia plecării îmi mângâie fruntea iar eu râd lipsit de greutate.<br />O aud fredonând abia şoptit:<br />Hello, darkness, my old friend<br />I’ve come to talk to you again...<br /><br />...<br /><br />Acolo unde lucrurile încep şi acolo unde se termină, există miracole.<br />Din când în când aud ţipătul lanţului.<br />Din când în când halucinez mosc în temple dulci şi sărate.<br />Ea îşi apropie coasa de coapse şi îmi povesteşte despre cerul din spate.<br /><br />Noaptea a picurat toată în apus.<br />Strop cu strop, nuanţă după nuanţă<br />portocaliul s-a transformat în negru.<br />Apoi în beznă.<br /><br />De acolo pleacă şi acolo se întorc toate.<br />Orice om mare ştie că bezna păstrează sămânţa magică a luminii.<br />Orice copil ştie că nu e chiar uşor să faci magie.<br /><br />Implică multe cunoştinţe,<br />o căruţă cu imaginaţie (o vezi?),<br />un ochi pentru frumos, un ochi pentru tragic<br />şi unul pentru lumină.<br />Aste numai ca să poată să-şi înceapă ucenicia.<br /><br />Pentru început trebuie să înveţi alchimia.<br />Transformările sunt teribil de importante -<br />mai ales cele din interior.<br />Pe undeva pe acolo afli ceea ce începi să cauţi.<br /><br />Ca să creezi trebuiesc desigur uneltele potrivite.<br />Felurite sunt acestea precum chipurile oamenilor.<br />Însă toate au nevoie de stăpânirea formulelor magice.<br />Acestea nu se obţin decât atunci când eşti Înăuntru.<br /><br />Înăuntrul e mare.<br />E mare cum numai lucrurile precum universul pot fi.<br />Îl poţi găsi teribil de aglomerat ori poţi găsi linişte.<br />Liniştea şi haosul sunt, la rândul lor, de multe feluri.<br /><br />În locul în care s-a terminat una şi încă nu a început cealaltă<br />există Intermediarul – ca duhul ce întreieşte soarta profetului.<br />Totul este liber şi firesc<br />iar firele ţesăturii se potrivesc cu măiestrie<br />din umilinţă.<br />Căci cel ce crează la rândul său<br />ştie că orice stăpânire este un împrumut.<br /><br />Abia după Căutare iei lut şi laşi incantaţia să se rostească singură.<br />Spiritul conduce raţiunea prin urechea infimă a nebuniei<br />cea suficient de încăpătoare<br />ca orice elefant cu bun simţ să o străbată.<br /><br />...<br /><br />Pentru orice creaţie, construieşti întâi Scena.<br />Aici, grandios şi mistic, guvernează <i>in absentia</i> femeia plecării.<br />Doar în faţa ei oamenii devin sinceri.<br />Adevărul e o necesitate a despărţirii.<br /><br />Buzele se mişcă imperceptibil.<br />Fruntea coboară spre ţărână.<br />Mâna prinde un singur fir şi începe să-l ridice.<br />Iese viaţă numai din mişcarea acelora<br />al căror suflet s-a descărcat în pragul sfârşitului.<br /><br />Moartea e prietena magicienilor.<br />Ies la plimbări lungi şi stau de vorbă<br />aşa cum puţine cupluri din lume au învăţat să vorbească.<br /><br />La început, doar stau şi se privesc.<br />Priviri oglindite una în cealaltă,<br />care par uneori să fie mai lungi decât mileniile.<br /><br />Dar cu Ea nu există stinghereală.<br />Ea este cea mai naturală din lume.<br />Prezenţa ei este cu adevărat hipnotică.<br />Adevărata frumuseţe urcă în mister şi coboară în taină.<br /><br />Coboară pe trepte necunoscute în cel mai familiar instinct al fiinţei.<br />Urcă în manifestul cerebral al sentimentului.<br />Te rosteşte. Te în-fiinţează.<br />În cazul magicienilor, Ea este cea care îi conduce acasă.<br /><br />Dar prieteniile bune durează o viaţă.<br />În căutarea lor, Ea îi duce dincolo de margini<br />înspre acel lucru care să nască din nou infinitul<br />dacă ar fi să se termine.<br /><br />Numai voalul ei are atâta vrajă cât să studieze toţi curioşii din lume<br />şi tot n-ar termina de citit mai mult decât două-trei scame.<br />Magicienii tot încearcă să-i ridice voalul<br />să-i descopere măcar gleznele fabuloase<br />căci numai la ea găsesc amânare.<br />Asta vor toţi de la Ea...<br /><br />Iar Ea zâmbeşte întotdeauna cald şi îi linişteşte pe toţi.<br />Îi hrăneşte, dă un sens umbrei lor.<br />Cine are ochi de văzut, să vadă:<br />sunt oameni care n-au umbre şi umbre care n-au oameni.<br /><br />Magia îşi urmează calea Ei, tot timpul acolo şi niciodată prezentă.<br />Spre deosebire de vorba muritorilor<br />magia nu străbate ţara lui Ego<br />înainte de a-şi îndrăzni formularea în Cuvânt.<br /><br />În faţa cuvintelor, ea se sprijină cu un cot în miracol<br />şi cască plictisită...<br />Tăcerea ei vorbeşte mileniilor şi celor care ştiu că<br />acolo unde lucrurile încep şi acolo unde se termină, există miracole...<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-4027089889966747230?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-45025852718837090052010-05-08T00:01:00.011+03:002010-06-24T19:39:36.655+03:00(Povestea de faţă se adresează unui american din doi - şi unui canadian, australian, european din patru: adică acelora care cred în cuvântul ad-literam al Bibliei. Acţiunea se petrece exact acolo unde spune titlul.)<br /><br />...<br /><br />Era o zi însorită, ca toate celelalte de până atunci. Adam era încă singur, nici nu ştia ce e aia femeie. Nu avea mai nimic în program, mai culegea o portocală, o banană, dar niciodată un măr. În această dimineaţă, însă, fusese trezit devreme.<br /><br />Dumnezeu veni la el, îl luă afectuos de după umeri şi grăi:<br />- Adame...<br />- Da, Doamne, te ascult...<br />- Hai să-ţi spun ce idee mi-a venit. (Şi zâmbi larg)<br />- Spune, Doamne...<br />- Aşază-te, mai întâi... Bun...<br />Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el". (Geneza, 2:18)<br />- E o idee minunată, Doamne, zise Adam. Eşti măreţ într-adevăr. Şi ce trebuie să fac eu?<br />- Uite, eu o să încep să aduc în faţa ta, pe rând, toate fiinţele vii pe care le-am creat. Şi tu te gândeşti un pic la fiecare şi le dai un nume...<br />- ...<br />- Ce zici? Sună interesant?<br />- Da, Doamne, dacă zici Tu că trebuie...<br />- Zic...<br />- Nu pot să pun nume doar la animalele care mă interesează?<br />- Adame, dacă tot te apuci, trebuie să pui la toate.<br />- Bine, păi... începem chiar acum? (şi privi cu regret umbra poieniţei unde se relaxa de obicei ronţăind ciuperci)<br />- Dar când?! Acum începem.<br />- Bine, Doamne...<br /><br />Şi au început ei aşa, cu fiecare animal. La început a mers lent, că mai întreba Adam ce face animalul respectiv, ce mănâncă, de ce are atâtea picioare, sau de ce n-are deloc... În prima zi, puse nume la aproape o sută de animale. Spre după-amiază se opriră.<br /><br />- Gata pentru azi, Adame, zise într-un final Dumnezeu. Sunt opt ore de când faci asta. Ar fi bine să te obişnuieşti cu intervalul ăsta de muncă. Dăcă vrei îţi arăt peste câteva milenii cum o să fie...<br />- Lasă, Doamne, nu-mi mai arăta acum, că sunt obosit. Mă duc şi eu să mă întind un pic la umbră.<br />- Vezi ce faci la noapte, că mâine dimineaţă continuăm...<br />- Daa?? Mai sunt multe? (pentru prima oară, Adam avu o presimţire)<br />- Eh, mai sunt câteva. Nu te speria, luăm fiecare zi pe rând.<br />- Ah, deci o să fie destule zile în care o să fac asta de acum încolo?<br />- O să fie. Hai, du-te acum la joacă...<br /><br />Şi plecă Adam. În noaptea aceea dormi neîntors, visând tot soiul de animale ciudate, alergând sau târându-se pe pământ, săpând galerii pe sub, altele în apă, lucioase, altele în văzduh, cu aripi...<br /><br />În mod cert, Adam NU visă dinozauri. Ei nu existaseră niciodată şi nici nu mai aveau când să existe. Dumnezeu probabil că le crease direct fosilele şi apoi făcuse vreun miracol de-al Lui ca să pară vechi de milioane de ani, în cazul în care cineva o să decidă să le dateze după ce-o să descopere carbonul...<br /><br />Următoarea zi, o luară de la capăt. Adam nici nu mai întrebă despre fiecare, doar le căută nume. Se gândea mai mult acum, deja era în criză de inspiraţie.<br /><br />- Doamne, nu mai ştiu ce nume să le mai dau, răbufni el la un moment dat...<br />- Ei, haide, nu fi leneş, cum să nu ştii? îl mustră Dumnezeu.<br />- Doamne, nu ştiu sigur ce limbă e asta pe care o vorbim acum, că momentan nici nu mai există alta ca s-o compar, dar câte litere şi câte combinaţii crezi că pot să fac?<br />- Hai Adame, foloseşte-ţi imaginaţia...<br />- Păi Doamne, nici măcar n-am cum, ce conexiuni să fac? Nici nu am ieşit din Grădină, nu ştiu mare lucru despre lume, latina încă nu există... Nu ştiu NICI UN ALT NUME ca să mă ajut de ele şi să numesc animalele după acele alte nume...<br />- Adame, vezi că începi să ridici tonul...<br />- Iartă-mă, Doamne, dar sunt frustrat. Practic, o să ajung să fac nişte combinaţii foarte ciudate de litere, în curând.<br />- Fă-le. În curând, o să ai nevoie să le faci şi foarte lungi.<br />- Ceee? (Adam avu a doua presimţire în legătură cu treaba asta) Doamne, o să fie multe rău, nu-i aşa?...<br />- Hai, că pierdem vremea. Aşa nu ajungem nicăieri. Spune odată: cum vrei să se numească animalul ăsta?<br />- ...<br /><br />Şi astfel continuară până la sfârşitul zilei. A treia zi a fost şi mai cumplită. După o săptămână, Adam îşi ura viaţa. Peste două luni, era pe culmile disperării. Strigă deznădăjduit: <br /><br />- Doamne, nu mai pot! Nu mai vreau! Nu mai pot!<br />- Adam, calmează-te. Ce ai?<br />- Doamne, spune-mi: cât o să mai dureze calvarul ăsta?<br />- Păi asta e în funcţie de tine. Dacă pierzi vremea, o să dureze mai mult.<br />- Doamne, nu fi vag. Tu le ştii pe toate, spune-mi exact câte animale mai sunt.<br />- Eşti sigur că vrei să ştii, Adame? Înainte de toate, trebuie să te felicit: în lunile astea două, ai pus nume la peste o sută de mii de animale.<br />- Doamne, spune-mi câte mai sunt, oftă Adam...<br />- Exact 29.892.768 de specii, zise Dumnezeu.<br /><br /><b>- CÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂÂT?!?!?!</b><br /><br />- Adame, gândeşte-te. Dacă reuşeşti să păstrezi ritmul, dacă nu stai mai mult de zece secunde ca să te gândeşti la fiecare animal, în aproximativ 40 de ani terminăm. Plus-minus ceva. Hai, să zic o sută, cu întârzieri, cu probleme neprevăzute şi tot restul...<br />- ...<br /><br />Nu există prea multe informaţii despre ceea ce s-a întâmplat în următoarea perioadă. Într-un final, după cumplite sforţări de a nu înnebuni, Adam termină treaba. "Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice" (Geneza, 2:20) Când îşi dădu seama că terminase, începu să plângă de bucurie. Atunci grăi Domnul:<br /><br />- Adame.<br />- Doamne, am terminat!!! Am terminaaat!!!<br />- Bravo, Adame, bravo. Acum vrei să-ţi spun care e cea mai tare fază?<br />- ...<br />- La 2000 şi ceva de ani după ce o să-l trimit pe fiu-meu, cu toate maşinăriile pe care o să le inventeze urmaşii tăi, o să se numească calculatoare, baze de date, în fine, n-are rost să te încarc acum... ideea e că atunci, cu toată tehnologia, abia o să pună nume la două milioane de specii. Nu eşti bucuros că tu, acum, de unul singur, fără nici un ajutor, ai pus nume la toate cele treizeci de milioane?!<br />- ...<br />- Dar ştii ceva? M-am tot gândit...<br />- ... (o a treia presimţire groaznică se strecură în inima lui Adam)<br />- Mai ţii minte ce ţi-am zis la început? Că nu e bine să fii singur şi că trebuie să-ţi fac ajutor potrivit pentru tine?... Că doar de asta ne-am apucat să facem ce-am făcut, nu?<br />- Ţin minte, Doamne.<br />- Ei bine, am ajuns la concluzia că nu am găsit ajutor pe potriva ta (Geneza 2:20)<br />- Doamne, a trebuit să pierd un secol ca să descoperi asta?<br />- Adame, mi-a venit o idee genială. M-am gândit mult dar acum ştiu ce trebuie să fac. O să creez cel mai frumos ajutor dintre toate. O să vezi. Nici nu ai idee din ce o s-o fac...<br />- Huh?... mai apucă să spună Adam înainte de a pica într-un somn adânc.<br /><br />"Şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie"... (Geneza, 2: 21-22)<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-4502585271883709005?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-46580748540820856302010-05-07T15:37:00.000+03:002010-05-07T15:37:56.006+03:00Cel mai practic sfat pe care l-am primit în viaţa mea a fost să mă feresc de sârma ghimpată la nivelul puţei.... şi al doilea să nu uit că Bătrânul are umor.<br /><br />Cred că cea mai notabilă realizare a creştinismului, deşi nu a început cu o poantă, e să fie una de atunci încoace.<br /><br />Una caldă, una rece. Ăia isteţi n-o să-şi piardă vremea ca să mă întrebe cum vorbesc de Bătrân şi în acelaşi timp mă amuz de preoţii rataţi şi cartea pe care n-au înţeles-o.<br /><br />Ceva îmi spune că cititorii isteţi sunt şi ei împăcaţi, ca şi mine, că n-o să fim urmăriţi cu lansatorul de fulgere pentru că îndrăznim să facem glume pe seama unor inepţii scăpate prin biblie. Pesemne s-a întâmplat când a picat conexiunea profeţilor cu Duhul Atoate-ştiutor şi... au trebuit să pună din burtă.<br /><br />Personal, am mai multă încredere în datul în bobi decât în capitolul în care Adam pune nume fiecărui animal. Ce?? Cum adică... fiecăruia? Am recitit rândul din biblie de mai multe ori. Tot ce e pe pământ, sub pământ, în apă şi în aer? Esteţi siguri? Cât timp i-a luat să facă asta? Adică ştiu că nu erau prea mulţi biologi pe vremea aia ca să vă tragă de mânecă, dar sunt cam multe specii pe planetă... Asta e, acum că au scris-o deja, e cuvântul domnului, deci aşa s-a întâmplat.<br /><br />Umor involuntar. La ăsta chiar nu te aştepţi. Zău. Ca atunci când faci bine şi ţi se dă în barbă. Păi dracu’ te pune să faci bine indiscriminat? Şi dup-aia tot Omul e ăla care se supără că i se dă cu tifla după ce-şi face un altar din Binele lui... Eu nu-ţi zic acum să nu-l faci, dar ţine minte că e ca păpădia: nu te duci cu ea în faţa ventilatorului, că rămâi cu ea cheală...<br /><br />Umor involuntar: ca atunci când treci pe lângă nişte vaci cu jointul în gură şi rosteşte gura fără tine: Bună iarba?!<br /><br />Sau ca perla inestimabilă a unui prieten: Bă, viaţa e grea, dar dură...<br /><br />O am şi eu pe a mea, care a pus capăt unei discuţii ce abia începuse să pară intelectuală: problema lu’ Sisif e că nu-l ajută nimeni...<br /><br />Acum un sfat serios. Niciodată să nu-ţi dai chiloţii jos dacă nu eşti pregătit(ă) de surprize... Apropo de surprize, pe Eva aş vrea s-o văd la Andreea Marin. Să explice ea cu lacrima în ochi cum o înjură o umanitate întreagă pentru un prăpădit de măr. O fi fost gustos?? Erau mere roşii, galbene, de care? Am căutat, dar nu scrie...<br /><br />Decât de ciuperci halucinogene care despart norii şi te fac să auzi voci. Pe care, Moise, pentru că era mai lentă livrarea pe vremea aia şi încă nu-i venise laptopu comandat, a făcut ce-a putut şi le-a cioplit în piatră. Deh.<br /><br />Însă partea mea preferată a poveştii e aia în care coboară de pe munte şi îi vede pe ăilalţi, adică omenirea, ce făceau. Se uită la tăbliţe, se uită din nou la ei. Şi iar la tăbliţe: ce mama dracului?! Faceau ăia TOT ce scria acolo să nu facă... Şi primul gest e să-şi bage pula în ea de umanitate, că e irecuperabilă... şi dă cu ele de pământ. Abia după ce se calmează niţel, îi vine mintea de pe urmă: sunt mai bune şi mai puţine, decât deloc...<br /><br />Sfat? Degeaba dai porunci celor care nu sunt dispuşi să asculte. Încearcă mai întâi cu exemplul personal şi eventual cu... sfaturi. Cu alte cuvinte, dacă vrei să dărâmi un zid, caută mai întâi o crăpătură. Ce ar mai fi de învăţat? Păăi... s-o laşi mai moale cu poruncile când tu însuţi eşti pe la dungile de pe şoseta broaştei. Sau pe la Inchiziţie...<br /><br />Daa, Bărbosu’ are atotumor... Dar poate n-are barbă. Cum să-ţi tunzi barba, dacă eşti indestructibil? Hmmm... Poate că s-a născut ca Chuck Norris, cu barbă. Şi înainte de Toate...<br /><br />Într-o zi, Chuck chiar mi-a dat Cel Mai Bun Sfat Din Lume. Dar nu pot să vi-l spun. Nu cred că i-aţi supravieţui...<br /><br />Pentru că-mi sunteţi simpatici, vă mai fac un cado’. Pentru toate vârstele: nu încercaţi să măsuraţi lăţimea orizontului cu ochelarii de cal... Mda.<br /><br />Până la urmă, în viaţa asta nu-i chiar aşa de greu să te simţi bine, dacă ştii ce faci. Altfel spus: sunteţi liberi să faceţi pişu pe gardul electric. Însă doar atunci când ţineţi ştecherul în cealaltă mână.<br /><br />Iar acum, pentru final, se cere o perlă a înţelepciunii, sfatul care o să înglobeze tot ce se poate spune despre... infinit. Nu?<br /><br />Ei bine, Sfatul Sfaturilor este următorul: dacă ai nevoie de sfaturi de la mine, mai bine îţi cumperi cercei.<br /><br />Btw, vrea cineva un fum? Că eu o să cad din mine dacă mai trag...<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-4658074854082085630?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-12390287209155106462010-05-05T19:18:00.002+03:002010-09-27T11:48:35.697+03:00N-o să fiu eu primul care vă spune că oamenii sunt ciudaţi. Din punctul meu de vedere, cel mai interesant lucru din lume este să taci şi să-i priveşti.<br /><br />- Hai, fă, să-ţi iau o halbă cu doi lei!<br />- Lua-te-ar hingherii pe lumea ailaltă, să bei acolo până n-oi mai putea... răspunde femeia cu basma şi cu patimă.<br /><br />Un chelios se uită amuzat la cei doi şi se împiedică de trotuar. Dacă ridici privirea, munţii guvernează majestuos peste întreaga staţiune. Nimeni nu ridică privirea. Doar stau la terasă şi se îndoapă cu mici şi cu bere.<br /><br />- Naşule, încă doişpe aci la masă, strigă un butoi de om, cu burta mai lată decât masa. În colţul gurii îi străluceşte grăsimea micilor. Se şterge cu dosul palmei, apoi ridică iar vocea:<br />- Hai şi cu berile mai repede!<br />Ai zice că i-a intrat timpul în sac. Aşa se grăbesc unii, de atâta grabă uită să trăiască.<br /><br />Două domnişoare merg legănat ţinându-se de mână. Un BMW le claxonează prompt şi o sperie pe femeia cu basma care se înneacă cu berea. Blesteamă ceva după maşină, în timp ce fetele aproape se rup de mijloc de atâta unduire, acum că au fost băgate în seamă. Le-a crescut valoarea cu două claxoane. Astea sunt în stare să strângă un tezaur în strigături şi bale.<br /><br />O cioară protestează deasupra terasei. O alta caută în coşul de gunoi. Aia de sus e mai sănătoasă şi mai sătulă.<br />- Dă şi mie doi lei, să-mi iau de mâncare.<br />- Doi lei?! Se miră bătrâna... Păi de unde să am eu să tot dau? Voi faceţi de zece ori mai mult decât am eu pensia... Hai, hai!...<br /><br />Ţigănuşul se face că pleacă, dar se întoarce şi o scuipă pe spate. Vesel şi plin de el, trece strada fluierând. Un bărbat cu un tricou pe care scrie BIVOLARU INNOCENT îl urmăreşte încruntat. Între timp, au mai venit trei bătrâni la masa femeii cu basma.<br /><br />- Ai, fă, ce dai la schimb pentru bere?<br />- Îţi dau creieru de nu-l ai... Auzi, auzi ce zice el mie... Ptiu, pupa-ţi-aş poza la cimitir...<br /><br />Sună un mobil. Soneria este clasică: cica-laca-cichi-cea... <br />- Alo! Da! Ai spune! Zbiară în telefon suficient de tare să-l auzi de la trei străzi depărtare.<br />Ai dracului Balcani... şi mi-a căzut şi-o bere în muscă...<br /><br />O mămică blondă trece strada cu o fetiţă şi mai blondă, de 7-8 ani.<br />- Maami?<br />- Da, puiule?!<br />- Azi nu mai e curcubeu?<br />- Nu mai e, scumpa mea...<br />- Azi e doamne-doamne supărat?...<br />Femeia se blochează o clipă.<br />- Nu, scumpa mea. De ce zici asta?<br /><br />Fetiţa cu ochii mari urmăreşte un bondar gigantic care trece pe lângă ea. A uitat deja ce a zis şi nu a auzit întrebarea mamei. Femeia o smuceşte de mână ca să nu o piardă în defavoarea bondarului. Când trece pe lângă mine, fetiţa zâmbeşte şi îmi face cu mâna. Şi a spălat toate păcatele lumii...<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-1239028720915510646?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-56561091944062120222010-05-04T14:29:00.006+03:002011-04-14T21:18:27.995+03:00Cu puţin înainte de a împlini 18 ani, am realizat că îmbătrânirea nu se petrece încetul cu încetul. Faptul că am măsurat timpul şi am inventat calendare nu schimbă lucrurile cu nimic. Evenimentele mari din viaţa cuiva sunt cele care îl schimbă. Atunci, în pragul majoratului, mă despărţisem de prima fată care însemnase ceva deosebit pentru mine.<br /><br />În noaptea aceea m-am simţit brusc mai bătrân, ca şi cum zece ani ar fi dispărut undeva în întuneric. Gândurile vioaie ale vârstei mă părăsiseră şi mă vedeam brusc pus în faţa altora, mult mai grave. Întrebări dificile îmi sunau între tâmple şi răspunsurile, majoritatea, păreau foarte triste... Până şi corpul părea obosit, ca şi cum ar fi simţit o apăsare a altei vârste, în locul celei reale.<br /><br />Desigur, după o vreme, senzaţiile apăsătoare s-au diminuat şi am început din nou să râd dimineaţa. Un soare nou se ridica pe cer şi culorile străluceau iarăşi la adevărata lor intensitate. Ca după o boală, corpul se scutura de oboseală. Începuturile sunt toate promiţătoare. Fiecare nouă dragoste e cea mai mare...<br /><br />Sentimentul ăsta în braţele căruia se abandonează toţi oamenii este ciudat într-adevăr. Indiferent cât de inteligent eşti, indiferent câtă experienţă crezi că ai strâns, mereu te ia pe nepregătite. Iar finalurile au acel ceva ce îţi năruie întreaga lume, chiar dacă nu e prima oară când ţi se întâmplă. La fel de firesc ca noul răsărit ce mă umpluse cu viaţă, a venit următorul apus.<br /><br />Momentele astea în care simţi trecerea multor ani au adăugat până acum o jumătate de veac la firele mele cărunte. Singura schimbare faţă de momentul de la 18 ani, este că mă întorc mai firesc la golul interior. Ca şi cum el ar fi singura realitate din care nu voi evada vreodată.<br /><br />Dar de căzut cad la fel de tare, dacă nu din ce în ce mai tare, cu fiecare nouă speranţă care mă ridică. Uneori mi-e tare greu să mai cred. Apoi trece. Totul e ciclic, totul e firesc. Şi, pentru o vreme, ziua pare însorită, muzica pune sângele în mişcare şi chemarea naturii se face auzită. Apoi se înserează şi te trezeşti iar în tăcerea camerei tale, într-o singurătate care se amplifică cu cât te gândeşti mai mult la ea. Dispare totul. Rămâne o disperare soră cu nebunia, întreruptă doar de încleştările furioase ale neputinţei. Supravieţuirea încetează să facă sens.<br /><br />“Doar are nevoie de un somn bun”, zicea mama de fiecare dată când păream slăbit… şi fără să ştie îmi salva viaţa cu replica asta pe care mi-a fixat-o în minte. Atunci când nu mai găsesc nici un sens în mine şi împrejurul meu, ştiu ce am de făcut. Dar nu orice somn e bun. Uneori parcă întreaga arenă a coloseumului se mută, cu luptă, cu animale şi cu gladiatori cu tot, în adormirea chinuită. De aceea trebuie să mă epuizez până la limita finală. Cât mai aproape de limită. Atunci când încolţeşte frica de moarte, ştiu că o să dorm bine. Un somn ca o comă, frate cu vindecarea prin cuţit.<br /><br />Şi nu mai e nimic de spus până mâine, la noul răsărit...<br /><br />...<br /><br />Care vine mai repede decât te aştepţi... Am ieşit la o plimbare prin pădure, urmărind cursul râului. În gură un Jo, ochelarii de soare pe nas. Totul este în floare, mai puţin nevoia mea de socializare... Mă lipsesc de conversaţii inutile despre orice.<br /><br />Ce să fie mai potrivit pentru mine decât poieniţa asta ruptă de lume, constantă în ciclurile pe care le trăieşte de milioane de ani? Ce ritm omenesc poate surprinde încremenirea asta atât de vioaie? Natura nu îşi deschide sufletul şi nu se confesează. Nu se plânge şi nu renunţă. Copacii căzuţi se transformă în poduri, crengile dansează în vânt. Cu răbdare infinită, ghindele se transformă în stejari. Râul sclipeşte şi îmi poartă dorinţele spre Dunăre, apoi spre mare. Peste ceva vreme, le voi recupera din nisip, transformate de curgerea continuă în perle sărate şi le voi arunca la loc în lume, purificate de neputinţă.<br /><br />Universul are simţul umorului şi se pricepe la surprize. Oamenii mai rar. Ei îşi văd de ceva-ul ăla pe care îl numesc drumul lor, atraşi de iluzii, de bani şi de nevoia de afirmare. Mi-ar trebui ani mulţi şi ceva mai mult decât cuvinte, ca să aşez într-o formă ceea ce natura umană a pierdut în ruptura ei de natura mai mare. Ar fi doar o altă irosire, să pui într-un sistem ceea ce numai tu categoriseşti. Universul este indiferent.<br /><br />Universul nu e nicicum, el doar este. Atributele sunt inutile. El îşi este sieşi cel mai potrivit atribut, de aceea poate fi redus la un singur cuvânt, fără ca în timpul ăsta să înceteze să fie tot ce este. Universul se aseamănă cu apa, luând forma omului în care stă o vreme. Omul e dator să se modeleze şi nu fără durere: el este şi modelatorul şi lutul.<br /><br />Oamenii interpretează, caută explicaţii, dar în raport cu sistemul, fiecăruia îi este prea greu să accepte variaţiile de viziune ale celorlalţi şi prea uşor cedează tentaţiei de a impune propriile viziuni celorlalţi. Eu nu vreau să te conving de nimic. Filozofia mea de viaţă este să nu încerc să conving pe nimeni de filozofia mea de viaţă.<br /><br />Nu posed nimic, nici măcar puterea de a face pe cineva fericit. Nici măcar pe mine însumi. Gândirea, acest păcălici rătăcit în cercuri vicioase, renunţă să dea sentinţe. Doar construieşte poveşti micuţe, în uitarea cu buze amare. Ca un dezechilibru care şi-a pierdut echilibrul.<br /><br />Dar astăzi e mai bine, turbarea e neputincioasă. Pentru câteva momente, uit de întoarcerea în pământul prin care acum mă joc cu degetele, într-o poieniţă din Herculane, atât de orbit de trăire...<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-5656109194406212022?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com6tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-66761834144266546862010-04-24T17:19:00.003+03:002010-04-24T17:30:35.528+03:00"Scrie."<br />O voce se rupe din liniştea nopţii. Nu ştiu dacă e propriul meu gardian, o întâmplare ori un strigăt din interior. Vocile se joacă în minte. Provoacă. E timpul să le ascult cu atenţie. Adâncirea în sine e comparabilă cu peştele mare şi lent care încearcă să vâneze în bancul imens de peşti minusculi: se vor împrăştia în jurul său, fără să înceteze să formeze un tot.<br /><br />În momentul de început, spune o voce, înainte de a scrie, trebuie să existe rugăciunea. Ea e cea care dă sens explorării Misterului... Până acum nu m-am rugat niciodată, îi răspunde altă voce. Poate am fost prea mândru. Dar în umbra Cuvântului, totul face sens... Rugăciunea nu e pentru cineva anume, ci pentru toţi. Întotdeauna.<br /><br />...<br /><br />I dared not bother thee, Lord, with my voice<br />I dared not shape an echo in the madness here<br />But now the time has turned from ignorance to choice<br />And time, in tune with fate, evolves a clearer clear<br />In love, indeed, with all the madness here.<br /><br />The day has come. The prophets are all still<br />Yet breathing in the sails of Nevermore.<br />Reclaim these friends of mine, uncertain in their skill<br />To perfect, solid skies of bliss as Core<br />In love, indeed, with sails of Nevermore.<br /><br />And turn their Core to Heart, repenting whole<br />Give perfect argument to their undying fear<br />So sense, beneath all their revolving role<br />Could finally unleash the Mask, the Tear<br />In love, in deed, with all the madness here…<br /><br />...<br /><br />Aşa să fie...<br /><br />Studiez gândirea în timp ce se produce, încercând să conştientizez vocile care se aud... Una e cea care construieşte discursul prezentului şi pune întrebări. Ea va decide pe care dintre celelalte le va asculta şi ce răspuns va construi pe fundaţia încrederii în Sine.<br /><br />Apoi este prezenţa tăcută. Observatorul. Cel care niciodată nu spune nimic, doar priveşte. Expresia este neutră, dar tocmai din această cauză ego-ul se testează cel mai bine în faţa lui. Este oglinda mată, care te cere pe tine, cel sigur, trecut şi cernut prin nesiguranţă. Dacă râzi, nu va râde cu tine, dacă plângi, va rămâne la fel de indiferent. Prin tăcerea lui te întreabă perpetuu despre masca ta şi despre sinceritatea adevărată.<br /><br />Altă voce ştie un singur cuvânt. Ca un rătăcit prin lanul clipelor, ce strigă continuu: eu, eu, eu... Este jumătatea neterminată a podului. Ego-ul îşi aude numele şi se afirmă. De cele mai multe ori inutil.<br /><br />Apoi găseşti alter-ego-urile, măşti mai noi sau mai vechi create de imaginaţie pentru a acoperi şi a apăra tot ceea ce altfel se simte rănit. Aici există frumoasa variaţie a infinitului.<br /><br />Ca un nisip fin, presărate printre vocile interioare, sunt fragmentele amintirii, glasuri împrumutate ori învăţate, ce deseori se doresc şi se lasă confundate cu propria judecată.<br /><br />Gordias îmi spune că nu poţi dezlega nodul dacă nu găseşti capetele sforii. Nu putem să ne rezolvăm problemele dacă gândim în acelaşi fel în care gândeam atunci când le-am creat. Este evident că ai cel puţin o problemă, dar acum mă refer la cea mare. E timpul să schimbi viziunea. De ce anume ţi-e frică? Hai mai sus în Mister. Voiai să ştii unde începe artera artei? Aici, în haos, e sămânţa din care răsare pacea. Stai o vreme.<br /><br />Toate vocile astea îţi alcătuiesc moartea şi viaţa. Cu cât le separi şi le conştientizezi mai bine, cu atât mai aproape eşti de fragmentul de adevăr pe care încerci să-l construieşti. Un turn împletit din neant şi din dragoste.<br /><br />...<br /><br />Vocile se ceartă şi se distrează între ele. Există competiţie şi există trişori. Există sălbăticia turbării şi există puritatea copilului. Extremele par egale şi totuşi copilul învinge dacă nu uiţi de el. Uităm...<br /><br />Discursul vrea să fugă. Se răsuceşte, uneori pare să dispară, alteori se amplifică enorm. Alergi cu ideea, cu mintea încleştată ca pe ştafetă.<br /><br />Cauţi în întuneric fără lumină şi în lumină fără contur. Strigi după răspunsuri şi aştepţi revelaţia. O voce batjocoritoare se strânge pe respiraţie ca un şarpe constrictor. O alta te încurajează. Adevăratul vârf al înţelepciunii este bunul simţ, calea firească.<br /><br />Şi vocile nu sunt decât partea conştientă. Cea mai mică parte a minţii noastre. Cea mare comunică în multe feluri. Acesta e unul din motivele pentru care sunt mereu cu ochii pe Vis.<br /><br />...<br /><br />Vocile răspund sentimentelor, fidele ca umbrele.<br />Mi-ar plăcea să fiu mai înţelept. Să pot controla eu acele lucruri care, în schimb, mă controlează pe mine. Dar cum să controlezi un sentiment?! El tocmai asta este, o lipsă a explicaţiei, o imposibilitate a minţii de a pune în cuvinte ceea ce inima strigă.<br /><br />Nimic nu şterge definitiv Pierderea şi de aici se trage rădăcina tristeţii. Însă revelaţia nebuniei şi nebunia revelaţiei ne stăpânesc în măsurile muzicii divine. Guvernează deasupra noastră şi ne oferă două chei ca să ne acordăm, asemenea instrumentului, viaţa.<br /><br />Mergi mai departe pe fir şi încerci să stăpâneşti sentimentul care îţi permite divina libertate: iubirea. Dar nu iubirea crasă a năbădăilor. Prea des picăm, cu suficienţă, testul sentimentului suprem.<br /><br />Ne străduim să învăţăm. Din fiecare câştig tragem experienţă. Din fiecare pierdere – o şi mai mare experienţă. Doar prin pierderea supremă, descoperim revelaţia.<br />Arătând spre cer, spre nemurire, vârful degetului tău o atinge pentru o clipă. Asta e una din direcţiile gândurilor. Cealaltă e spre interiorul tău, spre miez. Amândouă direcţiile sunt simultane şi conduc spre acelaşi vis. Nu e un paradox banal, deşi va stârni reacţiile celui nepregătit să (se) conducă.<br /><br />Spiritul diminuat o să râdă. N-ar fi adevăratul drum, dacă n-ar fi greu. N-ar fi adevărata Cale, dacă nu s-ar râde de ea. Şi niciodată n-ar fi adevărată dacă n-ar accepta că s-ar putea să nu fie. Aici eşuează religia, în formele ei decăzute, în sentimentele şi certitudinile umane ce pătează insignifiant divinul. Greşim din multe motive. Murim din certitudine.<br /><br />Împarţi flacăra lumânării şi lumânarea nu se diminuează. La fel faci cu dragostea. O inspiri adânc şi o împarţi tuturor cu expiraţia. Apoi repeţi.<br /><br />Acolo unde revelaţia întârzie, eşti dator să construieşti. Faci jumătatea ta de drum. Abia apoi poţi îndrăzni să ceri ajutor, atunci când nu mai poţi. Doar atunci îl meriţi.<br /><br />...<br /><br />Cauţi dincolo de cuvinte, deşi mintea refuză liniştea. Ca să obţii liniştea trebuie să cunoşti şi să stăpâneşti corpul. Abia târziu ajungi să treci de corp şi de minte, să le laşi în spate ca pe o rizibilă iluzie şi să lucrezi cu sufletul.<br /><br />De fapt, toate lucrurile spre care întindem mâna în exterior, le folosim apoi ca să ne umplem golul dinăuntru. Umplem cu gunoi şi iluzie ceea ce e destinat infinitului.<br /><br />Dacă nemurirea ar fi fost suportabilă, ne-am fi însuşit-o deja. Dar nu asta ne dorim de la viaţă, ci somn şi uitare.<br /><br />Deşi picioarele spirituale nu mă ţin prea bine, măcar privirea să fie îndreptată în direcţia potrivită. Pentru o clipă efemeră, mă adâncesc în liniştea supremă. Fără memorie, fără trup, fără cuvânt, privesc spre lumină...<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-6676183414426654686?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-51406958511576046242010-01-15T21:50:00.006+02:002010-04-03T19:34:06.742+03:00Sunt aproape treizeci de ani de când mă străduiesc să deschid ochii şi încă nu mă pricep prea bine.<br /><br />La început, nu ştiam ce să fac. Mi-am căutat şi eu fericirea ca toţi ceilalţi, adolescent timid şi curios. Acum, privind retrospectiv, înţeleg că cel mai greu a fost să-mi găsesc calea, să descopăr ceea ce mi se potriveşte şi ce nu, iar pentru asta a trebuit să mă scotocesc bine de tot prin toate buzunarele...<br /><br />Ce să fie lucrul acesta pe care îl tot căutam? Un loc? O certitudine? O stare de spirit? Câte puţin din fiecare?<br /><br />Aproape fără să-mi dau seama, după mulţi ani de rătăcire, am realizat ce se întâmplase: locul unde m-am retras şi unde mă conturez este o insulă. Încetul cu încetul am înţeles că insula asta nu se descoperă, ci se construieşte.<br /><br />Să vă povestesc despre acest loc. Pe insula mea, cele mai frumoase cadouri vin în scrisori: le poartă cuvintele. Pedepsele se dau tot în cuvinte.<br /><br />Cei trişti strălucesc cel mai puternic. Cel care vrea să se roage, îi va trimite o scrisoare Domnului. Cel îndrăgostit va trebui să-şi traducă sentimentele pe hârtie, sau măcar e dator să încerce. Sinucigaşii îşi scriu o scrisoare către ei înşişi. În felul acesta, nimeni nu se mai sinucide.<br /><br />Pe insula mea te poţi lovi, destul de serios dacă nu eşti atent, de concepte invizibile. Există o maternitate a sensului, există un departament al transportului special amenajat în onoarea Cuvântului. E firesc: ca orice lucru perfect, insula e guvernată şi construită din haos.<br /><br />Apar şi momente foarte amuzante, atunci când se iscă încurcături la secţia transporturi: într-o zi s-au încărcat vagoanele a posterioare cu bagaj aprioric. Într-alta, s-a iscat un mare circ când au înghesuit metatextul în vagoanele cu subtext. Dar cel mai mult m-am distrat atunci când au inversat contextele cu pretextele şi nimeni nu a observat.<br /><br />Pe insula mea nu e nevoie de oameni ca să existe bucurie. Lucrez încă la linia de producţie şi asamblare a sentimentelor, dar rebuturile sunt din ce în ce mai rare.<br /><br />Insula însăşi este, în felul ei, o maternitate. La un nivel uman, insula a apărut ca alternativă escatologică. Există cuiburi multe, dar nicăieri nu există Leagăne. Aici nu există "acasă"; o să plec acolo doar atunci când o să mă strige draga mea Slută. Dar compensez lipsa asta prin explorare şi prin tot soiul de aventuri.<br /><br />Secţia de teatru s-a specializat în ambiguităţi. Până la urmă, este irelevant să stabileşti un gen anume pentru reprezentaţie. Comedia se metamorfozează în dramă şi drama are întotdeauna accente de umor, chiar dacă uneori întunericul beznă este mai luminos, prin comparaţie.<br /><br />Pe insula mea, nimic nu are preţ, totul se oferă. Totuşi, să nu confundaţi preţul cu valoarea. De asemenea, nu există nici legi: totul este permis, atâta timp cât ceea ce se întâmplă este în acord cu ritmul mut al insulei, la rândul lui acordat după ritmul oceanului infinit.<br /><br />Aici există fenomene ale naturii, există ploi, de multe ori e ceaţă, dar niciodată nu e întuneric total. Există explozii de frumuseţe şi ateliere de metafore care prelucrează materia primă. Există curenţi subterani şi momente de încremenire, căci aici timpul nu are nici o importanţă, deşi există o aşteptare continuă şi un loc ascuns unde construiesc cea mai importantă oază: templul unde creatorii se întâlnesc pentru a proteja şi a iubi Omul.<br /><br />În unele nopţi, le pot auzi cuvintele, duse de briză spre curcubeuri spiralate. Pe insula mea, curcubeul există ca să nu uit niciodată adâncimea disperării.<br /><br />Aici, singura mea certitudine stă în port şi priveşte orizontul. Azi încă nu se vede nici o urmă deasupra valurilor, dar ştiu că va veni. Ştiu că cea pe care o aştept se va recunoaşte odată ce îi voi arăta templul. Asta nu e o copilărie, la fel cum nu este cine ştie ce filozofie; nimic din ceea ce am construit pe insulă nu e pentru o singură persoană, ci pentru două.<br /><br />Există o jumătate de pat, goală, care o aşteaptă. Există o umbră pentru doi, care o aşteaptă. Există un loc liber în fiecare cuvânt ce se naşte, un loc care o vesteşte şi o încurajează. Există un zâmbet mut care o aşteaptă, o tristeţe ce se vrea spulberată, un nor care aşteaptă să fie împrăştiat.<br /><br />Ea nu va veni, ea deja vine, la fel de sigur ca sfârşitul, la fel de implacabil ca fericirea supremă, de care uneori mi-e frică. Dinainte de a şti de insulă, dinainte încă de a scoate primul sunet, păstrez culorile sufletului ei ca o amprentă ce nu se poate şterge niciodată. Ea e cealaltă aripă.<br /><br />Poate o să fiu norocos într-o bună zi şi o să pornesc într-un alt soi de călătorie, pe o insulă metamorfozată, zburătoare. Până atunci, număr nisipul ţărmului, curăţ scame imaginare, fredonez cântece mute şi mă joc, atât cât mă pricep şi eu, prin atelierele cuvintelor.<br /><br />Încă nu ştiu cum va fi ea. Dar ştiu sigur cum nu o să fie. Zilnic, îi scriu. Asemenea zeilor, nu-mi răspunde niciodată. Nu mă dezamăgeşte. În coconul ei există un viitor fluture, aşa cum în fiecare balenă se ascunde dorinţa evadării: nimic nu se întâmplă pentru că „trebuie” să se întâmple, ci doar pentru că există Visul... şi Visul ne transformă.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-5140695851157604624?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-75773171819423907852009-11-08T07:39:00.012+02:002010-04-03T19:40:55.826+03:00„De câte ori îmi vine-n minte cuvântul: rătăcire, de atâtea ori am revelaţia omului. Şi tot de atâtea ori, parcă au aţipit munţii pe fruntea mea...”<br /><br />...<br /><br />O văd şi ştiu că e diferită.<br />Mă gândesc la o replică, dar tocmai în momentele astea se-ntâmplă să nu fiu atât de priceput la vorbit pe cât sunt la scris, cu foaia în acelaşi timp terapie, profet şi pacient.<br />De la ea n-am nevoie decât de frumuseţea aceea, vestitoare de curiozităţi şi provocare, a libertăţii gândirii.<br />Deocamdată.<br /><br />Ştiu că trăieşte în Turnul de Fum şi o ştie şi ea.<br />Încerc să devin un specialist al decantării magiei.<br />Să alerg spre scânteia divină cu mintea întărită de diamantul tristeţii şi cu inima desluşită în faţa bucuriei.<br />Mă leagă de ea plăcerea jocului.<br />„Împleteşti culorile curcubeului şi poţi întregi fiinţa cu ele, purtându-le ca o haină”.<br />Ea mi-a povestit asta.<br /><br />Dăm brânci cuvintelor. <br />Se întâlnesc cu precauţie şi surpriză: ambasadori care nu fac exces de zel.<br />Câteodată spusul poveştii devine sinonim cu supravieţuirea.<br />Fiecare embrion al sensului devine o provocare a imaginii pe care o avem despre acesta.<br />Apoi aştept, căci aşa a stabilit Scenaristul.<br />Aştept, căci Rubikul poate desluşi izvorul Rubiconului.<br /><br />De la ea primesc o promisiune nouă şi una abia îndrăznită.<br />Pe ultima o iau repede şi o învelesc în visare, o pun în cuvinte ca să o ascund mai bine.<br />Dar nu în faţa ei, căci ea trebuie să ştie.<br />Aştept.<br />Aştept cu aceeaşi răbdare ca-n faţa catastrofei finale.<br />Cred într-o moarte fără capăt, căci ce altceva ar putea uita o asemenea voluptate?!<br /><br />Între timp, îmi schimb povara cu altceva mai mare; ratarea unui yin şi yang.<br />Cu degete lungi şi nervoase, escamotez inutilitatea universului.<br />Dar primesc masca supremă şi sunt promovat şef de carnaval.<br />Nu mă plâng, totul acolo e inutil şi sublim.<br />Râd în faţa cianurii, dar o port tot timpul în mine, cusută în acelaşi buzunar cu iluzia supremă a speranţei.<br /><br />Sfârşitul nu e aproape.<br />Mă grăbesc tacticos spre îngerul ei şi seara mă strânge de mână.<br />Draga mea prietenă, trâmbiţă a ridicării cortinei, a spectacolului ciobit.<br />Măsor irosirea în respiraţii tuberculoase, clandestine.<br />Boala scade, plecarea se amână pentru o vreme...; dar Midas există doar în oglindă.<br />Ne atinge pe aripi, vestind un imposibil dar titanic zbor.<br /><br />Am spus prea multe, poate.<br />Numele meu, materializat din nimic, sau poate dintr-o mare oftare.<br />Ea încă rătăceşte, dar îmi spune că are multe de construit.<br />O amnistie generală a iadului.<br />Revoluţia fiinţei se metamorfozează departe, în vene, în pulsul ei cald, în buzele muşcate.<br />Rătăcesc prin culise, proaspăt promovat la rangul de muribund.<br /><br />Dospesc frământări împăcat cu universul, căci schimbarea locuieşte în ea.<br />Acest miracol-enigmă al salvării prin singurătate şi disperare.<br />Ea o ascunde în altarul penei de păun, în jocul mărgelelor.<br />Eu o păstrez în povestea aceea cu zeul şi cu omul nicăieri.<br />Noaptea îi visez gâtul de marmură.<br /><br />...<br /><br />„Sînt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. Dacă totuşi trăieşti, aceasta se datorează capacităţii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creaţia este o salvare temporară din ghearele morţii.”<br /><br />„A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atîta intensitate, încît simţi cum mori din cauza vieţii.”<br /><br />...<br /><br />Orice acţiune a oricărui om începe din frica morţii şi orice gând se desăvârşeşte în umbra ei. Alergăm cu atâta disperare după momentele fericirii, după orice soi de drog, după orice miraj, numai ca să uităm, fie şi pentru o clipă, de apropierea inevitabilului.<br /><br />Îmi imaginez grădina Edenului ca sălaşul singurului om suficient de puternic cât să reziste tentaţiei amăgirii. Tocmai cu apariția Jumătății, echilibrul se strică. Pierderea eternă a inocenţei justifică alungarea, devenind atât cauză cât şi efect etern al acesteia. Numai femeia îţi poate nega fericirea şi o va face de fiecare dată când îi oferi ocazia.<br /><br />Aşa că îi ofer de fiecare dată ocazia. Pentru că ea nu visează decât glorii şi confirmări. Pentru că eu îmi accept nefericirea şi neîmplinirea; pentru că am pierdut deja ceea ce era important atunci când m-am născut şi tot restul atunci când m-am îndrăgostit fără speranţă.<br /><br />Nu mai iubesc decât pentru iluzie şi pentru amarul pe care mi-l oferă. Le iubesc tocmai pentru neîntregire.<br /><br />Adevărata întregire e doar în neant, în dizolvarea supremă şi ireversibilă. Le iubesc cu atât mai mult cu cât mă adâncesc în singurătatea mea incurabilă.<br /><br />...<br /><br />M-am înşelat: nu doar imaginaţia e infinită. Din cealaltă oglindă mă privește neantul, cu manifestările sale. Cea mai dulce e disperarea.<br /><br />Tristeţea supremă sălăşluieşte în venele mele şi singurul mod de a-mi obţine drogul este să îmi transform viaţa într-o moarte timpurie. Nu e atât o tandreţe a morbidului, cât o flegmă a ne-vieţuirii.<br /><br />Singura mea vocaţie este cea a irosirii - în orice, cu excepţia Cuvântului. Sunt purtătorul de cuvânt al Slutei. Pot să-i demonstrez oricui că nimic nu contează, la fel de uşor cum aş putea face contrariul. Ce rost are să fim tari în faţa vieţii, când omenirea încă este un şcolar corigent în faţa dizolvării?<br /><br />Totuşi, de ce îl iubesc pe Cioran? Pentru că numai rândurile lui dau sens ne-vieţii mele. Pentru că numai el poate vesti Apocalipsa fără să cadă în ridicol. Pentru că a avut puterea de a-şi trăi la intensitate maximă cele mai cumplite angoase. Pentru că numai el poate scrie: „Toate gândurile par gemetele unei râme călcate de îngeri...”<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-7577317181942390785?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-53727425351452347852009-10-29T20:22:00.002+02:002009-12-10T01:41:10.996+02:00Într-una din nopţile friguroase ale lui octombrie, în faţa porţii roase de rugină se opri o umbră, prelungită de becul chior şi galben al stâlpului din colţ. O mână străvezie împinse poarta cu familiaritatea unui stăpân, apoi umbra păşi fără grabă spre intrarea principală, de altfel singura pată deschisă la culoare din întreaga faţadă acoperită cu iederă a casei.<br /><br />Se putea observa că nimeni nu mai încercase să desprindă încăpăţânata plantă de multă vreme, căci tulpinile sale ajunseseră în numeroase locuri mai groase decât braţul. Din interiorul casei lumina tâşnea prin câteva crăpături, dar nici un sunet nu întrerupea liniştea absolută a curţii. Umbra se opri câteva clipe în faţa uşii, ca şi când ar fi încercat să ghicească unde s-ar putea ascunde soneria sub toată acea mantie de iederă, iar după alte câteva momente ciocăni atent în lemnul verzui.<br /><br />Liniştea se păstră preţ de câteva respiraţii, apoi se auzi sunetul unor papuci târşâiţi pe podele şi, într-un final, încuietoarea se roti. Bătrânul cu ochelari rotunzi care deschise uşa era profesorul Nail Erua, mai puţin cunoscut pentru cărţile publicate, cât pentru spiritul său, care animase atâţia zeci de ani liceul fruntaş al oraşului. Purta un halat albastru al cărui cordon decolorat atârna până aproape de podea, iar mâna dreaptă îi ţinea întredeschisă cartea a cărei lectură tocmai o întrerupsese.<br /><br />Străina salută. Vocea avea un timbru metalic, iar profesorul îşi analiză câteva secunde memoria pentru a încerca să-şi amintească unde mai auzise accentul acela. Dar renunţă în curând, realizând că încă nu răspunsese salutului şi se simţi dator să o invite pe străină măcar în holul locuinţei.<br /><br />- Poftiţi, iertaţi-mi manierele, cred că jumătate din gânduri încă îmi sunt captive între paginile cărţii... spuse el cu un zâmbet cald, însoţindu-şi vorbele cu o ocheadă spre copertele groase. Străina zâmbi şi ea, urmărindu-i privirea, apoi rosti scurt:<br />- Aveţi o poveste care cred că m-ar interesa mult mai mult.<br /><br />În alte condiţii, profesorul ar fi fost mai glumeţ şi ar fi tratat-o pe tânără ca pe oricare alta, dar ceva în atitudinea ei impunea un respect straniu. Începuse ploaia.<br /><br />- Spui că trebuie să vorbim despre moarte? Ce subiect interesant pentru o asemenea noapte!... exclamă bătrânul.<br /><br />Se auziră câteva tunete puternice apoi lumina se stinse în toată casa. Un pic încurcat, bătrânul se scuză, explicând că se mai întâmplă să se ia curentul atunci când plouă. În timp ce picăturile răpăiau liniştitor pe tabla pervazului, profesorul se ridică şi înteţi focul în sobă. Lăsă uşa ei deschisă, pentru ca flăcările să lumineze mai bine camera. Aprinse şi câteva lumânări. Pereţii camerei pâlpâiau portocaliu şi o făceau să pară mult mai veche acum, aproape medievală, ca o imagine ireală desprinsă dintr-un roman gotic.<br />Teancuri de cărţi se înălţau de jur împrejurul pereţilor, pe aproape fiecare piesă de mobilier. Mirosea a hârtie şi a mosc. Ochii străinei scânteiau acum mai puternic, iar profesorului i se păru că vede o a doua luminiţă în adâncul lor, pe lângă cea a lumânării. O lumină tulburătoare.<br /><br />- Mă tem că nu am foarte multe în frigider, spuse profesorul Erua. Dar vă pot garanta că nu veţi regreta un pahar cu vin.<br /><br />Aduse două pahare şi turnă în ele. În lumina difuză, vinul părea negru.<br /><br />- Când eram copil, am avut un vis straniu despre moarte, începu bătrânul.<br /><br />- Mi-ar plăcea foarte mult să mi-l povestiţi, zise străina şi îl fixă cu sprâncenele puţin ridicate.<br /><br />- Mult timp m-am întrebat ce era cu visul acela. Pentru o vârstă atât de fragedă, mi s-a părut mereu un vis improbabil. Am visat că sunt într-un alt corp, într-o altă viaţă. Poate chiar cea de dinaintea acesteia. Muream. S-a întâmplat destul de repede, m-am asfixiat în timp ce eram cutremurat de valuri repetate de frică, scârbă şi exaltare... Ştiam că frica o sã fie acolo. Cel puţin în primele momente, acelea în care realizezi că, de data asta, chiar ţi se întâmplă ţie, chiar tu eşti cel care moare... şi nu e absolut nimic pe lume care poate schimba asta. O revoltă mi-a cuprins întregul corp şi un fior şi mai crâncen mi-a cuprins mintea, cu furie... Apoi a venit un soi de împăcare. Acut conştient că mai ai doar câteva clipe în corpul tău, nu îţi mai permiţi să pierzi nici măcar una... Atât de puţin timp şi atât de multe întrebări. Toată viaţa am afirmat, cu vanitate şi emfază, că singura curiozitate pe care o mai am e moartea. Dar, puşi în faţa ei, toţi suntem începători şi timoraţi. Îmi amintesc câteva întrebări care mi-au trecut fulgerător prin cap, poate în mai puţin de o secundã. Întrebări despre viaţă, despre ceea ce las în urmă şi despre poarta spre care mă îndrept. Îmi amintesc întrebările, dar am uitat răspunsurile. Poate nici nu a fost timp pentru răspunsuri, sau poate acestea au venit odată cu întrebările... Scârba şi exaltarea sunt, într-o oarecare măsură, legate. Am avut timp, în anii pe care i-am trăit, să mă frământ şi să mă scârbesc de un univers (exterior, cât şi interior) pe care l-am simţit atât perfect, cât nedrept şi chinuitor. Mă tot gândeam că trebuie să existe soluţii în faţa disperării şi a morţii. Că Arhitectul putea imagina ceva care să conţină mai puţină agonie decât această experienţă... De aici a venit valul de scârbă şi frustrare, care apoi s-a topit ca un pachet de unt aruncat în soare. Simţeam adrenalina - multă adrenalină!; şi mie mi-au plăcut întotdeauna drogurile...<br /><br />Arătă spre paharul cu vin, spre ţigara pe care tocmai o aprinsese şi spre pipa lungă în care, dacă cineva ar fi mirosit-o, ar fi descoperit un miros puternic de opiu. Apoi continuă.<br /><br />- M-am gândit mult la visul ăsta. Am încercat să mi-l explic. Am încercat să-l înţeleg şi mai ales să înţeleg de ce, mulţi ani după aceea, mi se părea mai real decât viaţa pe care o trăiam. Poate că suntem atât de drogaţi în momentul morţii, încât nici nu-i de mirare că putem retrăi o viaţă în câteva clipe... Şi apoi, lucrurile astea finale şi ireversibile, au marea calitate de a-ţi face mintea să se concentreze într-un fel minunat. Mă aşteptam la o călătorie deşi, sincer, aş fi preferat un somn profund de câteva veacuri. Un somn dulce, după toată mizeria vieţii, o uitare binecuvântată pentru eul meu uzat şi obosit, rănit dar invincibil.<br /><br />- Şi apoi?<br /><br />- Nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat după aceea. Nu ştiu cât timp, ori dacă pot măsura în timp acele experienţe. Îmi amintesc în schimb o senzaţie uluitoare de înţelegere a universului şi a oamenilor, o senzaţie de luciditate extremă. Puneam întrebări şi-mi veneau răspunsuri: clare, întregi. Perfecte... La un moment dat, am avut de făcut o alegere: să plec ori să mă întorc într-o altă viaţă. N-am fost forţat, n-am fost trimis, am ales singur să mă întorc. În măsura în care un spirit poate să râdă, am făcut-o. Viaţa e frumoasă şi am ales să mă întorc chiar dacă nu puteam şti ce urma să mă aştepte în următoarea.<br /><br />Deşi părea un pic absentă, ca şi cum gândurile i-ar fi fost şi-n altă parte, femeia asculta cu atenţie. Mâinile sale, cu degete subţiri, mângâiau încet stofa deasupra genunchilor, iar dacă cineva ar fi privit mai de aproape, ar fi găsit atâta tandreţe în acea mişcare, cât în cea a mamei care mângâie fruntea copilului, şi atâta tristeţe cât are mâna soldatului ce închide ochii unui camarad căzut. Profesorul continuă:<br /><br />- Încă nenăscut, am încercat să-mi folosesc întreaga mea putere pentru a-mi aminti în noua viaţă: despre cum e dincolo, despre celelalte vieţi... poate şi câteva răspunsuri. Am repetat continuu: „Să îţi aduci aminte! Să îţi aduci aminte! Să îţi aduci aminte!", ritualic, ca o mantră... Visul era cel care îmi aducea aminte toate astea...<br /><br />- Eşti norocos, rupse străina tăcerea, după o pauză scurtă. Puţini muritori reuşesc ceea ce tu ai făcut. Înseamnă că eu n-o să mai am nici o surpriză.<br /><br />La fiecare pauză a respiraţiei, se auzea sunetul acela vag metalic. Paloarea i se accentuase, avea o nuanţă lunară şi părul ei negru strălucea în luminile jucăuşe ca firele de aur pe fundul unui pârâu. Îl privi adânc în ochi şi bătrânul înţelese. Îşi coborî ochelarii şi, trecându-şi mâna prin părul cărunt, rosti:<br /><br />- Sunt gata. Te aştept de mult.<br /><br />Apoi urmă sunetul acela şi ultima vibraţie a corpului se risipi în eter. Pe măsură ce ochii îi coborau mai adânc în ochi, Nail Erua îşi aminti de accentul metalic. Dacă ar mai fi putut, ar fi zâmbit.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-5372742535145234785?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com6tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-14034627625706001982009-09-26T11:54:00.006+03:002011-05-24T02:29:41.713+03:00(Rândurile acestea vin ca o continuare a comentariilor de la entry-ul anterior şi nu au nici o pretenţie de a oferi răspunsuri, singura lor menire fiind o egoistă şi hedonistă joacă spre perfecţionarea întrebărilor.)<br /><br />Hai să vorbim despre fricile noastre. Despre planurile noastre. Hai să vorbim despre limite sociale şi biologice. Ne vom apropia, câte puţin, de ceea ce este imprevizibil, de ceea ce este incognoscibil... şi vom presăra pe alocuri câteva frunze de eşec...<br /><br />Dincolo de orice credem că putem controla, există o forţă inimaginabilă. E revelaţia oricărei fiinţe, în faţa ideii că un nimic atât de complex, nu poate fi un... nimic. În „lanţul” nostru ADN, în atât de previzibilele şi imitativele manifestări ale Divinilor Păduchi ce suntem, există o forţă grotescă şi în acelaşi timp sublimă. Este limita de care se izbeşte natura noastră umană, dincolo de care nu există decât un singur stăpân: predestinarea.<br /><br />„Some people are BORN great. Some ACHIEVE greatness, and some have greatness THRUST upon them...” spune înţelepciunea shakespeariană. Iată că nu e un singur fel în care te poţi număra printre pământenii cu aripi, la fel cum nu e există un singur fel de rătăcire.<br /><br />Acum aproape 2000 de ani, un alt geniu al omenirii, cel de la care s-a tras apoi numele tuturor celor care au condus uluitorul imperiu roman (pentru ca abia acum, după atâta amar de vreme, să-l moştenesc şi eu) - Cezarul ajunge la marginea Rubiconului. E interesant să citeşti ce a supravieţuit din perioada aceea, ca să înţelegi mai bine felul în care anticii acceptau inevitabilitatea unor momentelor de ruptură, născute în magma pământeană din cataclisme celeste, între enormele presiuni ale plăcilor tectonice universale, acolo unde ecourile pe care le provoacă „Destinul”, se întâlnesc cu imprevizibila „voinţă a Zeilor”, acolo unde omul rareori are un cuvânt de spus, iar planurile sale de a-şi construi viaţa într-un anume fel eşuează la fel ca iniţiativa Meşterului Manole, uneori fără ca jertfa supremă să facă o diferenţă.<br /><br />Există în viziunea anticilor această acceptare a drumului pe care nu l-ai ales, nu l-ai prevăzut, dar pe care soarta ţi l-a scos înainte. Poate că este singurul fel de a scrie istorie. Singurul fel de a birui în faţa celor mai mari frici şi, până la urmă, singurul fel de a putea să zâmbeşti în faţa Morţii. Aici voiam să ajung: trebuie să înţelegem deplin acel „Iacta alea est”...<br /><br />Scrie Suetoniu:<br />„Cum stătea la îndoială, el văzu un semn. Dintr-odată i-a apărut o figură de statură foarte mare şi puternică stând aşezată şi jucându-se pe o trestie; şi după ce se apropiaseră de el nu numai ciobanii ci şi mulţi dintre soldaţi, care îşi abandonaseră posturile, printre ei fiind şi trâmbiţaşi, apariţia îi smulse unuia dintre ei trâmbiţa, se repezi în râu şi cântând o melodie războinică se îndreptă spre malul opus. Atunci Cezar exclamă: „Să urmăm calea pe care ne-o arată zeii şi spre care ne împing acţiunile nedrepte ale duşmanilor noştri. Zarul este aruncat”...”<br /><br />Putem susţine că ceea ce noi SUNTEM la un moment dat, ne construieşte viaţa şi ne dă direcţie? Asta e una dintre ideile care fac logică decât parcurse în sens invers, de la efect, prin cauzele şi efectele secundare, spre cauza primă. Nu neg această teorie a propriei modelări, pentru că nu-i pot nega potenţialul motivaţional, dar nu-i accept integralitatea consecinţelor pe care le propune. Cred că factorii externi ne influenţează viaţa mult mai mult decât această străduinţă a noastră, care poate fi fructuoasă într-o anumită măsură, dar la fel de bine poate fi zadarnică.<br /><br />Suntem atât de des puşi în faţa situaţiilor neprevăzute. Luăm ştiinţă că universuri întregi s-au destrămat, fără ca noi să fi bănuit ceva... şi dansăm cu toţii după ritmurile poftei zeilor, cu toţii sclavi ai libertăţii noastre. Pofta zeilor...<br /><br />Nu-mi pasă cum o numesc, la fel cum nu-mi pasă ce nume îi puneţi voi. Unii vă veţi gândi la Dumnezeul unic, alţii la reguli stricte, matematice, dar prea complexe pentru a fi descifrate. Unii vă veţi gândi la un Univers care posedă o conştiinţă, în timp ce alţii vor considera că nici măcar nu se merită străduinţa de a formula o singură întrebare filozofică.<br /><br />(Realizez acum că mă îndrept inevitabil spre religie, dar vreau să amân pentru încă un moment această direcţie. Pe moment, fac o singură observaţie: să fim atenţi întotdeauna ca „zeii”, din posesori ai unor atribute, să nu devină proprietarii lor. Căci atunci, în gura oricui se revendică un reprezentant al sacrului, dreptatea şi pedeapsa îndreptăţită pot ascunde orice fel de crime.)<br /><br />Oare ce putem să ACCEPTĂM, cu adevărat?!<br /><br />Asta a fost, în practică, limita pe care au atins-o toţi cei care mi-au stat aproape, fără să reuşească să o soluţioneze la un nivel al provocării productive - şi care să-mi asigure, în acelaşi timp, măcar o măsură infimă a liniştii. La asta m-am gândit, atunci când am scris „Cupe cu otravă, hectare de vis”...<br /><br />Am câteva certitudini supreme (chiar dacă atributul pare ridicol în acest –propriu - context): că unica mea responsabilitate nu mă priveşte pe mine, ci pe toţi ceilalţi, cu excepţia mea! Eu, pe mine, nu mă pot ajuta. N-am fost „proiectat” în acest fel. Menirea mea este să exist ÎNTRU alţii (vezi Noica). Iar alţii, atunci când întunericul pare indestructibil, nu pot face, lângă groapa mea, decât să-mi aprindă o lumânare: ca să-mi lumineze pentru o clipă Visul.<br /><br />Există o inevitabilă limită a omenescului... şi, odată cu fiecare limită, se naşte un vis: al depăşirii ei.<br />„Privind înăuntrul său, omul descoperă pe zeu”, se zice că ar fi rostit Socrate. Ion Banu pune aici o întrebare esenţială pentru înţelegerea acestei viziuni: dacă această calitate specifică de om, este amplificată la proporţii cosmico-divine, acest lucru se întâmplă ÎN CINSTEA ori ÎN CIUDA zeiescului?”... Îmi place să cred că Socrate a formulat accest gând tocmai după acceptarea ambelor variante, ca părţi fundamentale ale fiinţei. Spiritul poate fi, desigur, infinit (mă refer la atot-cuprindere) şi, dacă nu acceptaţi ideea „spiritului”, îl puteţi înlocui cu „imaginaţia”... dar ce putem face în faţa condiţiei nostre de construct imperfect şi perisabil?<br /><br />Iată limitele sociale şi biologice pe care le-am pomenit la început. Trupului, cu inevitabila lui degradare, ce-i poţi cere mai mult decât ţi s-a permis din start să-i ceri? Raţiunii, cu aceşti obosiţi servitori ce-i sunt cuvintele, cu precara ei logică, guvernată dintotdeauna de aceleaşi mistere, atât de oarbă în faţa semnelor sufletului, atât de surdă lângă calea inimii, ei cum să nu-i recunoşti păcatul?... Poate de aici pleacă şi acceptarea predestinării ce mă guvernează.<br /><br />Să ne întoarcem pentru încă o clipă la vechii greci, care s-au jucat acum atâtea mii de ani cu noţiuni de care azi puţini mai sunt interesaţi, deşi tocmai această evoluţie a noastră ar trebui să le dea atenţia cuvenită. Îmi amintesc cuvintele lui Pindar, în Nemeeana: „Există spiţa oamenilor, există spiţa zeilor. […] Între unii şi alţii este mare distanţă în privinţa puterii de care dispunem. Omenirea este Nimicnicia, pe când cerul de aramă, reşedinţă a zeilor, rămâne imuabil. Avem totuşi un punct de atingere cu nemuritorii, prin măreţia spiritului, […] deşi ignorăm drumul pe care ni l-a trasat destinul”...<br /><br />Poetul adresează Omului îndemnuri fundamentale, să „vrea”, să „tindă” departe, să „lupte” cât mai aproape de limita puterilor sale dar, în acelaşi timp, lansează înfricoşătorul avertisment de a nu depăşi „Măsura”: condiţia sa umană!.... Am ajuns la miezul problemei.<br /><br />Tocmai în proximitatea acestei linii de demarcaţie apar cele mai discutabile ambiţii ale noastre. Aici se naşte arta, aici ne luptăm cu morile de vânt, fără să ştim dacă ne-am oprit prea devreme sau prea târziu. Aici vom câştiga ori vom pierde lupta cu noi înşine, între autosuficienţă şi hýbris, ambele având pedepsele cuvenite.<br /><br />Găsesc frumuseţea vieţii în imprevizibilul şi în diversitatea ei - şi supremul ei geniu în perfecţiunea sistemului ce cuprinde toate imperfecţiunile. Pus în faţa unei sorţi care te poate anihila într-o secundă, la fel de rapid cum te poate face stăpânul lumii, oare mai putem spune că o controlăm? Ba mai mult, că ne-o construim noi înşine (ceea ce ar implica o înţelegere perfectă şi un control integral a(l) relaţiilor cauză-efect)?... Nu văd cum. Pe de altă parte, dacă ajungem în cealaltă extremă, la fatalism, ne pierdem orice fel de motivaţie pentru a ne ajuta pe noi înşine sau pe oricine altcineva.<br /><br />Zoo politikon se desăvârşeşte între extreme: cea a umilinţei (acceptării) şi cea a sfidării. Aici s-au pierdut atâtea minţi luminate, aici au naufragiat toate insatisfacţiile, toată furia şi toate blasfemiile mileniilor: în acceptarea acestei calităţi a noastre, Creatori Secundari, în care s-au acumulat un infinit de frustrări şi de revolte faţă de limite.<br /><br />Pentru mine, depăşirea limitelor e doar un exemplu de cuvinte goale, dar acestea sunt tocmai acele cuvinte suficient de puternice încât să poţi construi în jurul lor o viaţă, pe deplin conştient că TOCMAI ASTA e cea mai mare păcăleală a Bufonului... Ratarea mea vine tocmai din această cursă pe care nu o pot abandona şi pe care nici nu încerc să o câştig. Tocmai pentru că totul şi nimic nu contează.<br /><br />Am scris, la un moment dat că „mă împart tuturor, cu o nepăsare supremă”. Noica vine şi-mi trage un mare capac, să-mi sară basca: „Fiinţa se manifestă peste tot în ceea ce se distribuie fără să se împartă.”... Tac... şi învăţ.<br /><br />Amintirile triste n-ar trebui aduse în memorie decât atunci când servesc unui scop superior. Dar atunci când vine vorba de propria viaţă, devenim atât de slabi şi cei mai mulţi dintre noi sfârşim prin a ne bate joc de Cadoul suprem, de unicul lucru pe care, mai presus de orice, l-am primit fără să-l merităm... Scădem valoarea vieţii şi ignorăm de-a dreptul moartea, până când ne apare înainte. Astea sunt ironii universale, la fel de superficiale ca cercurile vicioase în care un lucru devine atât efect, cât şi cauză.<br /><br />Suntem, în felul nostru limitat, mici creatori - dar trăim în umbra unui orgoliu, decăzut de la exemplul cosmogonic, singurul perfect, tocmai prin aceea că nu-şi revendică nici un drept şi nici o autoritate!<br /><br />Este obligatoriu să depăşim momentul religios al oricărei demonstraţii de credinţă şi al oricărui „drept” de a vorbi în numele Sacrului. Sunt convins că, odată cu celelalte umbre ale calităţilor divine, avem în noi înşine o umbră a balanţei divine. Aşteptând-o (încrezători sau resemnaţi) pe cea divină, uităm că ne suntem datori nouă înşine să ne cântărim gândul şi fapta. E timpul să mutăm biserica în noi înşine...<br /><br />Sunt deja prea multe „porunci” pe lumea asta. Poate că una singură ar face mai mult sens: „urmează-ţi visul, fără să răneşti pe nimeni în drumul tău”... Cel mai mare defect al oricărei instituţii care-şi declamă drepturi şi învestiri divine (da, vorbesc despre toate bisericile) este că supravieţuiesc dintr-o dogmă inadecvată prezentului.<br /><br />Să nu ne păcălim: este cea mai mare criză pe care omenirea o ignoră încă. Inadecvarea comunicării şi a înţelegerii nu este o scuză potrivită în această eră a informaţiei şi majoritatea vinei o poartă acei „lideri” care blochează accesul celorlalţi spre o reală înţelegere a propriei naturi umane... Poate că bisericile n-au apucat încă să aprofundeze acel principiu al lui Léon Bloy, practicat de „şcoala” de la Păltiniş a lui Noica: ”Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”... E timpul unei religii care să-şi asculte credincioşii, în loc să le poruncească.<br /><br />Adevăraţii profeţi ai omenirii nu sunt de găsit în biserici, tocmai pentru că astfel de spirite îşi construiesc întotdeauna propria lor catedrală, aşa cum îşi cară propria cruce. Adevăraţii profeţi au fost întotdeauna artiştii, creatorii. Tocmai cei care pun cele mai incomode întrebări: ei sunt cei care aduc, cu fiecare răsărit, fragmente din visul viitorului în prezent.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-1403462762570600198?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com13tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-72464565010294152792009-08-25T07:17:00.007+03:002009-12-10T01:13:11.277+02:00<a href="http://4.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SpNlMvf0dfI/AAAAAAAAAEw/WspBqZl-dsQ/s1600-h/zr_f2.jpg"><img style="float:right; margin:0 0 10px 10px;cursor:pointer; cursor:hand;width: 320px; height: 281px;" src="http://4.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SpNlMvf0dfI/AAAAAAAAAEw/WspBqZl-dsQ/s320/zr_f2.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5373750049965897202" /></a><br />Răsfoiesc prin cărţile mele mai vechi. Mă opresc cu drag la bătrânul Shakespeare şi o aştept. Ştiind că n-o să vină Niciodată.<br /><br />„Ca să murim ne naştem. E târziu.<br />Ea n-o să mai coboare astă seară.”<br /><br />O aud cântând, undeva departe, dincolo de veacuri, dincolo de scena vieţii mele. Cortina nu s-a ridicat niciodată, fericirea se amână indefinit...<br /><br />Şi totuşi, ca să aflu ceea ce caut, trebuie să înţeleg mai bine acest echilibru precar, râsul şi plânsul, fie că scena este poarta spre abis ori spre absolut. „Omul e ceea ce rămâne din el după ce lumea din jur îl desfiinţează.”, spune Noica. Shakespeare zice că „noi ştim ce suntem, dar nu ştim ce putem fi”... Şi mai departe?<br /><br />Am ales o cale mai... altfel. Sunt eu, azi, aici. Nu pot să învinuiesc pe nimeni. Aşa a trebuit să fie? Tributul meu e în tăcere şi în nebunie.<br /><br />Am avut zile în care am crezut. Am crezut că se poate, că există ceea ce mi se părea imposibil. Încă mai cred. Uimitor, nu? Sunt copil în fiecare răsărit; şi povestea renaşte din ea însăşi în fiecare cuvânt.<br /><br />Am ales o cale mai... alt fel. Ai avut vreodată senzaţia, mergând pe stradă, că nu vezi oameni, ci urmele lor? Le văd urmele, dar pe ei nu pot să-i văd: pentru că sunt orbi.<br /><br />Ei nu pot înţelege asta: cum să trăieşti pentru suflet PLUS piatra. „Cum, o piatră? Trăieşti pentru o piatră?”<br /><br />Încă mai cred, dar pianul a tăcut de o vreme. Dacă aş mai şti muzica, aş fredona-o fără glas, doar în capul meu. Sunt nişte versuri care se tac ori se plâng. Sau nici atât.<br /><br />Mă aşez în faţa pianului; îmi aşez degetele pe clape fără să le apăs şi ascult tăcerea. Totu-i un vis; un chip al artei muşcat de plăcere. Voi privi surâsul nopţii şi îi voi zâmbi la rândul meu.<br /><br />Mi s-a reproşat că ascund ceea ce nu ar trebui ascuns. Am răspuns că ascund ceea ce doar o privire ar putea spune.<br /><br />Ritmul răsună. I-am invitat într-o călătorie: mintea să alerge şi lumea să fie văzută de trupul care vorbeşte. N-au ştiut.<br /><br />Oamenii - nimic mai mult decât ceea ce pot să simtă. Călătoria buzelor către „alte raiuri”, apropierea încetinită până la o răsturnare a înţelesurilor ei au uitat-o. Au uitat că pot să fure focul: se gândesc doar că vor fi pedepsiţi dacă o vor face. Dacă ar şti, dacă ar putea să înţeleagă cât de caldă este pedeapsa!<br /><br />Aş muri pentru o idee. Aş muri ca să pun preţ pe viaţă. AŞ MURI CA SĂ CRED.<br /><br />„Ce coşmar interesant.” Sunt singur de când m-am născut. N-am găsit decât femei ghimpi şi femei care au uitat să înflorească. Cupe cu otravă, hectare de vis. Şi nu plouă infernal şi nu ne iubim prin mansarde.<br /><br />„Luna a intrat să moară sub poduri.<br />Dunărea s-a suit cu urechea la cer.<br />Fulgere multe se adună-n păsări roşii.<br />Numai proştii stau la marginea ploii.<br />Strig: Dumnezeu e o casă cu ochii scoşi.<br />Şi sunt nebun. Şi e târziu. Prea devreme târziu.<br />În oale de lut arde capul Chirei Chiralina. Şi pe fereastră, candela unui trandafir, adâncind poftele nopţii.<br />Iunie. Iulia. Asta.<br />Mă simt bătut în tâmple şi în suflet de aromele Dunării şi ale ploii. Şi sunt fericit şi trist în norocul şi durerea vieţii, ca o virgulă într-un vers de Eminescu. Amin.”<br /><br />...<br /><br />Se luminează, e un răsărit strâmb, ca o lumânare firavă ascunsă în căuşul palmei, în noaptea de Înviere. Singurul care mă ţine de mână e Lazăr şi-mi arată pe furiş o oglindă mică, în care mi-a ascuns fericirea.<br /><br />„Ea n-a venit şi n-o să vină cu adevărat niciodată”, îi repet.<br />El zâmbeşte: „Şi atunci de ce o aştepţi?”...<br /><br />Nu ştiu ce pot să-ţi răspund. Eşti doar o umbră ce-mi mângâie aceste cuvinte cu privirea, eu pentru tine sunt doar o altă umbră... şi toţi ne căutăm vieţile ne-ncepute într-o umbră mai mare. Într-o nebunie mai mare.<br /><br />Aştept să se ridice Apocalipsa pe cer. Abia atunci o să râd cu lacrimi.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-7246456501029415279?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com12tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-64438751064276187492009-08-01T08:59:00.003+03:002009-12-10T01:09:47.556+02:00<a href="http://1.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SnPcDdZSSqI/AAAAAAAAADo/JoaPSqclKqU/s1600-h/Royo-wallpaper.bmp"><img style="display:block; margin:0px auto 10px; text-align:center;cursor:pointer; cursor:hand;width: 320px; height: 226px;" src="http://1.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SnPcDdZSSqI/AAAAAAAAADo/JoaPSqclKqU/s320/Royo-wallpaper.bmp" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5364873533116795554" /></a><br />Aş urmări imperiul pierdut al nebuniei mele, l-aş prefera tangibil, încarcerat în cercul unui rotocol de fum.<br /><br />În dimineaţa asta stau cu privirile în gol şi ascult liniştea. Pietoni rătăciţi îşi păşesc drumurile, iar eu mă visez <em>altul</em> din ei.<br /><br />I-aş împleti liniştea asta printre şuviţe. Aş putea trece dincolo de pulsul petalelor sale. Aş ataşa milenii secundelor.<br /><br />Cum ar fi să o ating acolo unde e păgână? Să construiesc un tango, pe buze, pe sâni, pe picior, în timp ce arhanghelul ciopleşte dement în piatra mea de muritor?<br /><br />...<br /><br />Mă tot minunez. Am trecut ieri pe lângă o insulă. <strong>Păşea de parcă acolo unde vor rămâne urmele ei s-ar putea ascunde nefericiţii.</strong><br /><br />Mie îmi tremurau mâinile de la alcool. Am căscat de câteva ori gura, dar nu mai ţin minte. Nu era decât ea. Apoi insula s-a apucat să alerge după noapte.<br /><br />Mă tot minunez. Aceste insule ştiu exact cum să-ţi oprească o navigare haotică. Dar corăbiile ei au plecat, duse de consecutive pale de vânt, în cer.<br /><br />Acolo se primeşte orice.<br /><br />Tot ce voiam să spun e că am nevoie să O găsesc. Nu-i chiar aşa de ciudat.<br /><br />Dar aşa fac eu, v-am spus. Mă tot minunez.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-6443875106427618749?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-70149668427718962142009-07-31T01:45:00.005+03:002009-12-10T01:08:37.335+02:00Începe cu ultima foaie din jurnalul tatălui meu.<br /><br /><br /><em>„Viaţa e furie şi disperare. Furia a ceea ce ţi se scurge printre degete şi disperarea de a TE face. Disperarea e biciul. Este dorinţa ta de a ajunge unde trebuie să ajungi. Acceptă nesiguranţa. Orice altă lume în care evadezi este laşitatea morţii. Frica ta de moarte este frica de a nu împlini ceea ce eşti pus aici să faci. Aici nu eşti pus să faci nimic. Este secretul ultim şi libertatea supremă.<br /><br />Furia te goleşte. Există un număr limitat de lucruri pe care le poţi pierde. Apoi, nimic în plus nu mai contează. Te închizi în tine, mormânt timpuriu. Se mai întâmplă câte un spasm şi vibraţia ta se scurge în pământ. Nebunia începe cu o uşoară alienare. La început îţi este puţin frică, apoi nimic nu mai intră la tine. Îţi aduci, doar, aminte că te-ai rătăcit şi rozi informaţia asta pentru o vreme.<br /><br />Dezbaţi pentru restul timpului tău ce anume nu a fost bine. De ce nu ai ajuns, ai alunecat? Săritura era, de la început, prea mare? Nu ştii dacă e vina ta, poate nu te-ai pregătit suficient. Chiar nimic nu mai intră la tine. Te rătăceşti în propriile ecouri. Realitatea se erodează.<br /><br />Vine golul. Îl priveşti cu ură, dar sari. Urăşti lumea mai mult. Pentru tine nu a mai rămas nici o coardă. Tu - nu mai eşti o coardă; ai uitat să vibrezi. Drumul spre tine l-a înghiţit negura... Două secunde, apuci să clipeşti. Apoi liniştea. Strigătul tau n-a apucat să pornească. Şi cazi, cazi, cazi...”</em><br /><br />...<br /><br />Aşa se terminase jurnalul său. Vrei să ştii mai mult despre asta?<br /><br />...<br /><br />Nu toate poveştile încep cu lumină. Ultimul servitor ţine la piept o lumânare. „Trebuie să fugim, tinere domn!”... Afară, furtuna izbeşte zidurile groase şi reci. „Trebuie să fugim, domnişorule! Doar noi am rămas!” Ochii îi sclipesc cu disperare. Sunetul acela, care nu s-a oprit de şase zile, se aude mai adânc de urechi. Aleargă pe lungi coridoare, vitraliile sunt cioburi, perdele flutură ca nişte mâini gigantice ce încearcă să-i prindă. Strigătele nu se aud.<br /><br />- Unde sunt...?...<br />- Nu vă uitaţi pe fereastră!...<br /><br />Dar clipa deja stă în loc. Umbrele s-au oprit, perdelele au rămas suspendate. Marea s-a tras în spate şi lângă ziduri nu se mai vede decât cădere. Liniştea tace. Copilul e smuls, dar abisul a apucat să-l privească. Când o priveşti, plecarea te recunoaşte şi te cheamă. Vârtejul te scoate din tine afară, te răsuceşte. Dar ceva înăuntru e tare. O coardă, un fir de lumină te ţine cu puterea ce ţine lumea întreagă. Vine un spasm, apoi aerul intră în plămâni şi el se întoarce în spatele ochilor. Fug, fug pe coridoare.<br /><br />...<br /><br />A crescut singur, departe de castel, de malul mării. Amintirile de dinaintea acelei nopţi s-au topit într-o ceaţă mare. Oamenii simpli îl priveau cu frică atunci când s-a întors în vechea lui casă. Plecau privirea, şoptind că el este copilul care a privit moartea. Nu putea fi de-al lor, era atins de plecare. Atunci i-au zis prima dată Omul Nicăieri.<br /><br />Crescuse puternic, purta hainele negre, iar părul îi curgea alb pe spate. Se spunea că Omul Nicăieri nu iubeşte pe nimeni. Într-o zi, l-a vizitat preotul satului. A ieşit după zece minute, fără culoare. Înainte să se închidă uşa, s-a ridicat vocea tânărului domn:<br /><br />- Singura moştenire pe care o las este ceea ce eu nu am fost!... Ai pregătit multe răspunsuri, dar nu ştii să răspunzi la nici o întrebare! Existaţi în lume precum cuvintele între paginile unei cărţi închise!...<br /><br />Preotul şi-a făcut cruce şi nu s-a mai apropiat niciodată.<br /><br />Omul Nicăieri este întotdeauna singur. Toate uşile lui sunt închise, toate ferestrele sale, deschise. Oglinda îmbătrâneşte de fiecare dată când Omul Nicăieri se priveşte. Atinge liniştea lumii, dar îi cunoaşte sfârşitul. Nu se opreşte niciunde, dar amintirea lui are o atingere cumplită. Omul Nicăieri poate devora orice, se spune, şi poate sângera. Dar cel mai puternic visează o Mare Moarte sau Marmara.<br /><br />Apoi a venit vestea furtunii.<br /><br />Oamenii şi-au strâns ce aveau mai preţios. Au fugit departe de locul acela, cu disperarea ţărmului ce vede înnecatul. Furtuna venea o dată la 30 de ani. În prima noapte începea să se audă sunetul acela. Venea ca un urlet din pântecul pământului. Apele se trăgeau dintre stânci şi acolo unde zidurile castelului se terminau, se vedea hăul. Se spunea că era suficient să-l priveşti o clipă. Ochii Meduzei şi cântecul sirenelor. Bătrânii ştiau ce se întâmpla atunci. Cât timp ţinea sunetul, nu putea fi somn. Se auzea în toată valea. Ţăranii fugeau departe, departe de ţărm, oriunde. Venea săptămâna patimilor.<br /><br />Omul Nicăieri îşi eliberă servitorul. Cu ochi speriaţi, acesta îl privi ca pentru ultima oară. Cu treizeci de ani în urmă, îşi pierduse acolo stăpânul. Îl salvase, ca într-un coşmar, pe copil, iar acesta repeta acum alegerea tatălui. Privi lung înapoi, după aceea privi cerul negru, îşi privi mâinile îmbătrânite şi strânse bastonul. Porni. „Poate furtuna nu va fi la fel de puternică.” Dar grăbi pasul.<br /><br />...<br /><br />La apus, norii ardeau ca uriaşe căpiţe de paie. Apoi vântul începu să sune ca strigătul adormitului în coşmar. Cerul se strânse, norii se făcură negri. Omul Nicăieri porni spre poarta castelului. Îl aştepta. Se priviră lung, fără cuvinte, apoi nou venitul îl întrebă simplu:<br /><br />- Gata?<br /><br />Tânărul se răsuci şi începu să urce scările. Aprinse o făclie şi o apropie de faţa străinului.<br /><br />- Totul e gata... Să aşteptăm în bibliotecă.<br /><br />Scările şerpuiau spre înalt. În unele locuri, piatra crăpase. Omul Nicăieri se întoarse şi zise:<br /><br />- Când eram copil, îmi aduc aminte că l-am întrebat pe tata de ce sunt crăpate treptele. Atunci n-am priceput răspunsul lui, dar ştiu că zâmbise larg. A zis: „Sisif şi-a urcat piatra pe-aici”.<br /><br />- Credeam că urcă încă acelaşi munte?!<br />- Nu, îi urcă pe toţi. Inclusiv pe al tău.<br /><br />Străinul avu o sclipire în ochii negri.<br /><br />- Speranţa umană e fantastică. Dar ce rost are ca un orb să viseze cerul?<br />- Cerul îl poţi găsi înăuntru.<br />- Şi moartea.<br />- Desigur. Nu de asta eşti aici?<br /><br />Continuară tăcuţi pe coridoare.<br /><br />- Sunt aici pentru poveste, rupse străinul tăcerea, într-un tâziu. Mai am nevoie de una.<br />- Chiar dacă e ultima?<br />- Uite, o să fiu sincer cu tine. Universul a fost ascuns în cuvânt. Am nevoie de o mie de poveşti.<br />- Nu te invidiez. Ce vrei tu să cumperi e drumul. Drumul în sine e somn. Asta nu va fi ultima ta poveste. Hai să pregătim ceaiul. Servitorul meu a... plecat.<br />- Nu ştii nimic despre Cuvânt. Din Cuvânt au ieşit zilele noastre cu Univers cu tot, zeii s-au născut prin cuvânt, plânsul ori râsul, moartea şi viaţa, strânse neputincioase la picioarele rostirii, căci din cuvinte începe războiul, cu ele se opreşte ploaia, în cuvânt ne punem speranţa, în uitarea numelor, locurilor, simţurilor - dar nu putem uita Cuvântul: o viaţă de om se poate povesti, întreg infinitul are o poveste ce poate fi spusă – şi pot ucide pe cineva prin cuvinte, sau aş putea să schimb legile vieţii; mi se pot lua braţele, mersul, privirea, mi se poate lua cântecul, speranţa şi pot fi luat eu însumi, dar cine-mi poate lua cuvântul, bruta haină a gândului, nu, nu-mi poate fi interzisă călătoria, nici jocul nu-mi poate fi nejucat, până când cuvântul mă va primi în el spre a călători spre altă poveste ce mă va spune unui ţărm, unui larg, viitorului, e ca şi cum, pentru veşnicie, lumina înnoptează în flacăra lumânării, se apleacă peste catarg, vâsle, miros – şi se recunoaşte pe sine în ultima suflare a vântului înainte de răsărit, ancora noastră palpabilă de creatori, primul orgoliu, subtila noastră dragoste, complexul nostru, diapazonul acordării sufleteşti, perpetua înviere a lui Lazarus, pe slăbitele şi neîncrezătoarele ei picioare, mimul paralizat ce ţi se zbate în retină, ceaţa goală goală goală goală goală din oglinda umbrei, tictacul turbat al apropierii nerostirii, din ce în ce mai aproape, până când pot plămădi în lutul legăturii mele cu lumea pe ea însăşi, cu fiecare amănunt ce ne leagă şi chiar pe care l-am uitat şi chiar pe care l-am uitat şi chiar care n-a fost niciodată să fie şi chiar tăcerea supremă în liniştea sa: acum, dincolo, aproape, departe, culorile lumii, picioarele ei goale în nisip, eu, creatorul, dincolo de timp, mai departe, oriunde liniştea dăinuieşte, oriunde durerea scapără scurt ca ochii a ceea ce căutăm stăpânind peste noapte, în adâncul cristalelor, în speciile necăutării, în gustul placentei, în nările tigrilor, în formele zborului, în aşteptarea sfârşitului şi chiar în marea dizolvare, în contemplarea supremă, unde îl înmuiem asemenea tocului în sentimente, în nuanţe suave, acide, ilare, morbide, subtile, transparente, dure, tăioase, calde, sinuoase, gentile, apatice, şterse, necoapte, cuvinte scară, cuvinte castron, cuvinte schelă, cuvinte palton; cuvinte lumânare, palmă, şoaptă, cortină, preş, fereastră, piatră, cuţit; cuvinte pâine, şarpe, burete, cadavru – nu e nici o mirare şi nu au colivie, n-au cuşcă, n-au bare, se vând pe alte cuvinte sau pe nimica, într-o miraculoasă mirare...<br /><br />Se lăsă o tăcere lungă. Apoi Omul Nicăieri rosti:<br /><br />- Îţi înţeleg frustrarea. Chiar dacă vei cunoaşte toate cuvintele lumii, ale tuturor limbilor, noi, vechi, sau moarte, nu vei găsi răspunsul. Secretul e în poveste.<br /><br />- Secretul e între cuvinte. Dar de la ele se-ncepe.<br /><br />Omul care ştia o mie de poveşti tăcu. Noaptea se lăsase mai noapte.<br /><br />...<br /><br />- Povesteşte-mi! Gândurile mele au nevoie de oglinzi.<br />- Eu sunt uitarea şi moartea. Eu sunt viaţa fără capăt, sunt spânzuratul fără ştreang. Ziua zilei spune Cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte dorinţă.<br />- Calea ta e calea pierderii. Te pierzi infinit fără să te poţi pierde. Vorbesc acum, dar încerc să-mi uit cuvintele. Adevărul începe acolo unde raţiunea încetează.<br />- Vrei să cauţi adevăr în tăcere?<br />- Revelaţia nu are cuvinte. Tu ai pierdut asta.<br />- Fără cuvinte, muriţi în ignoranţă.<br />- Nu e adevărat. Cuvintele sunt o scară, un construct. Le poţi stăpâni, dar sentimentele există tocmai în locul absenţei lor. Într-adevăr, suferinţa vine din ignoranţă. Din egoism. Va veni o vreme când oamenii vor depăşi asta.<br />- Sunteţi cei mai egoişti tocmai atunci când oferiţi totul. Oamenii nu fac altceva decât să încerce să-şi negocieze pacea.<br />- Suntem egoişti doar în lipsa unei responsabilităţi universale.<br />- Dacă îi ajuţi pe ceilalţi, te vei opri pe tine. Oamenii nu o să merite niciodată mai mult decât martiri singuratici şi disperaţi.<br />- Ţi se pare că pierdem lupta cu noi înşine?<br />- O, da. Nu e evident?<br />- Nu. Balanţa nu e oprită. Mai pot face ceva. Mai poţi face ceva.<br />- Să jucăm, atunci. Hai să privim furtuna.<br /><br />Aşezară ceştile şi se ridicară. Tocmai atunci, vântul spulberă primul geam.<br /><br />...<br /><br />Aici m-am trezit. Din cauza vântului, geamul se lovise de pervaz.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-7014966842771896214?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com4tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-27523664635429914792009-07-22T17:52:00.009+03:002009-12-10T01:05:42.799+02:00<a href="http://4.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/Smc-tUOZN0I/AAAAAAAAADY/caEyjKI_ZGE/s1600-h/TheWall2.JPG"><img style="float:right; margin:0 0 10px 10px;cursor:pointer; cursor:hand;width: 256px; height: 256px;" src="http://4.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/Smc-tUOZN0I/AAAAAAAAADY/caEyjKI_ZGE/s320/TheWall2.JPG" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5361322829651982146" /></a><br />You see we’re tired, my heart and I.<br />We dealt with books, we trusted men,<br />And in our own blood drench’d the pen,<br />As if such colors could not fly.<br />We walk’d too straight for fortune’s end,<br />We lov’d too true to keep a friend;<br />At last we’re tired, my heart and I.<br /><br />Scriu, ca să-mi văd gândurile. Ca şi cum le-aş turna în forme concrete. Apoi iau formele şi le potrivesc; construiesc Zidul.<br /><br />Îmi răsună în urechi vocea blândă a Slutei, cu o graţie a tristeţii: totu-i deşertăciune!<br /><br />Adevărurile pe care le aflu despre oameni se pot ţine strâns de mână, sau îmi pot dărâma şi ultimele, fragile poduri.<br /><br />Analizându-mă după regulile societăţii actuale, ajung la concluzia că sunt un om extrem de prost. Nu-mi doresc glorii, nu visez celebritate şi fani. Nu-mi doresc munţi de bani, nici senzaţii extreme. Nu-mi doresc nici măcar multe femei. Am trecut prin atâtea ritualuri de împerechere cât să-mi ajungă două vieţi.<br /><br />Pe de altă parte, nu mă grăbesc să-i condamn pe cei care fac lucrurile altfel decât mine. Fiecare îşi caută fericirea în felul său, fiecare îşi alege drumul. Cine sunt eu, să arunc cu piatra?<br /><br />Dacă ar fi să arunc ceva, aş prefera să fie cuvinte solare, nu roci triste. Am preferat să cred că toate lucrurile sunt (la o scară universală) aşa cum trebuie să fie... că legea asta universală are un sens mai mare; şi n-am avut pretenţia să-l înţeleg, doar să rămân împăcat. Împăcat că suferinţele tuturor oamenilor folosesc, într-un fel, unei cauze bune, superioare.<br /><br />Urmez firul câte unui gând, precum paşii tăcuţi ai unui pelerin plecat spre zări mai bune. Iar călătorul înţelept ştie întotdeauna că important este drumul, nu destinaţia.<br /><br />Oriunde m-aş afla, am o nevoie permanentă de a fi în altă parte. Oriunde ajung, vreau să plec iarăşi. Iubesc nemijlocit drumul şi-mi recunosc dependenţa.<br />Când eram adolescent, ştiam că sunt un călător. Un rătăcit, un om al lucrurilor dintre lucruri, dintre un punct şi altul. Omul Nicăieri.<br /><br />Îmi aduc aminte vorbele unui bătrân, care spunea că îngrijorarea e bună pentru a-ţi ocupa timpul, dar nu te duce nicăieri. Pe de altă parte, este nevoie de o oarecare moderaţie, căci cel care nu se îngrijorează niciodată, ori a atins Nirvana, ori este inconştient. Eu am fost mereu aproape de extrema asta.<br /><br />Am învăţat să mă ancorez de viaţa în sine, nu de lucrurile sale. De câteva promisiuni m-am ţinut. Am încercat să nu fac nimănui rău. Să spun cât mai mult adevărul. Să-i ajut pe ceilalţi să fie fericiţi, chiar dacă, la sfârşitul zilei, eu aveam cel mai mult de pierdut.<br /><br />Azi e doar una din acele zile în care nu-mi pasă unde dorm.<br />Azi, zidul e crăpat.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-2752366463542991479?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com7tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-9451093972252960812009-07-19T09:23:00.005+03:002009-12-10T01:02:29.858+02:00<a href="http://1.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SmLAJSm33QI/AAAAAAAAADI/fhiQ3lOlSeE/s1600-h/Fuck+This.jpg"><img style="float:right; margin:0 0 10px 10px;cursor:pointer; cursor:hand;width: 320px; height: 319px;" src="http://1.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SmLAJSm33QI/AAAAAAAAADI/fhiQ3lOlSeE/s320/Fuck+This.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5360057772370550018" /></a><br />E ora pastilei amare. Internetul a devenit principalul mediu de extindere şi promovare a prostiei şi mediocrităţii. Informaţia, reala informaţie, abia dacă îşi mai face loc printre restul gunoaielor. Avem tone de prOn. Avem tone de sclipici, poze şi versuri penibile. Avem tone de reclame, tone de văietături, giga-tone de rahat în bloguri. Miliarde de pagini pline cu nimicuri-neinteresante-neincitante. Se dezbat „probleme”, se împart păreri, cu imbecila încredere în propria opinie a prostului care nu realizează cât este de prost. Femeiuşti care se plâng despre falsele frumuseţuri, despre cât de nedreaptă e viaţa, despre îmbătrânire, despre decepţii, dar n-ar şti ce e aia o femeie nici dacă le-ai înscrie la cursuri speciale. Bărbăţei care epatează în sensibilităţi execrabile sau explodează-n orgolii şi talente, dar n-ar şti ce e aia coloană vertebrală nici dacă le-ai înlocui-o cu titaniu.<br /><br />E ora pastilei amare. Oamenii maturi nu mai citesc nimic pentru că nu au timp, sau nu mai au nevoie (!?!), iar dacă privesc spre generaţiile mai... proaspete, abia îmi pot stăpâni comentariile. Generaţii de pierduţi ai distracţiilor diluate, generaţii dependente de televizoare, calculatoare şi maşini. Generaţii de reduşi mintali al căror gust muzical se reduce la manele, generaţii cărora arta le provoacă scârbă şi comentarii penibile. Generaţii fără pic de cultură, în nici un domeniu, ce să mai vorbim de enciclopedism. Nu mai citim nimic pentru că nu se promovează cultura, nu mai citim nimic pentru că... nu sunt cărţile pe gustul nostru. Generaţii care au impresia că nu au nevoie să asculte de profesori, pentru că ei ştiu mai bine, în imbecila lor sub-mediocritate, lângă generaţii de profesori dezinteresaţi şi apatici, fără flacără, fără puterea de a inspira, de a fi exemple pentru elevi.<br /><br />E ora pastilei amare. La televizor ni se vinde circ, ni se vând telenovele, ni se bagă pe gât ore întregi cu discuţii despre lenjeria intimă a vedetelor. Cu interminabile discuţii despre fotbal, de parcă privind emisiunile în care se dezbate dacă a fost sau nu ofsaid, ne apare o pâine pe masă, sau devenim măcar un pic mai deştepţi. Normal că nu citim, doar e o armată de non-valori, acolo, pe sticlă. Se fură ca-n codru în ţara asta, se fac miliarde, în euro - şi tot ce primim drept răspuns, sunt chipurile de lichele ale foştilor comunişti, tot în politică, tot agramaţi. Dacă stai să te gândeşti cum de-şi permit sute de idioţi să apară anual la televizor şi să vorbească imbecilităţi fără ca oamenii să se sesizeze, îţi dai seama de IQ-ul populaţiei. Pentru că, dacă ar fi suficient de inteligenţi ca să priceapă ce se întâmplă cu ei şi cu ţara asta, mâine la prima oră ar fi toţi în stradă. Şi următoarea lună, şi următoarea, până termină de alungat javrele şi până găsesc pe cineva care să merite să ne reprezinte şi să ne conducă.<br /><br />E ora pastilei amare. Poliţia a devenit unul dintre cele mai costisitoare şi inutile aparate din ţara asta. Pentru cazurile mari nu se bagă, pentru că-i... periculos. Pentru cazurile cu adevărat mari, nu se bagă, pentru că... sunt şefii lor acolo. Întreaga poliţie română se ţine de <strong>găinării</strong> - şi parcă doza de penibil a cuvântului tot nu este suficientă. Fie că-i vorba de furturi sau de droguri, de circulaţie ori de ordinea publică, e o mare găinărie de la început la sfârşit. Dacă ţi se fură ceva, eşti întâmpinat cu un ridicat din umeri şi eşti trimis acasă în aşteptarea unui telefon cu veşti, care nu mai vine niciodată. În schimb, o armată de jandarmi plătiţi pe banii noşti patrulează fiecare străduţă, fiecare dună a plajelor, de nu mai poţi să stai liniştit nicăieri, nu mai poţi să faci un foc pe malul mării, nu mai poţi să te simţi liber cu femeia, lângă valuri. O tonă de stres, o tonă de control... dar nu pot rezolva majoritatea infracţiunilor din poală. Măcar atunci când nu erau ei acolo - nu ne simţeam supravegheaţi... la un pas de orwellianul „1984”.<br /><br />Dacă vine vorba de droguri, avem 24.000 de consumatori de heroină în bucureşti, dar secţia anti-drog cheltuiește sume uluitoare pentru a urmări şi băga în puşcării tineri cu câte 2-3 grame de iarbă în buzunare, în timp ce kilogramele de heroină trec nestingherite. Gardienii noştri publici se scarpină în umflătura dorsală, ziua şi noaptea, tot pe banii noştri, gata oricând să scrie amenzi de milioane pentru că ai călcat din greşeală pe un colţ de iarbă. Dar n-am văzut încă pe gardienii noştri să vină şi să le zică ceva ţiga... pardon, rromilor noştri, când urlă noaptea pe străzi, când dau manelele prea tare, când iau banii copiilor din buzunare, în centrul oraşului, sau când bat pe cineva în văzul lumii. Nu, atunci gardienii nu se bagă. Stau şi privesc cum tu şi prietena ta luaţi bătaie... Poliţia rutieră, cu pândele lor... mă umple de scârbă. Dacă eşti un oarecare şi mergi cu 60 în zonă de 50, sare amenda în portofel. Dar dacă eşti <strong>cineva</strong>, iei jeep-ul lu' tata şi mergi cu 200. Poţi să faci liniuţe, poţi să faci accidente grave, poţi să conduci ca bezmeticul beat mort, dar nu vei păţi nimic, pentru că şeful a primit un telefon.<br /><br />E ora pastilei amare. Avem o ţară frumoasă, dar o strică oamenii. Sunt mândru că m-am născut aici, dar nu sunt mândru că trăiesc aici. Mi-ar plăcea să spun asta. Mi-ar plăcea să spun că nu vreau să plec de aici. Din păcate, vreau să fug! În momentul în care ajungi să te simţi oprimat de însuşi sistemul care ar trebui să-ţi garanteze liniştea şi libertatea, în momentul în care o ţară nu-ţi oferă nici un fel de ajutor, e timpul s-o părăseşti, ca pe oricare altă corabie îngăurită. E timpul măsurilor drastice. E timpul lui Noe şi al unui potop, dacă nu vrem să murim sufocaţi cu mizerii.<br /><br />E ora pastilei amare. O ţară în care mă simt lângă poliţie ca lângă mineri, o ţară condusă de un amestec de comunişti şi alcoolici, hoţi şi inculţi, o ţară în care au şanse mari să fie aleşi la viitoarele mandate nebunii sau ciobanii, o ţară în care sistemul de învăţământ e terci, o ţară în care judecătorii sunt prea laşi ca să condamne, cumpăraţi sau controlaţi politic, o ţară unde valorile nu mai înseamnă nimic, unde muzicieni sunt ţiganii, unde la expoziţii şi lansări de carte nu vezi nici 1% din populaţie, unde la teatru şi bibliotecă tinerii nu se duc decât de nevoie, sau forţaţi; ei bine, unei astfel de ţări nu-i prevăd un viitor aşa cum îl merită dacă nu se trezeşte rapid la realitate.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-945109397225296081?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com6tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-5911549926116825942009-07-18T10:52:00.003+03:002009-12-10T00:59:52.936+02:00<a href="http://3.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SmGBk-aYPEI/AAAAAAAAADA/gUYpuTBpx38/s1600-h/killer_dog.jpg"><img style="float:right; margin:0 0 10px 10px;cursor:pointer; cursor:hand;width: 224px; height: 320px;" src="http://3.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SmGBk-aYPEI/AAAAAAAAADA/gUYpuTBpx38/s320/killer_dog.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5359707503776513090" /></a><br />Cu tine vorbesc. Ce părere ai despre viaţa ta? Se putea şi mai rău, dar parcă nu a ieşit aşa cum îţi imaginai cu câţiva ani în urmă...<br /><br />Aminteşte-ţi cum credeai că o să fii la vârsta pe care o ai acum. Câte scenarii frumoase s-au spulberat între timp, nu-i aşa? O mare parte din lucrurile pe care le-ai iubit, au dispărut între timp. Viaţa n-a fost chiar roz.<br /><br />Dar nu poţi să te învinovăţeşti pe tine, tu doar ai făcut alegerile care ţi s-au părut cele mai bune la momentul respectiv. Că doar nu poate nimeni să ştie dinainte ce surprize îi rezervă viaţa. Ai crezut în fericirea ta şi ai căutat-o. Ştiu, norocul n-a fost întotdeauna aproape şi apoi, ai numai atâta libertate cât îţi permit opţiunile. Ce să fi ales, ca să fie mai bine de-atât? Nu, acum nu vrei să te mai uiţi în spate. Chiar dacă uneori te gândeşti „cum ar fi fost dacă...?”<br /><br />Cine poate şti, poate ar fi fost mai bine, poate mai rău, dar acum te-ai decis să priveşti numai înainte. Ai învăţat câte o lecţie din fiecare moment dificil şi ai încercat şi tu să te distrezi atât cât s-a putut, fără să-ţi pară rău a doua zi. Şi chiar de s-a întâmplat asta, puţini ştiu secretele astea ale tale.<br /><br />Uneori, seara, analizezi ce ţi s-a întâmplat în ultima perioadă. Cauţi să înţelegi greşelile celuilalt şi îţi găseşti scuze pentru cele care îţi aparţin. Poate îţi faci planuri, te gândeşti ce ţi-ar plăcea să schimbi, ce ţi-ar plăcea să faci. Visezi o vreme despre lucruri frumoase care s-ar putea întoarce în viaţa ta, sau despre lucruri noi, pe care ţi le doreşti.<br /><br />A doua zi te trezeşti, întotdeauna mai devreme decât ţi-ai dori. Prima parte a zilei funcţionezi ca un robot, faci lucrurile pe care ştii că <strong>trebuie</strong> să le faci şi ai uitat ceea ce-ţi propusesei doar cu câteva ore mai devreme. Abia seara, când termini treaba, îţi aduci aminte de planuri şi îţi găseşti iar scuze. Doar nu e aşa de uşor să renunţi la ceea ce ai, chiar dacă nu-i aşa grozav, decât să pleci aiurea, căutând nu se ştie ce. Ehe, dacă ar fi după tine, dacă nu te-ar ţine nimic, n-ai sta de două ori pe gânduri.<br /><br />Ştiu că nu-ţi pot spune totul despre tine, dar te înţeleg. Ştiu câteva din lucrurile de care sigur îţi este frică. Ştiu şi o parte a gândurilor tale, partea aceea năstruşnică, privirea aceea pe care nu ţi-o poţi opri. Până la urmă, copilul din tine are pofte. Cine nu visează cu ochii deschişi?<br /><br />Mă urmăreşti încă? Da, ţi-am spus, chiar cu tine vorbesc. Chiar în momentul ăsta, sunt undeva lângă tine. Ţi-am cotrobăit prin speranţe şi ştiu cât de mari sunt.<br /><br />Atâtea lucruri ar putea fi mai bune, dar ce poţi să faci? Au fost momente când ai cerut şi n-ai primit nimic. Te-ai întristat. Au fost momente când ţi s-au cerut prea multe. Ce să fi făcut? Eşti şi tu om.<br /><br />Nu vreau să te sperii, dar şi mâine o să faci aceleaşi lucruri pe care le-ai făcut azi. Şi poimâine la fel, săptămânile trec repede, nici nu-ţi dai seama când se termină anul. Şi atunci îţi vei aduce aminte ce ai visat azi. Ce ai fi vrut să faci, cât mai repede, dar ai tot amânat. Şi îţi vei găsi aceleaşi scuze pe care le-ai găsit azi.<br /><br />Probabil te gândeşti deseori la dragoste. Uneori cu drag, alteori cu tristeţe. Poate zâmbeşti când îţi aduci aminte cum te gândeai în adolescenţă la asta. S-au schimbat lucrurile, nu?<br /><br />Poate mai sunt câţiva oameni pe care i-ai rănit. Ar fi bine să le ceri iertare. Dacă azi nu o faci, n-o s-o faci nici mâine. Nici peste un an.<br /><br />Poate sunt câţiva oameni care te-au rănit. Ar fi bine să le spui că i-ai iertat. Dacă nu e încă prea devreme. Dar nu cred să fie vreodată prea devreme.<br /><br />Poate ar trebui să-i dai formă acelui gând din spatele minţii. Ce se poate întâmpla? Ai curaj!<br /><br />Poate ar trebui să nu mai aştepţi surprize de la Fortuna şi să faci ceva în legătură cu regretele tale.<br /><br />Ştiu, poţi să-mi zici oricând că e uşor să dai sfaturi. Şi eu am greşit mult. Foarte probabil, încă o s-o fac. Dar şi-n mine stau aceleaşi frici şi speranţe ca şi-n tine.<br /><br />Îţi <strong>ursesc</strong> multă fericire. Mi-ar plăcea să-ţi şoptesc încet la ureche. Să-ţi spun de ce cuvintele sunt mai frumoase decât orice, cu o singură excepţie: tu.<br /><br />Da, tu.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-591154992611682594?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-43961252744757128192009-07-16T01:39:00.006+03:002010-01-18T22:42:27.679+02:00Era a treia săptămână de colindat prin munţi. Luasem maşina şi plecasem orb prin praf şi gropi, sperând să găsesc o urmă de linişte în sătucurile alea uitate de civilizaţie.<br /><br />Maşina strânsese atât de mult praf încât abia îi mai ghiceai culoarea, roata de rezervă o folosisem de mult şi-n fiecare zi mă rugam să descopăr o benzinărie, fără să mă întorc la civilizaţie. Opream pur şi simplu în poarta oamenilor şi-i întrebam dacă au o farfurie în plus.<br /><br />Mă hotărâsem să mă întorc. Alergătura asta îmi ţinea mintea ocupată cât timp conduceam sau vorbeam cu oamenii, dar nu dădea semne să-mi rezolve problema. De îndată ce rămâneam singur sau încercam să adorm, demonii se întorceau cu aceeaşi frenezie, zvârcolindu-mi liniştea precum frânghia unui clopot. Exact la asta mă gândeam în după-amiaza aia purpurie, că nu pot să fug de mine însumi.<br /><br />După câteva clipe, i-am auzit glasul.<br /><br />Stătea pe o bancă un pic şubredă, în faţa porţii şi privea lumea, aşa cum mulţi au obiceiul la ţară. Nu întrebarea în sine, ci tonul ei m-a oprit în loc:<br /><br />- Cine eşti tu?<br /><br /><strong>Cine sunt</strong> eu, nu <strong>Cum mă cheamă</strong>. N-a aşteptat să răspund. S-a ridicat, mi-a făcut un semn să-l urmez, apoi a păşit fără grabă în curte, lăsând poarta deschisă. Pe jumătate amuzat, l-am urmat.<br /><br />- Aici o să crească roşii, îmi arată partea dreaptă a potecii.<br /><br />Cu mâna stângă îşi mângâie barba albă. Încep să-l privesc cu un strop de plictiseală. Nu pare să se sinchisească. Dar şi eu am tot timpul din lume.<br /><br />- E o urmă de cer în orice nor, îmi spune. Aşa cum, în orice evadare, se ascunde o închisoare nouă.<br /><br />Devin cu adevărat atent. Mă aşteptam la multe, dar la un poet înţelept în nici un caz. Arată cu degetul spre plasa cu haine pe care o ţin într-o mână.<br /><br />- Vrem să fugim, să lăsăm totul în urmă, să explorăm fără limitări, fără nici o condiţionare. Dar în fiecare zi trebuie să calculezi cât mai ai, ca şi cum ancora nu s-ar fi ridicat niciodată din port. Fiecare avem unul sau mai multe porturi. Ia şi te spală!<br /><br />Îmi pune în faţă un lighean mare cu apă. Sunt complet uluit, dar mă mişc şi termin ceea ce-mi spune. Între timp, mă gândesc că trebuie să-i dau şi eu nişte replici inteligente, să vadă că nu vorbeşte cu oricine.<br /><br />- Orgoliul de a întreţine o imagine e o prostie, îmi zâmbeşte. Imaginea nu există. Spiritualitatea nu sălăşluieşte în gânduri, ci în pauza dintre ele. Este apa care umple şi ia forma spaţiului pe care i-l oferi.<br /><br />Trăiesc mai multe sentimente simultan. În primul rând sunt puţin enervat pentru că mi se pare că mă ia peste picior. Dar în acelaşi timp sunt un pic speriat pentru că pare să-mi urmărească gândurile. Şi nu în ultimul rând, sunt fascinat de ceea ce spune.<br />Apucă ligheanul şi-i varsă conţinutul. Îl privesc îndelung, cu senzaţia că am nimerit într-o altă dimensiune.<br /><br />- Cum găsesc liniştea?, îl întreb.<br /><br />- Eşti încă tânăr, zice. Pentru tine trebuie să vorbim mult despre dragoste. Vrei să ştii când vei găsi femeia potrivită? Urmăreşte-ţi demonii.<br /><br />Îl privesc fix. Vorbeşte aşa cum picătura sapă în pietre. Fiecare cuvânt te duce mai aproape de adevăr.<br /><br />- Cea care nu-ţi va aduce unii noi şi-i va arde pe cei vechi, te va face fericit. Dar e uşor să-ţi vând reţete lejere şi nu poţi şti niciodată cât timp durează un poem. Văd de unde vii şi e uşor să-ţi spun Omul Nicăieri.<br /><br />Tresar. Ăsta e un vis vechi al meu. Bătrânul acesta, oricât de înţelept, nu-mi poate şti visurile. Sau poate?<br /><br />- Nu-ţi pot spune încotro te îndrepţi. Dar îţi pot spune ceea ce o să descoperi despre dragoste. Crezi că ai timp suficient?<br /><br />O sclipire albastră în ochii săi face ca un fior să-mi coboare pe spate.<br /><br />- Nu uita. Îţi pot spune cuvinte, dar îţi vei da singur explicaţia lor.<br /><br />Face o mică pauză.<br /><br />- Da, vreau să ştiu, îi zic. Dar numai lucurile pe care le-aş fi aflat şi singur.<br /><br />Hohoteşte.<br /><br />- Doar nu credeai că o să-ţi dezleg universul şi oamenii în câteva cuvinte?! Într-un fel, nu vei auzi decât ceea ce ştii deja...<br /><br />- Vei descoperi că o jumătate de oră şi o vorbă bună, pot să salveze viaţa unui om. E suficient să te uiţi cine e dispus să vină de la capătul lumii ca să-ţi ofere asta şi vei afla cui îi pasă.<br /><br />- Vei descoperi că eşti singur în cele mai cumplite momente; şi va fi cea mai bună lecţie despre viaţă pe care vei primi-o vreodată.<br /><br />- Vei descoperi că timpul se scurge diferit. Ceea ce unuia i se pare o clipă de alergare, pentru altul poate fi o nesfârşită, chinuitoare aşteptare. Iar în dragoste, poţi aştepta un infinit, dar nu poţi aştepta <strong>oricât</strong>.<br /><br />- Vei descoperi oameni care se complac în situaţii incredibile, oameni care nu-şi doresc binele şi oameni care nu ştiu cine sunt. Sunt mulţi cei pierduţi pe drumuri false, cu aşteptări false.<br /><br />- Din toate, vei învăţa să priveşti greşelile celorlalţi şi să te resemnezi. Nu-i poţi face tu să înţeleagă. Unii chiar au nevoie să dea cu fruntea de toc, unii chiar au nevoie de ani întregi ca să priceapă cele mai elementare, cele mai simple lucruri despre universul ăsta şi mersul său. De aceea avem nevoie de egali, într-o relaţie.<br /><br />- Vei descoperi că, oricât de dur te crezi, sunt lucruri care te pot frânge. Dar aici va urma o lecţie extrem de importantă: atunci când nu mai au nimic, când vor să se distrugă, oamenii puternici îşi descoperă Rostul.<br /><br />- Te vei lovi de tot soiul de obstacole, pe parcursul anilor, dar vei descoperi că nimic nu e mai dureros decât să te loveşti de un zid al sufletului.<br /><br />- Vei descoperi că, pentru tine, calea e întotdeauna în sus, oricât de dificil devine drumul.<br /><br />- Vei descoperi o limită a nebuniei şi că nu ţi se potriveşte decât sufletul tău.<br /><br />- Vei învăţa că, dacă nu rişti să primeşti lovituri, nu câştigi niciodată până la capăt un om. Să fii pregătit pentru multe lovituri.<br /><br />- Vei descoperi că îţi este frică să nu mai iubeşti, pentru că atunci nu ar mai rămâne chiar nimic din tine...<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-4396125274475712819?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-1922966664184886042009-07-14T14:06:00.007+03:002010-03-12T12:58:36.780+02:00<a href="http://3.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/Slx_x1Jl4xI/AAAAAAAAACQ/NmaDzpA0Df4/s1600-h/romantic.jpg"><img style="float:right; margin:0 0 10px 10px;cursor:pointer; cursor:hand;width: 320px; height: 126px;" src="http://3.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/Slx_x1Jl4xI/AAAAAAAAACQ/NmaDzpA0Df4/s320/romantic.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5358298150721676050" /></a><br /><em>I'm one card short of a full deck <br />I'm not quite the shilling <br />One wave short of a shipwreck <br />I'm not at my usual top billing <br />Oh dear, I'm going slightly mad <br />I'm going slightly mad <br />It finally happened<br />It finally happened<br />It finally happened, I'm slightly mad!</em><br /><br />Începe devreme. Suntem copii, începem să explorăm. Ni se spune: asta nu, nici aia nu ai voie. Copilul întreabă „de ce?”, i se răspunde: „pentru că aşa spun eu”, dar asta nu e o explicaţie. Dacă ignorăm comanda, suntem pedepsiţi. Mecanismul se formează: dacă faci ceea ce se spune că „nu e bine” să faci, vei plăti. Acceptăm pedeapsa, în loc să ne răzvrătim. Pentru că aşa spune Societatea.<br /><br />Apoi mai creştem, începem să dorim. Lucruri, ori sentimente, e totuna. Orice ai dori, nu primeşti suficient. Bani, aer, dragoste. Ceva te sufocă de fiecare dată şi înveţi să pierzi. Mecanismul se întăreşte: începi să te închizi. Înveţi să minţi, nu de alta, dar te va durea mai puţin.<br /><br />Mai creşti, începi să înţelegi că diferenţa între tine şi cei care au deja totul nu o vei recupera niciodată. Aşa funcţionează lumea asta. Nimeni nu te ajută. Mecanismul se întăreşte: devii egoist.<br /><br />Apoi mai trec câţiva ani şi te hotărăşti să dai tot ce ai mai bun: trebuie să încerci. Ce poţi avea de pierdut? Dar celui căruia îi dai, risipeşte nepăsător darul şi niciodată nu primeşti ceva înapoi. Înveţi. Te închizi şi mai mult în tine. Mecanismul se întăreşte: nu te mai oferi nimănui. Încă o mască se aşază şi ai devenit om mare.<br /><br />Nu mai ai nimic din inocenţa copilului care îşi dorea să exploreze. Mecanismul funcţionează ireproşabil. Se zice că ai devenit om, dar oare asta ai făcut? Nu mai avem libertate, pentru că „nu e voie”. Nu mai speri, pentru că ştii că n-ai nici o şansă. Minţi, ca să-ţi fie mai uşor. Dacă este nevoie, furi. Nu te mai prezinţi niciodată pe tine, ci masca ta. Ei trebuie să vadă doar asta. Dar ai uitat cine eşti, căci acum <strong>eşti chiar masca ta</strong>.<br /><br />Asta numim maturizare şi e un lucru bine văzut. Copilul meu scuipă pe oamenii mari, pe interesele, pe mariajele şi alianţele lor, pe foamea lor de bani, pe legile lor, pe râsul lor retard atunci când privesc ceva ce nu înţeleg. Hliziţi-vă! Veţi trăi degeaba.<br /><br />Ce-o să luaţi din toate astea atunci când muriţi? Ce vă rămâne? Arată-mi ce visezi, ca să-ţi spun cine eşti. Arată-mi ce creezi ca să-ţi spun cine te va ţine minte. Aminteşte-ţi cine erai şi poate vei fi din nou liber...<br /><br />...<br /><br />„<em>Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura mea</em>.”<br /><br />Ştii cine zice asta? Isus.<br /><br />Oho, ştiu, n-am obiceiul să citez din Biblie, dar n-o poţi egala dintr-un anumit punct de vedere. Ce-o fi vrut să zică? Poate că... mediocritatea ne omoară. Nu ştim să trăim însufleţiţi. Ori măcar indiferenţi la întreaga lume. Facem un singur pas pe drumul cunoaşterii şi creaţiei, apoi ne oprim şi ne credem pe ultima treaptă. (Ne credem chiar suficient de buni, cât să aruncăm piatra...)<br /><br />Ne omoară lenea şi autosuficienţa, prelungite pe ani întregi, pentru că nu VREM să facem ceva. „E prea devreme să încep”, sau „...prea târziu ca să repar”, astea nu sunt scuze.<br /><br />Ăsta mi se pare cel mai mare viciu al omului. Poţi supravieţui oricărui altuia, poţi să rămâi om, chiar dacă ai fost nevoit să furi, să preacurveşti, să preferi un alt zeu, să minţi, chiar să ucizi. Dar autosuficienţei nu-i poţi supravieţui, nu vei face altceva decât să descreşti, continuu.<br /><br />Îmi place atât de mult povestea lui Tezeu, pentru că mi se pare că spune, în felul ei, un lucru important despre oameni. Tezeu e pregătit. Ştie ce misiune are şi are puterea să-l înfrângă pe Minotaur. Dar viaţa nu e niciodată simplă, există labirintul. Ariadna îi oferă acel ghem, pe care îl desfăşoară pe măsură ce înaintează, pentru a şti să se întoarcă. Morala? Fără femeie, Tezeu ar fi pierdut. Degeaba l-ar înfrânge pe Minotaur, n-ar şti niciodată să-i supravieţuiască labirintului. Femeia îl călăuzeşte, este legătura lui cu lumea reală, cu celălalt plan.<br /><br />Ariadnele de azi nu mai au sfoară. Au petreceri, futaiuri, vor să se distreze, de ce să muncească la un prăpădit de ghem? Tezeu e rătăcit.<br /><br />Ariadna are un moment sfânt. Atunci, otrava se odihneşte în şerpi. <strong>Mais où sont les femmes d'antan?</strong><br /><br />...<br /><br />Da, domnilor juraţi, eu sunt puţin nebun. O carte lipseşte din pachet, un şurub nu e strâns bine, încă un val şi voi eşua.<br /><br />Domnilor juraţi, eu nu sunt comod, nu sunt uşor de ţinut în frâu. Mă scutur pe loc, ca o păpuşă care încearcă să devină. Pinocchio retras, am partea mea de vină. Şi orice încercare - pare un impas.<br /><br />O urmă nu dispare niciodată din nisip. Credeţi ce vreţi, nu mă întrec cu popii. Să stăm, totuşi, o clipă, să cântărim păcatul. (Am lumea mea secretă.) N-am fost un clairvoyant. De multe ori m-am mulţumit cu proştii. Caut un loc de negăsit. În toiul nopţii.<br /><br />Recunosc vina şi versul. Vorba mi-e goală, nu şi universul...<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-192296666418488604?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-86537217755228836542009-07-06T04:42:00.003+03:002009-12-09T17:18:27.008+02:00„If you place a thing in the center of your life,<br />That lacks the power to nourish<br />It will eventually poison everything that you are<br />And destroy you”<br /><br />Trebuie să depăşesc momentul acestei greşeli, de a pune o persoană nepotrivită acolo. Cel mai greu, acum, este să pregătesc acel loc, centrul, pentru ceva mai bun. Purificarea asta se dovedeşte doar o altă provocare, în şirul încercărilor ce mă şlefuiesc. Rafinez o nouă oglindă a adâncului, a spaţiului unde gândul se dovedeşte neputincios împotriva sentimentelor.<br /><br />Până la urmă, adevărata provocare a pierderii este să nu urâţească oglinda. Poarta ta spre cealaltă parte, spre tine însuţi. E un proces migălos, să iei fiecare pată, să o pui în lumină. Apoi lumina o va purifica în culorile primare. Abia atunci reîncepe jocul.<br /><br />Îi invidiez pe cei care pot pune lucruri fără viaţă în centrul vieţii lor. Sunt gelos, în aceeaşi măsură, pe cei care sunt suficient de egoişti cât să-şi pună acolo propria stare de bine. Ce e mai direct şi mai primar decât interesul?<br /><br />Nu idolatrizez oamenii, n-am făcut-o niciodată. M-au dezamăgit prea mult. Dar încerc să păstrez oglinda curată.<br /><br />Un înţelept mi-ar putea da multe sfaturi despre lucrurile cu adevărat importante, ce merită acel spaţiu, în afara unei persoane. Dar mie nu-mi poate folosi echilibrul lor. Dacă renunţ la dăruire, fără limite, fără remuşcare, oricât de mult aş evolua spiritual, simt că voi rămâne doar un alt obiect ce nu serveşte alt scop în afara lui însuşi.<br /><br />Mie nu-mi prieşte supravieţuirea. Am fost mereu foarte bun în a mă distruge singur. Nu îmi sunt suficient şi mă împart tuturor cu o nepăsare supremă.<br /><br />N-am ştiut niciodată ce anume aştept. Sunt doar un alt participant orb într-o lume fără zaruri. Un scop mai mare mă ţine aici, în divina burtă.<br /><br />Sluta m-a vizitat din nou azi-noapte. De fiecare dată are o vorbă bună. „You are a good man. You are as God intended”, mi-a zis.<br /><br />Altă dată mi-a şoptit la ureche un secret, despre umoristul suprem. Am râs în somn. Acolo, în prezenţa ei, nimic nu mă poate distruge.<br /><br />Sunt doar un ou, cu vise mari, cu aripi de-anvengură. Nu, încă n-am zburat. Liniştea mea-i brăzdată de-o fisură.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-8653721775522883654?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com8tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-72026392001401132542009-06-27T23:00:00.008+03:002009-12-09T17:15:14.996+02:00<a href="http://2.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SkZ8EWTEMMI/AAAAAAAAABw/GnRXjBS0Uoo/s1600-h/20060109-07.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 320px; height: 240px;" src="http://2.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SkZ8EWTEMMI/AAAAAAAAABw/GnRXjBS0Uoo/s320/20060109-07.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5352101621323280578" /></a><br />”Un om care a suferit se va feri multă vreme să facă altora ceea ce i se făcuse lui, cu vârf şi îndesat. Multă vreme, şi de ce nu niciodată? Şi nu neapărat că ar fi fost mai bun ca alţii, ci din inerţia erorii în care fusese aruncat mai înainte...”<br /><br />O scrie Marin Preda, într-un roman de o intensă şi luminoasă luciditate: ”Cel mai iubit dintre pământeni”. Pe drumul acesta încerc să-mi aşez gândurile, singurul drum creator şi stabil, după rătăcirile mele ce îmi par acum absurde.<br /><br />Aflat la răspântie, am ales întotdeauna drumul cel greu. Aşa am crezut eu de cuviinţă. Mi-au plăcut provocările adânci, nu cele cotidiene. Am ales să-mi înfrunt demonii alergând mai repede decât ei, mai departe, într-o explorare ce nu putea avea decât două finalităţi: rătăcirea mea, sau eliberarea de aceste greutăţi ale spiritului. Am reuşit.<br /><br />Tinereţea înseamnă să ai destulă energie ca să lupţi bătălii, dar insuficientă ca să să le pierzi. Sunt norocos: nu am pierdut nimic important în această creştere a mea, căci încă mă simt tânăr şi am învăţat prea bine ce înseamnă să nu mai am nimic. Cel mai frumos drum este cel al întoarcerii de acolo, din pustiul unde te lasă pierderea.<br /><br />Urmează să-mi răspund altei provocări, acum: să învăţ să ofer, întotdeauna, fără să aştept nimic înapoi. Iar scrisul este, poate, darul meu aievea, în acelaşi timp pentru neant şi pentru oricine.<br /><br />Încerc să-mi răspund cine sunt eu. Un personaj chinuit rosteşte, ca într-o revelaţie: ”The clothes make the man. The less he is a man, the more he needs the clothes.” Eu nu sunt hainele mele, mai mult, nu sunt nimic din imaginea mea pentru oglinda celorlalţi. Nu sunt nici unul din lucrurile mele, cum nu sunt nici măcar suma gândurilor mele. Eu sunt scânteia care le porneşte şi care se joacă cu ele.<br /><br />Eu sunt tăcerea mea, sunt pauza dintre cuvintele şi respiraţiile mele. Sunt ceea ce mai rămâne atunci când renunţ la tot. Eu sunt gând fără formă, sunt ceea ce trăieşte fără a fi o prezenţă. M-am trecut pe mine prin mine însumi, m-am cernut prin sita visului meu.<br /><br />Nu vreau să aflu din timp ceea ce pot şi voi face. Ştiu doar, ce trebuie să încep. Pacea mi se aşază cu fulgi rari peste tâmple. Albind.<br /><br />...<br /><br /><em>Idiotul meu s-a antrenat zi de zi încrâncenat, ca şi cum ar fi descoperit motivaţia pentru care merita să moară.<br />A alergat până toată lumea pe care o cunoştea a rămas în urmă şi a continuat să alerge până când nimic nu l-ar mai fi putut ajunge.<br />S-a antrenat zilnic cu răbdarea unui nebun sau a oricărui poet căruia nu i-a rămas nimic de făcut pe lume.<br />Apoi s-a prezentat la concurs, iar la start şi-a luat pur şi simplu zborul.<br />A lăsat plutonul alergătorilor mediocri mult în spate, fugind ca şi cum singura lui grijă era să planeze pe deasupra pistei pentru a intra în visurile spectatorilor precum vântul într-o grămăjoară de frunze uscate.<br />Apoi, cu doi metri înaintea Finish-ului, s-a oprit din alergare fără să gâfâie nici un pic şi, cu cel mai natural aer din lume, şi-a aprins o ţigară. Apoi a păşit în afara pistei, fără să traverseze linia.<br />Idiotul meu consideră natural că nu e nevoie să ţină o cupă în braţe şi nici să fie ovaţionat de mii de oameni pentru a fi fericit.<br />Se poartă ca şi cum şi-ar fi demonstrat tot ce avea nevoie să demonstreze, iar cel mai ciudat lucru din lume este că poţi sta lângă el ca şi cum nu ar fi acolo, pentru că idiotul nu simte nevoia să-şi încordeze privirea oţelită şi invincibilă.<br />Idiotul meu este în acelaşi timp eroul meu personal.<br />De aici încolo, nu rămâne mai nimic de spus pentru că, nici răbdarea nebuniei, nici vântul din frunze, nu întrec hotărârea lui de a trăi aşa cum şi-a propus să o facă.<br />Dacă ar fi să-i dau glas, Idiotul meu ar spune că, de-ar avea de ales, n-ar vrea să mai simtă nimic.<br />Ar spune că a fost de prea multe ori lentila altuia de telescop.<br />De prea multe ori cel mai talentat duşman al său. Şi ştie să se urască de-a dreptul cu încrâncenare.<br />Ar spune că nu stăpâneşte nimic, aşa că nu are nimic de pierdut.<br /><strong>Dar dincolo de toate, există sufletul ei straniu.</strong></em><br /><br />...<br /><br />Da, atunci, toamna a venit într-o singură zi. Oamenii s-au potrivit în haine mai bine. Aşteptările au încetat să aibă răbdare. Mai aveam o singură cameră, într-un hotel de nebuni. Noaptea se încolăcea ca un fular pe gâtul iubitei, acostând fără sunet pe ţărmurile toate pustii.<br /><br />Azi, o umbră de soare vântură vântul: incertul meu zâmbet cu ochi obosiţi poate veni; toamna a murit într-o singură zi.<br /><br />Gânduri de aproape sau departe, îşi aleg clipa cu graţie, precum leul, împăratul Saharei, centrează întregul său univers în sunetul unui singur răget. Stăpânirea e o stare de spirit.<br /><br />Aici mă întorc în fiecare zi, aici îmi amestec o voce cu alta, de când sap şi tot sap, un fel de alergare spre centrul pământului.<br /><br />- Unde vrei să ieşi, m-a întrebat glasul bătrân, spre câte alte cercuri rostogoleşti înserarea?<br /><br />- În întuneric nu e niciodată orice, încerc să-i explic... neumbre cu rost.<br /><br />Intru în dimineaţă ca deschizătorii de festine. Am chef de viaţă, am alunecat doar puţin şi acum îmi reiau locul în mine: mi-e poftă de o femeie cu baterii alcaline.<br /><br />Naufragiat, rătăcesc în plăcerile sale. Sfânta îi dansează afară, buzele îi frământă uitare.<br /><br />Apoi se despart, ca să intre barbarii-n altare.<br /><br />Şi eu.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-7202639200140113254?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-60485461682397951552009-06-26T10:13:00.007+03:002010-01-18T22:41:12.829+02:00<a href="http://4.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SkR4MEMhZ9I/AAAAAAAAABo/PfbxqTmnfCo/s1600-h/foto_02.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 320px; height: 320px;" src="http://4.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SkR4MEMhZ9I/AAAAAAAAABo/PfbxqTmnfCo/s320/foto_02.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5351534405903017938" /></a><br />16 septembrie 2003<br /><br />Mergeam leşinat pe strada, cumva înfuriat că ploaia nu se decidea să cadă. Aud nişte strigături de-alea agale, de ţigancă pusă pe mişto:<br /><br />- MIAAI! Bă Miai!!! Mai ai pula aia mare, mânca-ţi-aş aur dintre coaie?!<br /><br />Evident că mă întorc, cu juma de rânjet întipărit pe figură, tocmai la timp să-l descopăr pe bunul şi distrusul meu prieten Miai, cum se grăbea să dea mai repede colţul, să scape de gura cărbunăresei pestriţe. Coincidenţa mă copleşeşte, izbucnesc într-un hohotit prelung, abia atunci Miai mă observă şi i se cască o ditamai gura.<br /><br />- Vai de capu tăuuu băăăă!!!... încep să-l enervez. De-astea ai bulit tu mă?! Cu astea oacheşe te lauzi?!<br /><br />- Taci în pula mea, se zborşeşte el, evident în culmea stresului. Când am bulit-o eu, avea 16 ani şi arăta de parcă era căcatul lui Dumnezeu. Strălucea, să moară mama ei, şi strângea din pizdă aşa de tare că ascuţeai creioane în ea! încearcă el să mă impresioneze...<br /><br />Aşa o fi fost. Am auzit şi io destule poveşti despre talentele ăstora. Sincer, bănuiesc că sunt doar urmările unor antrenamente timpurii, nu neapărat înzestrări supraomeneşti. Ce mi-a garantat unul, în schimb, e că se încing la temperaturi mult mai ridicate decât reprezentantele rasei albe. Să le trăiască. Poate îmi pregăteşte şi mie una ceaiul într-o dimineaţă. Hă-hă, râd eu stupid, băsescian.<br /><br />- Bă, ştii ceva, îi propun... Hai să mergem unde n-am mai fost de-un car de ani!<br />- !?<br />- Barul facultăţii, frate!<br />- Îmi place cum gândeşti! Da' stai să cumpăr o sticlă de Alexandrion...<br /><br />Se întoarce cu o butelcă imensă de coniac. Pe-aia n-o putem camufla nici dacă o pictăm în zeppelin şi noi ne urcăm în nacelă. Aşa că o rulăm "subtil" în Universitate, sub privirile uimite ale gardianului de la intrare, flancat de două femei de servici, care uită cu toţii să mai rostească ceva. S-or fi gândit că-i pentru f-un prof universitar, trotilează ăştia aci, în Universitate, mai mult decât în barul de vis-a-vis.<br /><br />Nici nu intrăm bine în ceainăria universităţii, că se trezeşte puţoiul de la bar să ne menţioneze că nu se servesc băuturi alcoolice în incinta respectivă, "mai ales de studenţi", rânjeşte el maliţios, convins că a făcut o super-poantă. Pentru o secundă, simt nevoia barbară de a-l izbi cu gura de masă. Dar mă stăpânesc, doar suntem în catedrala culturii noastre, şi-i fac precizarea glumeaţă că sunt profesor, ÎN MORŢII MĂ-SII.<br /><br />Cască falca, l-am blocat niţel. Nu ştie dacă să se enerveze, să râdă sau să dispară. Întreabă precaut unde sunt profesor. Îi explic pe parcursul a şapteşpe minute, că nu sunt profesor în această clădire, dar, culmea, nu mai sunt nici în oraş pe nicăieri, deoarece n-am mai dat examen de post, adică, evident, mi-am deşertat întreaga băşică peste învăţământul românesc. Motive? Cine mai are nevoie de motive, când trăim în România?!?<br /><br />După cele şapteşpe minute, se îndepărtează împleticit de masa noastră. Acum sunt sigur că nu ne mai deranjează nimeni. Dar nu se întâmplă deloc aşa. Auzim gălăgie din curtea interioară şi ieşim să vedem ce se întâmplă. O proastă ameninţă că se aruncă de la un geam, la ultimul etaj. Se strânge lumea, un idiot incearcă să strângă umbrelele de pe acolo. Se împiedică de o banchetă, trece prin geam, cade exact pe maşina de făcut cafele, pe care o răstoarnă. Noi urmărim fascinaţi rapida desfăşurare.<br /><br />Miai scuipă înciudat şi înjură tare; tocmai era pe punctul de a-şi comanda o cafea. Începem să ne plictisim. Îi zic ăstuia că e cazul să începem să-i facem galerie, altfel nu sare până a doua zi. Dar, surpriză, proasta dispare brusc. Un român tipic şi-a băgat fără multe comentarii organul direct în cerinţele ei, s-a îndreptat fulgerător spre părul acesteia şi acum se aud extraordinar de distinct palmele pe care i le cară.<br /><br />- Futu-ţi gura mă-tii de proastă, pă' tu vrei să spoieşti curtea cu maţele tale, fă proasto!?!<br /><br />Trosc, pleosc, trosc, pleosc, trosc, pleosc! Dă în ea ca-n Bosnia. Aia urlă ca din gură de şarpe, noi profităm şi punem aparatul de cafea la loc, autoservindu-ne cu două ceşti mari. Se trezesc şi ăştia de la bar să comenteze, exact când terminam. ”Adică noi îţi umplem aparatul cu apă şi cafea, şi tot tu guiţi?!?” Vai şi se pune Miai al meu cu nişte dosuri de palmă pe pistruiatul ăla stresant, de răsună mai teribil decât palmele pe care le încasase sinucigaşa wannabe ceva mai devreme.<br /><br />Acu' schema e că se strânseseră o grămadă de gardieni pe-acolo, care intervin rapid să-l salveze pe schilod. Dispar cu sticla, o camuflez stil vietnamez, nu se atinge nici dracu' de ea acolo unde am pus-o şi mă întorc tocmai la timp ca să descopăr că Miai nu are nevoie de nici un ajutor. Toţi gardienii au dispărut. Înainte de a ieşi din ceainărie, tipa de la bar îmi face cu ochiul, tipul de la bar îmi face cu pumnul. Mă decid să mă întorc, măcar lui să-i schimb expresia facială cu un hematom, ferm convins că dacă mă străduiesc suficient, îmi înfig toate cele patru monturi în orbita lui. Dar Miai îmi aduce aminte că trebuie să recuperăm sticla genocid, şi-mi arată o MINUNATĂ punguţă cu iarbăăăăă.<br /><br />Ahhh, îmi trece un fior rapid prin vena penisului, ce seară superbă ne aşteaptă!<br />Trecem pe lângă acelaşi gardian, însoţit de aceleaşi femei de servici. Trei perechi de ochi se uită spre sticla care acum mai conţine a zecea parte din conţinut. Miai pleoţăie şi-mi explică vesel legătura dintre iarbă şi pizda ţigăncilor.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-6048546168239795155?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-23935943110638443402009-06-25T13:21:00.007+03:002009-12-09T17:05:57.212+02:00<a href="http://4.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SkNQXZmN2sI/AAAAAAAAABg/5xIsIPLc-cU/s1600-h/quote.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 313px; height: 320px;" src="http://4.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SkNQXZmN2sI/AAAAAAAAABg/5xIsIPLc-cU/s320/quote.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5351209145184672450" /></a><br />4 mai 2000<br /><br />Sună telefonul. Urlă o boxă, de partea cealaltă: „Beau până mor şi-am să mor că n-am măsură... Poţi să mă salvezi dacă mă coşi la gură...” Mă ţin de falcă, a trebuit să-mi reconstruiesc juma’ de gură de la căzătura aia de rahat. Nu pot să râd şi nici să înjur prea bine, am copci în barbă şi-n gură, 2 extracţii, sârme printre dinţi, imposibil să nu râd şi eu de mine. “Băăă, vrei nişte lapte?”, plusează idiotul de partea cealaltă a firului, îi urez toate cele sfinte şi-i pomenesc de uterul scumpei mămici. Se calmează, cică a găsit o super-carte în biblioteca uneia pe care o regulează. Evident că-mi spune mai multe despre posesoarea bibliotecii decât despre carte, io împărtăşesc la rândul meu câteva impresii despre fetele de la cabinetul stomatologic. Apoi stabilim o întâlnire.<br /><br />Peste o jumătate de oră, în faţa unei beri, îmi povesteşte că l-au sechestrat părinţii la ţară când au aflat că a spulberat câinele cu maşina şi au realizat că l-a hrănit pe bunicu-său cu el. Pare şocat rău după experienţa asta. "Ce căcat ai, muie?", nu mă pot abţine. "Măăăă...., muge el oarecum absent, dacă mai văd o găleată cu rahat de porc, o să dau foc României!"<br /><br />Îl pleznesc scurt. I se balansează capul, dar parcă-i mai revine ceva inteligenţă în privire. Îl văd, pur şi simplu, că mă înjură în gând, aşa că-i mai dau o palmă. Gata, s-a trezit, e Miai pe care-l ştiu. Pune mâna pe sticlă şi mă aleargă împrejurul mesei. Mă întorc brusc şi îl surprind la înghesuială cu încă o bucată, ceva mai specială, se învârte o dată în loc. Tot nu se calmează, asta mi-a plăcut întotdeauna la el. Îl las să-mi ardă vreo două, altfel nu-i chip să discut cu el în seara asta.<br /><br />Gata cu prostiile. Declară sobru: "Băi, Moş Alcool, în noaptea asta mă întorc de la porci şi mergem la scroafe!" Buuun. Ăsta e semn bun. De fiecare dată când ăsta vrea la curve, iese ceva special. Dacă nici io nu ştiu...<br /><br />Facem planu'. "Unde vrei, mă? La pod?" Stă niţel, pleoţăie cu un aer nemulţumit. "Neah, zice, mergem în gară la muistele cu metrul." Mă oripilez. Alea-s îngrozitoare, ultima oară ne-au alergat ele pe noi şi a fost de-a dreptul terifiant. Miai insistă: "Hai mă, dăm o muie cu ochii închişi!" Sunt de-a dreptul zguduit de la ultima experienţă, care include cea mai expresivă pizdă a vieţii mele, mai avea puţin şi făcea clap-clap.<br /><br />Dar am mers în gară şi, cumva, ne-am pomenit că vorbim în engleză când ne-a întrebat patrula ce căutăm acolo. Am făcut pe străinii, dar lucrurile nu merg întotdeauna aşa cum te aştepţi. Să-l fut în gură pe ăla care ne-a salutat pe numele noastre de români! S-au întors jandarmii, am alergat pe acoperişurile maşinilor, prin câteva curţi, ne-au violat trei bull-dogi pe parcurs, ne-am lăsat juma' de scrot în tufele uscate de trandafiri şi am văzut o bunică goală, amănunt care, singur, depăşeşte oricare din celelalte chinuri.<br /><br />Într-un final, am sfărşit cu nişte alcoolişti îngrozitori care nu ne-au lăsat să ne luăm tălpăşiţa decât după ce le-am gustat lichidul pe care-l sorbeau, sunt convins că era ceva combinat cu pişat de cal, totuşi de-a dreptul fantastic, la gust, dar am scăpat şi când era totul bine, Miai a insistat să ne întoarcem la ştoarfele alea. Duamne, a fost iritant de-a dreptul.<br /><br />A trebuit să le dăm muie. Cred că aveam lacrimi în ochi la final, Miai mi-a spus că e gata, pot să deschid ochii. Mi-am scos cele două prezervative pe care le pusesem pe car şi m-am jurat că gata, am terminat-o cu gara, pentru tot restul vieţii. N-aveam idee ce mai urmează. Idiotul ăsta de Miai abia începuse să se excite după muia aia teribilă şi a alergat vreo zece minute o femeie de servici printr-un tren dezmembrat, cică s-o fută. Să mor, aia tot încerca să se împiedice, mie aşa mi se părea, poate-poate o prinde ăsta. Dar idiotul era aşa de beat, în ciuda erecţiei evidente care îl preceda cu vreo douăzeci de centimetri, încât cădea din picioare mai des decăt fătuca aia care dumnezeu ştie ce (pula lui) căuta la ora aia, în trenul ăla, să frece pe jos. Nu se poate, sunt oameni anormali pe lumea asta, mult mai rău decât noi, zău.<br /><br />Ceva mai târziu ne refugiem într-o tavernă prin subsolul gării. Vă imaginaţi. Culmea camuflajului, sunt la costum. "Like... BLEND IN, BIATCH!!!", urlă Miai din toţi plămânii. Să-l fut la ochiul maro, îi convine să comenteze. Ne aşezăm la o masă cu nişte distruşi - aflăm că-s mineri. ”Au, să vă iau mamele-n pulă, voi sunteţi de-ăia care băteaţi intelectuali cu ranga!”, îmi zic în gând, dar n-am tupeu să mă iau de ei.<br /><br />Io sunt targă, ăia sunt mari şi m-am învăţat să nu mă bat beat. Bad shit happens like 99% of the time. Sau cel puţin aşa am io norocul. Miai şuşoteşte cu una din matahalele alea. Îl văd că dă mâna cu el ca şi cum ar face un pariu, pun nişte bani pe masă, am o senzaţie de deja-vu dar exact când îmi dau seama ce-a făcut idiotul, mă trezesc cu un pumn cât jumate din mecla mea, drept în nas. Ahhhh să-i înmulţesc stirpea de javră, iar mi-a făcut-o.<br /><br />Ăsta e un joc pe care-l făceam noi doi, pe vremuri: mergeam prin baruri şi făceam pariu cu diverşi puştani că nu sunt în stare să-mi dea un pumn în nas care să mă ameţească. Ăia, de regulă, erau prea moleşiţi ca să dea prea tare şi, fiind pe scaun, chiar n-aveam cum să cad, mai ales că mă trăgeam mai aproape de ei şi n-aveau loc să-şi ia avânt pentru bastârci mai serioase. Nu era mare lucru, (îmi luam pumni mult mai serioşi la antrenamente) şi beam o cârcă pe gratis. Până în ziua în care dezaxatului de Miai i-a venit ideea să-mi facă surpriza de a nu mă anunţa că a făcut pariu cu x sau y. Şi mă trezeam, ca acum, cu câte un avion de mă miram unde-i polul nord.<br /><br />De data asta explodez. Am văzut destule filme americane în care se distrug baruri dar, după cum aţi avut ocazia să remarcaţi, io sunt un indivit liniştit, ba chiar timid. Dar acum am toate copcile alea în gură şi mă doare de simt că leşin. Îmi bag toată pula, dar TOATĂ şi pun mâinile pe un scaun şi-ncep să rotesc cu el pe-acolo. După ce am golit barul, în ciuda faptului că mi-am luat o halbă periculos de aproape de tâmplă, iar Miai aproape a muşcat dintr-o scrumieră propulsată la limita vitezei luminii, au venit iar jandarmii.<br /><br />Le-am spus ceva despre redundanţă, despre căţelele în călduri care fată pui cu bastoane, apoi a început iar: alergat peste şine, prin curţi, aceiaşi bull-dogi, să le regulez naţia de botoşi scârboşi, că repede am mai fugit de răul lor, iar am lăsat scrot prin tufe, dacă dădeam iar peste ăia cu pişatul de cal era prea de tot. Dar n-am dat. Aşa că Miai, logic, a început să-i caute. În momentul ăla am hotărât: aşa nu se mai poate. Prin urmare, am mai cumpărat ceva de băut, stăteam deja pe sec de când ridicasem scaunul ca să-l rup în capul javrei ăleia de miner, care bătuse intelectuali cu ranga în Bucureşti.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-2393594311063844340?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-39557118817300203352009-06-24T11:27:00.006+03:002009-12-08T00:12:34.750+02:00<a href="http://3.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SkH1ZQIGSfI/AAAAAAAAABY/ORgPdDFAow0/s1600-h/foto_06.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 320px; height: 320px;" src="http://3.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SkH1ZQIGSfI/AAAAAAAAABY/ORgPdDFAow0/s320/foto_06.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5350827646467328498" /></a><br />23 aprilie 2000<br /><br />Mă roagă maică-mea să-i cumpăr nişte lapte. Iau maşina, până la colţ e prea departe. Pe drum, mă sună Miai: "hai să-ţi arăt ceva!"... Mă ghidează la dracu-n praznic, la marginea oraşului, cică e o grămadă de nisip enormă. S-o ia dracu', n-o găsesc deloc, era să fiu umflat de o patrulă de sticleţi cu chef de amenzi. Le urez în gând ceva legat de şapca lor şi de organul meu genital.<br /><br />Îl găsesc în sfârşit pe ăsta, Miai, lângă un gropan, ţinea cazmaua să nu se clatine. Ceea ce-mi arată îmi înmoaie genunchii, mă jur: un lădoi enorm, din lemn, plin cu sticle. De băutură n-am auzit niciodată. După un studiu pe text, aprofundat, al etichetei, cu despărţiri ale frazelor în propoziţii aflăm că lichidul conţine 40 spre 50 procente zvâc. Nu-s ale lui Miai, evident, prostovanu’ venise să care nisip cu maşina.<br /><br />Îmi tremură mâinile. Mă uit la maşină cu regret de vreo două ori, apoi gust. Vai, undeva în ceafă îmi troznesc steluţe. A început să se întunece, pe noi ne-apucă grija: “Băi, coaie, hai să mutăm lada acas’ la noi!” Ăsta e mai beat decât nesimţitul ăla de popă care l-a ”unit” pe frati-meu cu nevastă-sa, care întrerupea slujba la fiecare cinci minute, se ducea la el în spate şi se întorcea cu vin roşu pe barbă şi scărpinându-se la ouă. Dup-aia am aflat că nevasta popii era gravidă şi ăsta fusese la o curvă cu o seară înainte, care îl blagoslovise cu ceva naşpa. Ştiu, c-am futut-o şi eu pe-aia, mai târziu, şi mi-a zis că popii îi plăcea să-i bage degetu-n cur. Io nu băgam nimic în aia fără două straturi de latex legate cu sfoară la rădăcină.<br /><br />Aşa, să revin la Miai. Ăsta voia acasă. “Acasă pe unde, fir-ai a dracului de proastă, e patrula 200 de metri mai sus, în drumul nostru şi noi suntem trifazaţi acum!...”, urlu deznădăjduit. Avem o dilemă. Plus două maşini şi-o ladă de cocârţ. Grea dilemă. Ne aşezăm, deznădăjduiţi, sorbim cu dragoste. Licoarea asta-i fermecată, jur, m-a făcut frânghie. Miai oftează luuuung şi visează la o trompetă. “Iarbă îţi trebuie, ’tu-ţi potcoava lu’ tactu’, castel să faci din muşuroiu ăsta până dimineaţă...”<br /><br />Mă apucă disperarea. Facem o super-strategie: unul din noi ţine gaborii de vorbă, altul trece una din maşini de ei. Tragem la sorţi şi mă duc eu. Cât timp vorbesc cu ăia, îl aud pe tâmpit cum ambalează maşina mai jos, pe drum, de parcă vrea să scoată motoru’ prin capotă. Vine într-un nor de fum de eşapament, strâng din dinţi, orice conversaţie e inutilă, parcă se apropie o hoardă de mistreţi.<br /><br />Dar minunea se întâmplă: gaborii îşi dau coate şi râd de el, fără să-l oprească. Imediat după el, o dubiţă de transport. Pe-asta o opresc. După abţibilduri, cară lapte. Nu ştiu de ce întârzii şi mă uit la ei. Şoferul e un schilod cu ochii bulbucaţi. Juma de parbriz e colorat cu ceva, ăştia, ledurile, îl întreabă ce-i cu pata de pe geam. Îl văd pe Miai că-mi face nişte semne disperate, venise înapoi pe jos. Atunci, uşile din spatele dubiţei se deschid singure, şoferul cel schilod îngălbeneşte, deschide ca disperatul uşa lui şi-o ia la fugă pe câmp.<br /><br />“Bă, e sânge!” urlă un gabor după ce-a pus un deget pe parbriz, “Prinde-l, bă! Stai! Staaaaai!” Aleargă toţi ca disperaţii. Miai a ajuns lângă mine şi-acum stăm umăr în umăr şi ne holbăm la mormanele de cutii cu lapte. “Bă, eşti prost!...” şoptesc. Mi se pare feeric. Miai înşfacă un bax de-ăl mare şi-o taie. Pedalez şi eu după el, “mamă, futu-i pasca”, sughit eu printre gâfâituri, “să vezi ce iese”. Exact când să ajungem la maşina ăstuia, îl vedem pe schilod în mijlocul drumului, neclintit, cu faţa spre noi. Miai urlă “Arde-l! Arde-l!!!”, îl troznesc cu disperare şi cu toată experienţa mea de box, ăsta zboară aproape cu boltă prin aer, cade precum o cârpă, dar se mişcă imediat, începe să se târască.<br /><br />Miai urlă, îi tremură cheile, auzim şi gaborii undeva pe câmp “staţi băăă”!! “Să stea mă-ta!!!”, gâfâie Miai aproape vânăt la faţă, forjează iar maşina aia de zici că explodează şi decolăm într-un scârţâit înfiorător de cauciucuri. “Să-mi dau sloboz singur..” îşi face Miai cruce, „am lăsat juma’ de cauciucuri pe asfalt”… Mă ţin de lada cu trotil, mi se pare că-l vad pe schilod în retrovizoare, cum aleargă după noi, mă apucă un râs isteric, Miai se enervează şi începe să-mi dea pumni în timp ce conduce. Maşina face s-uri pe drum: „Să ma fut în cico-ul tău!”, urlă dupa un camion de Coca-Cola care-l claxoneaza, ăla se înverzeşte la faţă, mă jur, l-am vazut chit că era întuneric. Cred că dacă l-ar prinde acum pe Miai jos din masina, l-ar călca pe cap.<br /><br />Ajungem acas’ la Miai, ăsta intră cu 60 în curte, loveşte câinele care zboară zece metri prin aer, dup-aia descoperim că a zborşit şi-o găină. Nu-i nimic, n-a călcat-o central, o jumulim, facem grătar. După ce priveşte câinele, Miai decide să-l pună şi pe el pe grătar. O să-l dea lui bunicu-său, are o ură pe el, ceva fantastic. Era şi potaia lui preferată.<br /><br />Ne calmăm, în sfârşit, atacăm alte sticle din lada fermecată, însă într-o oră ne facem atât de pulă că nu mai ştim care-i carnea de câine şi care-i de găină. Recunoaştem ceva aripi şi cotoaie, dar restul sunt varză, doar a dat cu maşina în ăle animale. Nu-mi mai pasă, sunt nemâncat din clasa a IV-a, urlă maţu’ după potol, punem deoparte ce credem că-i câine, mâncăm cu ceoflăituri restul.<br /><br />Îndes la un moment dat un sfert de pâine în gură, nu mai pot să mestec, am rămas cu gura deschisă şi falca blocată. Miai mă înjură şi-mi scoate cu furculiţa şomoldocul de pâine, gura mă-tii, mă ridic, mă împiedic de grătar şi dau cu barba în capota maşinii de-i las gaură în ea. A duduit cartierul de cât de tare am dat. Mă zvârcolesc pe jos, văd stele verzi, cred că mi-au pleznit câţiva dinţi. Miai zice că mi s-a spart barba şi-s plin de sânge pe piept, vaaai, băga-i-aş mâna-n cur curvei ăleia, mă doare de chiţăi.<br /><br />Mă duce la urgenţă să mă coase una, aia nu vrea să creada că-i accident, zice că ştie ea mai bine, cum e cu golanii ăştia care caută scandal. O bag în pizda mă-sii de răsuna ecoul de vreo trei ori pe tot culoarul ăla de spital. Un moş de pe o targă chiar se ridică în capul oaselor. Pare pe moarte. Pe mine mă întind pe o masă şi începe aia să mă coase cu furie, văd acul, apoi aţa, face nod de câteva ori, ce morţii mă-sii, îmi face model?!?<br /><br />Îi precizez că nu vreau cruciuliţe, n-am copii să joace avioane pe barba mea, rânjeşte sinistru şi mă înţeapă dureros. Mă gândesc ce explicaţii o să am de dat acasă, apoi îmi aduc aminte de baxul din maşina lui Miai şi mă apucă cel mai isteric râs din viaţa mea: AM LUAT LAPTE!<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-3955711881730020335?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-28975466616515369632009-06-21T21:16:00.008+03:002009-12-08T00:08:29.066+02:00<a href="http://2.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/Sj6NxXpU4hI/AAAAAAAAABQ/FZDpCsLcQeg/s1600-h/ist2_2174862_hands_palms.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 320px; height: 320px;" src="http://2.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/Sj6NxXpU4hI/AAAAAAAAABQ/FZDpCsLcQeg/s320/ist2_2174862_hands_palms.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5349869286663184914" /></a><br />Vine o vreme când doreşti să concretizezi pe hârtie gândurile care te bântuie de o viaţă. Doar că aluneci între prea multe forţe magnetice, uneori opuse, şi rareori reuşeşti să scapi din cercul vicios pe care ideile tale îl parcurg obsedant. Ţi se par prea multe subiecte şi prea multe abordări ale lor, iar tu nu rămâi constant în aceeaşi stare cât să poţi să continui netulburat o astfel de iniţiativă.<br /><br />În unele seri sunt vesel şi aş vorbi despre lucruri neimportante. În altele sunt melancolic şi aş povesti din frumuseţile trecute. În altele sunt îndrăgostit şi aş scorni galaxii de cuvinte pentru ea, cea care îmi ocupă zilele şi nopţile cu imagini şi atingeri. Alteori sunt deprimat şi şterg tot ce am pus cap la cap în toate celelalte, sub convingerea supremă că nimic nu are importanţă.<br /><br />Încă nu am ajuns la spiritul şi starea universală care să le cuprindă pe toate şi să mă ajute să unific aceste vibraţii, aceste poveşti, momentan la fel de vagi ca ale oricărui alt trecător prin noapte. Un început perpetuu, zilnic.<br /><br />Am tot scris despre femei şi sentimente. Am tot scris despre uitări şi veselii ignorante. Despre atingeri fine cu glas de tandreţe şi despre ceea ce ne face mai oameni decât oamenii. Am scris despre coborâri, despre <em>Lucrurile Cu Adevărat Importante</em>. Am şantajat şi m-am lăsat şantajat, veşnic revoltat împotriva morilor invizibile.<br /><br />Desigur, pe măsură ce clipele s-au adunat în ani, m-a frapat inconsistenţa oricăror repere, oricăror certitudini. Ce caut eu, de fapt? Ce e locul acesta unde toţi divagăm, naufragiem, înguşti şi fragili în calea ideilor ce taie în pulsaţiile noastre, altfel lipsite de orice direcţie?!<br /><br />Aşteptăm motivaţii? Visăm imposibilităţi? Ori ceea ce simţim cu toţii sub piele şi sub gând ne defineşte, întregi ori cioranian fragmentaţi?<br /><br />Sunt atâtea locuri comune, atâtea convenienţe, ne pierdem coordonatele. Ce pot spune eu mai mult sau mai deosebit decât alţii? Scriam, într-un jurnal din adolescenţă, probabil nu foarte departe de vârsta de şaisprezece ani, cu patetismul implicit al vârstei: ”În momentul în care văd atâţia (şi cât de mulţi sunt!) indivizi bătându-se cu pumnul în piept, declarându-se genii, cum, pentru tot ce respect în lume, să nu rămân tăcut!?”<br /><br />Dar timpul şi impulsurile fac imposibilă o astfel de decizie. Te conving cei cărora le pasă că <strong>trebuie</strong> să nu rămâi indiferent, că <strong>trebuie</strong> să nu te resemnezi. Ajungi să conştientizezi că manifestul lucrului bine făcut ridică dincolo de orice argument finalitatea actului dorit.<br /><br />Orice entitate neindiferentă explorează simultan spre toate graniţele posibile şi, din acest motiv, ceea ce numim destin, devine o rătăcire diluată de intangibilitatea oricărui act specializat, împlinit, pe un drum altfel decât aleator.<br /><br />Sateliţi în refluxul uitării, fluizi şi fluctuanţi în curenţii ciclurilor finite, ne presupunem constanţi în lipsa oricărui argument decisiv, iar excepţiile creatoare, atât de rarele atingeri cu degete de Midas, capătă statut de anomalii.<br /><br />Fiecare fibră a noastră cere mai mult şi nu sunt singurul care, chiar în lipsa unui vizionarism adecvat, declară profetic iminenţa unei explozii, sau necesarul unei revoluţii. Nu ne mai încape propria condiţie şi, inevitabil, curenţii subterani ai vocaţiilor noastre conturează viitorul arcadian al propriei deveniri.<br /><br />Dar jocul!? Îl încep, cu <strong>nesigura certitudine</strong> a unei angoase de amploare, cu firavele şovăieli ale oricărui proaspăt construct. Dincolo de pariul acestor alegeri dintre un sens ori altul, cuvintele par să se aşeze singure şi pot doar spera, ca orice alt creator în faţa propriului Rubicon, că nu se vor dovedi aride.<br /><br />Iacta alea est!<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-2897546661651536963?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-77393652732262601492009-06-18T05:06:00.003+03:002009-12-09T17:02:00.241+02:00<a href="http://2.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SjmkKEY-S3I/AAAAAAAAABI/11PaWxlYoEA/s1600-h/copilul+si+cainele+prin+stele.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 320px; height: 210px;" src="http://2.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SjmkKEY-S3I/AAAAAAAAABI/11PaWxlYoEA/s320/copilul+si+cainele+prin+stele.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5348486525363309426" /></a><br />Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Azi mă întorc la copilul care am fost. Mă văd alergând prin ţărâna de la marginea drumului, desculţ şi negru pe tălpi. Un tricou pătat la care nu voiam să renunţ, în ciuda insistenţelor părinţilor. În pantalonii prea scurţi pentru mine, alergam după o minge împreună cu bunul meu câine. Ne opream la umbra fântânii aceleia a cărei apă trebuie să fi fost fermecată, gândeam eu, atât era de bună.<br /><br />Apoi, pitit după buzele de ciment ale fântânii, îi propuneam câinelui meu o călătorie. Era un secret, dar puteam fi sigur că nu o să se afle: numai eu înţelegeam lătratul câinelui meu. Mă apucam cu mâinile de coama lui lăţoasă, îl comandam ca pe un cal din poveşti şi plecam undeva departe, unde nu erau oameni, unde nu era nimic ce ţinea de lumea asta, numai uitare şi fericire.<br /><br />Toată călătoria am uitat-o acum. Nu mai ţin minte comenzile fermecate pe care le foloseam ca să-mi strunesc câinele. El însuşi s-a stins, liniştit şi orb, la umbra fântânii aceleia. Dar ţin minte, sunt sigur de asta, de fiecare dată când ne întorceam în sătucul liniştit al vacanţelor, şi eu şi câinele osteniţi de atâta alergătură, aveam pe noi şi în urmă strălucitor praf de stele.<br /><br />Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Îmi aduc aminte că, la o anume vârstă, am plecat într-o călătorie. Am spus tuturor că plec să mă caut şi cred că nimeni nu m-a mai văzut de atunci. Unii mi-au spus că în călătoria asta trebuie să te uiţi ca să te poţi găsi. Alţii mi-au spus că toţi plecăm în călătoria asta, dar toţi uităm unde am plecat. Azi am găsit o bucăţică din mine, total întâmplător. Şi mi-am adus aminte toate astea. Aşa că, azi, caut pe urme deja vechi şi uitate.<br /><br />Plecasem în călătoria mea cu un tren obosit, întunecat după căderea apusului. Dar nu eram singur. Eram câţiva prieteni, fugisem singuri cu trenul acesta secret. Şi-n timp ce trenul ţăcănea cu grijă în noapte, să nu ne deranjeze, noi ne spuneam poveşti din spatele a patru perechi de ochi luminoşi. Eram copii. Doi băieţi, două fete, înfricoşaţi puţin de călătoria asta ce urma să ne ducă într-un loc necunoscut, cu oameni necunoscuţi, pentru un început de an nou, necunoscut.<br /><br />Ceva din magia sărbătorilor cred că a stăruit în compartimentul acela, căci am simţit pentru prima oară cum miroase părul unei fete. Nu-i vorbă, şampoane mirosisem eu multe la vremea aia, dar nu simţisem niciodată mirosul părului unei fete ca nici una alta. Nu cred că ştiam nici cât de moale poate o astfel de fată să mă atingă pe obraz. Nici cât de aromată respiraţie ori moi buze pot avea astfel de fiinţe.<br /><br />Atunci, pentru prima dată, am făcut acel lucru: am fugit un pic mai departe de ei, cu o foaie şi-un pix şi am scris primul poem al tinereţii mele. Poemul a fost un succes, fata a rămas impresionată. Dar fata s-a întors la prietenul ei, poemul s-a pierdut sau a fost rupt, doar noaptea s-a ars în memoria mea pentru totdeauna.<br /><br />De atunci, fac mereu lucrul ăsta şi oamenii se uită mereu curioşi la mine. Parcă nimeni, n-a văzut, niciodată, un copil care se trage un pic mai departe, cu o foaie şi-un pix şi scrie dumnezeu ştie ce poveste despre dumnezeu ştie ce copil, ce minge, ce câine, ce călătorii, ce trenuri, ce fete, şi multe alte prostii ce nu merită atâta vreme pierdută.<br /><br />Părinţii mi-au tot spus să nu mai fac aiureli de-astea, cică a început lumea să-mi ia seama că mă retrag mereu în colţul ăla şi apoi, ce bine îmi iese din lucrul ăsta? Fetele mi-au tot spus să las scrisul, să găsesc servici, să muncesc şi eu ca ceilalţi, avem nevoie de bani, nu de cuvinte.<br /><br />Nu mă întrebaţi ce fac, ce-am mai făcut. Părinţi şi fete nu mai am de mult şi de la o vreme mă gândesc să nici nu mai ies din colţ.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-7739365273226260149?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-102078563789038942009-06-09T12:17:00.005+03:002009-12-08T00:02:40.588+02:00Un bătrân înţelept spunea să nu cauţi răspunsurile în jurul tău, căci adevărul sălăşluieşte într-un singur loc: în adâncul tău. Întorc, deci, privirea în mine însumi, dar un singur răspuns nu există, pentru că în mine sălăşluiesc şi instinctul şi mintea şi spiritul. Iar în cearta dintre ele, nu există bine şi rău. Instinctul nu îşi ştie decât propriul interes. Dar uneori „simte” adevărul uimitor de bine, prin ochiul liber, animalic. Mintea complică lucrurile, vrea să le întoarcă pe toate părţile. Deşi încearcă să supravieţuiască în echilibru, de cele mai multe ori nu poate oferi răspunsuri. Spiritul este cel pur, dar nu poţi ajunge la el. Spiritul se manifestă subteran şi vulcanic. Încerci să-l întrebi, dar sfârşeşti întrebându-ţi doar mintea. Spiritul nu îl simţi acolo, îl simţi în inimă. Ea îţi spune dacă ai făcut bine sau rău. Cum să le împaci?<br /><br />Cineva, lege a naturii, sau lege divină, a creat această specie. Dar această specie ar fi dispărut, dacă nu ar fi avut o motivaţie. Şi atunci a creat drogul perfect şi o glandă în creierul lui care să îl secrete, dar numai în anumite condiţii. De la prima sa răsuflare, întreaga omenire trăieşte sub această dependenţă, participă la unison în această cursă dementă pentru încă un micro-gram din fabulosul drog. The pursuit of happiness. Este, în acelaşi timp, ceea ce ne salvează şi ceea ce ne degradează, ca specie. O goană a miliarde de trupuri şi minţi, după tot ce înseamnă un stimul mai puternic, o emoţie mai specială. La heroină există un aşa numit circuit al răsplatei. Exact aşa se întâmplă şi cu fericirea. Şi, pe măsură ce trece timpul, devii încet-încet imun la dozele obişnuite şi începi să variezi, să cauţi alte formule ale sale. Îmi aduc aminte, la 16 ani, o bere şi o discuţie într-un bar, mă făceau fericit. Acum, cât de greu mă mai apropii de starea aceea. A crescut toleranţa la fericire.<br /><br />Câţiva dintre cei ce trăiesc în această specie, fără să aibă pretenţia că nu au nevoie de acest drog, şi-au pus întrebarea dacă nu cumva mai există şi un alt motiv pentru care trăim. Şi au început speculaţiile. Ei, aici începe nebunia.<br />Vei auzi propuneri, presupuneri, teorii. Ştiinţa încearcă să găsească şi să ofere răspunsuri. Dar, cu fiecare întrebare la care răspunde, mai apar două întrebări noi. Religia încearcă să ofere răspunsuri. Dar sunt atâtea religii, care se contrazic între ele, se contrazic cu natura umană şi chiar pe ele însele, încât nu poţi să le iei în serios. Filosofia? Ei bine, filosofia încearcă şi ea să ofere răspunsuri. Dar, spre deosebire de ştiinţă şi religie, ea nu are pretenţia că ştie, cu certitudine, nu are pretenţia că oferă răspunsuri.<br /><br />Vezi, asta nu mi-a plăcut niciodată la religie: orgoliul şi vanitatea că, doar ea, îţi oferă răspunsul suprem, unic şi salvator; orice alt răspuns înseamnând iad. Ce mecanism copilăresc, jignitor! Poate că aversiunea mea vine din greaţa intensă pe care o simt în faţa minciunii. Filosofia, pe de altă parte, nu răspunde întrebării, după cum spuneam, ci o lărgeşte, o aprofundează, propune reformulări ce fac întrebarea din ce în ce mai complexă; ne ajută să convieţuim cu ea, să domolim setea unui răspuns.<br /><br />Fernando Savater, cu o logică atât de simplă şi frumoasă, scria: „Există un aspect fundamental prin care ştiinţa şi religia se aseamănă şi, în acelaşi timp, se îndepărtează de filosofie: primele două promit rezultate, instrumente sau formule magice pentru a ne salva de relele ce ne pândesc (datorită desluşirii mecanismelor Naturii sau a credinţei în Dumnezeu); filosofia, în schimb, ne ajută doar să înfruntăm cu mai multă tărie de caracter înţelegerea incompletă a iremediabilului. Ştiinţa şi religia rezolvă lucrurile, fiecare în felul ei, pe când filosofia nu reuşeste decât să ne vindece, într-o oarecare măsură, de năzuinţa de a rezolva cu orice preţ, ceea ce este, poate, de nerezolvat.”<br /><br />Aşadar, prin prisma cărei ştiinţe să răspund la întrebare? Religios, nu pot. N-am putut să mă apropii niciodată de textele religioase altfel decât strict literar. Am convingerea supremă că, dacă la consiliul de la Niceea, l-ar fi numit pe Dumnezeu – Moş Crăciun şi ar fi înlocuit îngerii cu reni, povestea ar fi avut tot atâta efect şi adevăr în ea. Aşadar, îi doresc sufletului meu o continuitate, dar nu din acea direcţie. Ştiinţific, să răspunzi care este scopul vieţii, ar fi cel mai simplu: viaţa este scopul. Toate cele ce există au în sine un mecanism al supravieţuirii, al selecţiei şi continuităţii. Mai mult de atât, nu sunt în măsură să spun. Iar filosofic? Păi hai să ne jucăm...<br />Dacă m-ai trezi brusc din somn şi m-ai întreba asta, aş răspunde buimac că scopul este să ai o viaţă condusă de un scop. Indiferent care. Oamenii sunt diferiţi şi lucruri diferite îi fac să ticăie. Pentru unul, binecuvântarea stă în izolare, pentru altul, în interacţiune. Pentru unii, în siguranţă, pentru alţii, în risc. Unii caută să evolueze material, alţii – spiritual.<br /><br />Dacă mă laşi să mă mai gândesc puţin, o să-ţi răspund că cel mai important lucru în viaţă este să te cunoşti pe tine însuţi. Dar căutarea sinelui nu poate fi scopul. Găsirea sinelui este un drum, nu finalitatea. Dar aici ţin să fac o precizare: drumul ăsta e îngrozitor. Este cel mai urât drum pe care ţi-l imaginezi. Cu cât te apropii mai mult de tine, cu atât te îndepărtezi de ordinea socială (artificială) a zilelor noastre, pentru că te apropii de ordinea naturală. Să te priveşti sincer, fără mască, cere foarte multă putere. Să te priveşti, în toată splendoarea, dar şi în toată răutatea ta, în egoismul tău; în întreaga ta divinitate şi în nimicnicia ta... este poate cel mai greu lucru din lume. Dai măşti la o parte şi demonii continuă să iasă. În ce-i priveşte pe ”ei”, nu vei mai fi niciodată „normal” odată ce te-ai hotărât să te descoperi... Asta e puterea şi ăsta e blestemul geniului: să arunci o privire, dincolo. Past the Gates of Perception.<br /><br />Dar calea asta te face oare fericit? Fericit nu eşti decât atunci când te laşi pradă visului, atunci când uiţi totul, ignori totul şi te laşi purtat de iluzii. Dar tu nu m-ai întrebat cum să fii fericit, ci care e scopul vieţii.<br />Ceea ce ştiu este că existăm numai prin emoţiile noastre, iar emoţiile noastre nu sunt ceva palpabil. Visele SUNT reale atâta timp cât durează. Viaţa noastră este visul sufletului nostru. Suntem, poate, doar o vibraţie, plutind dinspre diapazonul universal:<br />„We are such stuff<br />As dreams are made on, and our little life<br />Is rounded with a sleep” (Shakespeare – The tempest)<br /><br />Întreaga teorie a creaţiei se bazează pe presupunerea că nimic nu se naşte din nimic. Ştiinţa va demonstra, mai devreme sau mai tâziu şi această posibilitate, dar nici asta nu ne va spune nimic despre rostul existenţei.<br />Dalai Lama ne spune că rostul vieţii este să fim fericiţi, dar fericirea este numai o parte a ecuaţiei unei vieţi împlinite. Valoarea unei vieţi constă şi în ceea ce lasă în urma ei, nu numai în ceea ce simte în iluziile sale. Şi apoi, fericirea nu poate fi omniprezentă, nici continuă. Decât o viaţă obsedată de fericire, n-ar fi oare de preferat o viaţă eliberată de frică?<br /><br />Nici o teorie nu pare să fie completă, nici o teorie suficient de cuprinzătoare. În milenii de existenţă, omenirea a încercat să îşi imagineze fiinţa supremă, căreia i-a dat sute de nume, în sute de religii. Dacă nu merg prea departe, poate că visul ultim al omului este să devină chiar această fiinţă supremă. Atotputernică, creatoare, fiinţa care conţine întregul adevăr şi care este nemuritoare. Câte dintre aceste atribute le avem deja?<br /><br />O altă metodă de a căuta un răspuns este să ne întrebăm: acest scop este extern, stabilit de o instanţă superioară (dumnezeu sau lege a naturii), sau este unul pe care trebuie să ni-l descoperim sau stabilim singuri? Dacă acceptăm prima variantă, oare asta nu ne-ar compromite libertatea? Acceptând un plan divin, asta nu înseamnă o negaţie a existenţei şi libertăţii noastre, ca fiinţe? Iar dacă ne stabilim singuri acest scop, există oare unul singur, unic?<br />Pe măsură ce simt că epuizez subiectul, ajung eu însumi la o concluzie care acum, pare singura relevantă: dacă nu avem un rost, atunci trebuie să ne inventăm unul. Ceva care să merite. Ceva care să ne facă mândri şi împliniţi. Ceva care să ne elibereze.<br /><br />Nu există oameni care nu ştiu să fie fericiţi, există doar oameni care aleg să nu fie, sau nu au de ales. Ştiu sigur că există oameni (pentru că simt că mă încadrez în această categorie) care ard mai puternic decât alţii, care se consumă mai uşor şi care vibrează mai puternic la ceea ce le oferă viaţa. Oameni care sunt frământaţi mai mult decât alţii.<br />Trebuie să te încurajez pe tine, în aceeaşi măsură în care trebuie să mă încurajez şi pe mine însumi. Cearta noastră este, în mare măsură, cu legile şi regulile care ne sunt impuse, care de cele mai multe ori implică limitări. Dar, mai mult decât orice, cearta noastră este cu noi înşine. Nici un răspuns din afară, nimic din ceea ce aş putea să-ţi scriu, nu va egala un minut de meditaţie, un minut petrecut în sinea ta, în care să încerci să simţi răspunsurile (căci astfel de răspunsuri se simt, nu se rostesc). Liniştea ta stă în tine.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-10207856378903894?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-87988258886950529542009-05-26T19:05:00.006+03:002009-12-07T23:47:37.125+02:00Să fi avut vreo 7-8 ani.<br />Într-o seară, îmi aduc aminte, ne-am suit toţi în Dacia roşie, comunistă, a lui taică-meu şi am plecat. După un drum în care am privit visător luminile oraşului prin geamul aburit – să zic că a trecut cam o jumătate de oră – am intrat cu maşina în curtea unor vechi prieteni de familie.<br /><br />Prietenii aceştia la care sosisem locuiau într-o casă destul de sărăcăcioasă, dar curată, la marginea oraşului, în capătul unor lungi drumuri cu noroaie. Pentru mine, era un aşa capăt de lume..., mai ales că linia ferată trecea, printr-un tunel, chiar pe lângă casa lor. Gazda noastră, nea Nicolae, era un pic mai tânăr decât tata şi ţin minte că eram foarte ruşinat şi foarte atent în preajma lui. Ar fi fost suficient să calc un pic greşit şi ar fi glumit toată noaptea pe seama mea. Dar altfel, era un om bun – şi corect – spunea tata.<br /><br />Când am sosit noi, grătarul era deja aprins. Nea Nicolae folosea un hol mic ce pornea din tunelul trenului pentru a-şi ţine grătarul. Era uscat, la adăpost, vara era răcoare şi în jur totul era din ciment. Aşadar nu era nici un pericol, poate doar trecerea trenului, dar asta se întâmpla o singură dată pe zi şi toţi ştiam când. Nea Nicolae zicea că în tunel era un curent ce ţinea focul sprinten şi că ieşea friptura mai bună. Mama zicea că acest curent era deseori încurajat de câte o duşcă, fără să-l prindă nevastă-sa.<br /><br />Oricum, în seara aceea, tanti Elena aranjase carnea pe tavă, frumos împănată cu legume colorate şi vârâse tava drept în gura cuptorului, cu dexteritatea femeii dedicate. Aşadar, nea Nicolae făcuse focul degeaba, dar nu pierduse ocazia câtorva degustări de ţuică. Iar acum era la al treilea şpriţ cu tata şi era roşu. Aşa că m-a trimis pe mine, cu o sticlă cu apă, să verific dacă s-a stins „bine” focul.<br />- Şi vezi că trebuie să treacă trenul! Ai grijă să nu intri în tunel!<br /><br />Dar eu ştiam prea bine mica lor cazemată şi nu-mi era frică de nimic, ba chiar îmi plăcea să privesc şarpele imens de oţel alunecând prin noapte. Am stins focul şi l-am scurmat cu fierul cel lung pe care îl ţineau acolo special pentru asta. Aşteptam să treacă trenul şi cred că m-am jucat puţin cu el pe umăr, ţinându-l ca pe o suliţă. Exact când trenul intra în tunel, dintr-o dată, cele câteva becuri îngălbenite care luminau maţul lung de ciment – s-au stins. Trenul a tras două ţignale scurte, dar şi-a văzut de drum.<br /><br />Am realizat că era posibil să fi făcut eu boacăna. Cu nea Nicolae nu era de glumit. M-ar fi pomenit şi-n vremea de Apoi. La timpul ăla, nu văzusem eu decât vreo două filme poliţiste, dar ştiam despre amprente... Pe întuneric, am şters mânerul fierotaniei, am aşezat-o la locul ei şi am ţâşnit spre casă, unde am raportat că totul este în regulă, misiunea a fost îndeplinită.<br /><br />Restul serii nu mi-l mai amintesc. Probabil m-a învins somnul şi m-au aşezat în pat. Dar îmi aduc aminte, câteva zile mai târziu, a trecut nea Nicolae pe la noi, în vizită.<br />- Titi, să vezi nebunie!... A doua zi după ce aţi venit voi, mă trezesc dimineaţa cu miliţienii la uşă! Că s-a întâmplat nenorocire mare şi dacă am fost sau am văzut pe cineva, noaptea, prin preajma tunelului. Eu zic nu, am stat în casă... Până la prânz, încep să apară securiştii. Aflu io până la urmă care-i treaba, cică sabotaj, au adus nu-ş ce experţi, de nu-ştiu-unde. Că află ei, până la urmă, cine a fost şi cum au făcut-o. Toată ziua au schimbat experţi. Au măsurat urmele de tălpi de pe jos, au ciocănit pereţii. Au tras poze şi au interogat toţi vecinii. Tâmpiţii au adus chiar şi câini. Bine că nu mi-au zis nimic de grătarul ăla. Apoi, brusc, dispar toţi, fără să mai zică nimic... Aseară, trece Mitică, miliţianul nostru. Era turtă. M-a pus să jur că nu povestesc la nimeni ce-o să-mi arate. Că e ultra-secret, numai ăia „de sus” au văzut poza asta... Apoi scoate din buzunar şi-mi arată fotografia, în care se vedea, sus pe tavan, pe unde trecea firul, cum atârnă ştecherul scos din tripla lui. Asta era poza...<br /><br />Tata a explodat şi a râs cinci minute ţinându-se de burtă. Râdeau amândoi şi se ţineau de burţi şi se mai opreau câte o clipă ca să ia o gură de şpriţ. Eu mi-am amintit de suliţa mea şi am tăcut mâlc.<br /><br />Nea Nicolae a fost arestat pentru că i-a făcut pe comunişti idioţi, într-o piaţă. N-a stat mult, că a venit revoluţia. Săptămâna trecută, după ce mi-am amintit întâmplarea asta, am fost până la el acasă. Abia mi-am amintit drumul. Acum e mai luminat, sunt două magazine pe strada lui – şi trei taverne. Dar e tot noroi.<br />Nea Nicolae e acum bătrân şi uscat. Bea mult. Tanti Elena a murit. Fata i-a plecat din ţară... Şi-a adus aminte de treaba asta cu tunelul şi cercetările. Mi-a zis că nu ştie sigur ce au făcut cu firul, probabil că l-au zidit pe-acolo, să nu se ajungă uşor la el. Şi că a rămas zidit, de atunci, de douăzeci de ani. Becurile nu au rezistat nici pe departe atâta timp. Nimeni n-a mai venit să le schimbe, să repare firul. Tunelul e acum tot timpul în întuneric.<br /><br />Bătrânul are ochii tulburi şi zice că pe vremea aia te săltau pentru un bec. Sabotaj. Dar acum nu-i pasă nimănui şi toţi îşi bat joc şi fură. Cum e mai bine?, mă întreabă. Eu ştiu, dar tac. Nea Nicolae n-a mai făcut nici un grătar acolo.<div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-8798825888695052954?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-4748006732182154685.post-11672712311717194152009-04-30T07:54:00.009+03:002009-12-07T23:46:36.901+02:00<a href="http://4.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SgvA4tQw83I/AAAAAAAAAAw/yzlqeoVtm_8/s1600-h/6d3f.jpg"><img style="float:left; margin:0 10px 10px 0;cursor:pointer; cursor:hand;width: 306px; height: 320px;" src="http://4.bp.blogspot.com/_HSKLhTYSYRA/SgvA4tQw83I/AAAAAAAAAAw/yzlqeoVtm_8/s320/6d3f.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5335570264005604210" /></a><br /><div align="justify">Acum câţiva ani, îmi făcusem un obicei: când eram mahmur, scriam. Simţeam că e un timp pierdut, inutil pentru majoritatea lucrurilor şi, în aceeaşi măsură, timpul potrivit pentru a-mi nota ceea ce trăisem ori simţisem în trecuta seară, aşa cum e un timp potrivit pentru a-ţi aminti un vis, înainte de a-l pierde definitiv în uitarea treziei.</div><div align="justify"></div><div align="justify">Apoi am tăcut, mult timp. O să povestesc uneori şi despre mine, atunci când <em>daimonul</em> o să-mi lase timp, între respiraţii. Iar <em>azi</em>, azi m-am trezit întrebându-mă dacă mai ştiu să mai aşez un cuvânt după altul. Mă întreb dacă lumea a rămas aceeaşi. Ştiu, veţi zâmbi, unii veţi spune că lumea nu se schimbă niciodată, sau poate veţi spune că lumea se schimbă în fiecare clipă. Dar asta, pe mine nu mă interesează cu adevărat. Cei atenţi ştiu la ce m-am gândit şi lor nu e nevoie să le explic de ce <em>suntem un vis de noapte, zvelt, cu-o mie de picioare alergând oriunde</em>.</div><div align="justify"></div><div align="justify">Azi, când m-am trezit, ştiam că trebuie să scriu despre cicatrici. Balzac le numea iluzii pierdute. Doinaş a scris cele mai frumoase rânduri atunci când s-a gândit la jucătorul de şah, poate vă amintiţi. Ce rost mai are să dau nume? Toată literatura se scrie pe cicatrici. Singura diferenţă e felul lor: închise, ori nu. La rândul meu, le-am zis în fel şi chip. Ele sunt semnul ce rămâne după gol. Când zic asta, mă gândesc la o lipsă. Ştim, cuvintele sunt semne, iar primul semn inventat a fost cuvântul <em>durere</em>. Cineva şi-a copiat semnul din carne şi a zis: de azi înainte, amintirea durerii poartă acest semn. Apoi un altul a încercat să copieze semnul de pe un atriu sau ventricul şi s-au încurcat limbile.</div><div align="justify"></div><div align="justify">Există un singur fel de poveşti: cele care merită spuse; şi un singur fel de scriitori: cei care ştiu să le povestească. Mi-am propus să strâng o mie de poveşti. Apoi am realizat că ele erau cele care mă strângeau pe mine. M-au străbătut şi m-au încercat, m-au atins cu degete aspre, ori mi-au scăpat printre cuvinte. Eu eram sigur pe mine, până în ziua în care m-am visat orgă de vânt. Fiecare clapă cu un regret, iar atunci când vântul le atinge, orga răspunde. Altfel, pianistul a plecat de mult din el însuşi, nu ştie când. Poate n-a fost loc acolo şi pentru el şi pentru poveşti.</div><div align="justify"></div><div align="justify">La 18 ani, un prieten a oftat: <em>nimeni nu-şi mai scrie în ziua de azi</em>! Următoarea zi, i-am trimis o scrisoare. Am început spunându-i că cel mai rău este că nimeni nu-şi mai scrie în ziua de mâine. Câtă dreptate am avut...</div><div align="justify">Am tăcut atât de mult în ultima vreme, pentru că am încercat să ascult cu atenţie cicatricea supremă. Am atins-o pentru o clipă, după aceea am zâmbit: un cântec de leagăn nu trebuie să fie sumbru. M-am întors apoi, pe urmele propriilor gânduri, pe firul Ariadnei, din singurul loc unde există răspunsuri. Cum să nu râzi? Bătrânul Shakespeare, pus pe şotii, îmi făcuse cu ochiul, trăgând din pipa în care ardea un bumb de cannabis:</div><div align="justify"><em>But Death once dead, there’s no more dying then</em>... </div><a href="http://www.youtube.com/watch?v=TgDeEKDHrEw"></a><div class="blogger-post-footer"><img width='1' height='1' src='https://blogger.googleusercontent.com/tracker/4748006732182154685-1167271231171719415?l=omulnicaieri.blogspot.com' alt='' /></div>Omul Nicăierihttp://www.blogger.com/profile/17318343120910720961noreply@blogger.com0