Noaptea profesorului Erua

Într-una din nopţile friguroase ale lui octombrie, în faţa porţii roase de rugină se opri o umbră, prelungită de becul chior şi galben al stâlpului din colţ. O mână străvezie împinse poarta cu familiaritatea unui stăpân, apoi umbra păşi fără grabă spre intrarea principală, de altfel singura pată deschisă la culoare din întreaga faţadă acoperită cu iederă a casei.

Se putea observa că nimeni nu mai încercase să desprindă încăpăţânata plantă de multă vreme, căci tulpinile sale ajunseseră în numeroase locuri mai groase decât braţul. Din interiorul casei lumina tâşnea prin câteva crăpături, dar nici un sunet nu întrerupea liniştea absolută a curţii. Umbra se opri câteva clipe în faţa uşii, ca şi când ar fi încercat să ghicească unde s-ar putea ascunde soneria sub toată acea mantie de iederă, iar după alte câteva momente ciocăni atent în lemnul verzui.

Liniştea se păstră preţ de câteva respiraţii, apoi se auzi sunetul unor papuci târşâiţi pe podele şi, într-un final, încuietoarea se roti. Bătrânul cu ochelari rotunzi care deschise uşa era profesorul Nail Erua, mai puţin cunoscut pentru cărţile publicate, cât pentru spiritul său, care animase atâţia zeci de ani liceul fruntaş al oraşului. Purta un halat albastru al cărui cordon decolorat atârna până aproape de podea, iar mâna dreaptă îi ţinea întredeschisă cartea a cărei lectură tocmai o întrerupsese.

Străina salută. Vocea avea un timbru metalic, iar profesorul îşi analiză câteva secunde memoria pentru a încerca să-şi amintească unde mai auzise accentul acela. Dar renunţă în curând, realizând că încă nu răspunsese salutului şi se simţi dator să o invite pe străină măcar în holul locuinţei.

- Poftiţi, iertaţi-mi manierele, cred că jumătate din gânduri încă îmi sunt captive între paginile cărţii... spuse el cu un zâmbet cald, însoţindu-şi vorbele cu o ocheadă spre copertele groase. Străina zâmbi şi ea, urmărindu-i privirea, apoi rosti scurt:
- Aveţi o poveste care cred că m-ar interesa mult mai mult.

În alte condiţii, profesorul ar fi fost mai glumeţ şi ar fi tratat-o pe tânără ca pe oricare alta, dar ceva în atitudinea ei impunea un respect straniu. Începuse ploaia.

- Spui că trebuie să vorbim despre moarte? Ce subiect interesant pentru o asemenea noapte!... exclamă bătrânul.

Se auziră câteva tunete puternice apoi lumina se stinse în toată casa. Un pic încurcat, bătrânul se scuză, explicând că se mai întâmplă să se ia curentul atunci când plouă. În timp ce picăturile răpăiau liniştitor pe tabla pervazului, profesorul se ridică şi înteţi focul în sobă. Lăsă uşa ei deschisă, pentru ca flăcările să lumineze mai bine camera. Aprinse şi câteva lumânări. Pereţii camerei pâlpâiau portocaliu şi o făceau să pară mult mai veche acum, aproape medievală, ca o imagine ireală desprinsă dintr-un roman gotic.
Teancuri de cărţi se înălţau de jur împrejurul pereţilor, pe aproape fiecare piesă de mobilier. Mirosea a hârtie şi a mosc. Ochii străinei scânteiau acum mai puternic, iar profesorului i se păru că vede o a doua luminiţă în adâncul lor, pe lângă cea a lumânării. O lumină tulburătoare.

- Mă tem că nu am foarte multe în frigider, spuse profesorul Erua. Dar vă pot garanta că nu veţi regreta un pahar cu vin.

Aduse două pahare şi turnă în ele. În lumina difuză, vinul părea negru.

- Când eram copil, am avut un vis straniu despre moarte, începu bătrânul.

- Mi-ar plăcea foarte mult să mi-l povestiţi, zise străina şi îl fixă cu sprâncenele puţin ridicate.

- Mult timp m-am întrebat ce era cu visul acela. Pentru o vârstă atât de fragedă, mi s-a părut mereu un vis improbabil. Am visat că sunt într-un alt corp, într-o altă viaţă. Poate chiar cea de dinaintea acesteia. Muream. S-a întâmplat destul de repede, m-am asfixiat în timp ce eram cutremurat de valuri repetate de frică, scârbă şi exaltare... Ştiam că frica o sã fie acolo. Cel puţin în primele momente, acelea în care realizezi că, de data asta, chiar ţi se întâmplă ţie, chiar tu eşti cel care moare... şi nu e absolut nimic pe lume care poate schimba asta. O revoltă mi-a cuprins întregul corp şi un fior şi mai crâncen mi-a cuprins mintea, cu furie... Apoi a venit un soi de împăcare. Acut conştient că mai ai doar câteva clipe în corpul tău, nu îţi mai permiţi să pierzi nici măcar una... Atât de puţin timp şi atât de multe întrebări. Toată viaţa am afirmat, cu vanitate şi emfază, că singura curiozitate pe care o mai am e moartea. Dar, puşi în faţa ei, toţi suntem începători şi timoraţi. Îmi amintesc câteva întrebări care mi-au trecut fulgerător prin cap, poate în mai puţin de o secundã. Întrebări despre viaţă, despre ceea ce las în urmă şi despre poarta spre care mă îndrept. Îmi amintesc întrebările, dar am uitat răspunsurile. Poate nici nu a fost timp pentru răspunsuri, sau poate acestea au venit odată cu întrebările... Scârba şi exaltarea sunt, într-o oarecare măsură, legate. Am avut timp, în anii pe care i-am trăit, să mă frământ şi să mă scârbesc de un univers (exterior, cât şi interior) pe care l-am simţit atât perfect, cât nedrept şi chinuitor. Mă tot gândeam că trebuie să existe soluţii în faţa disperării şi a morţii. Că Arhitectul putea imagina ceva care să conţină mai puţină agonie decât această experienţă... De aici a venit valul de scârbă şi frustrare, care apoi s-a topit ca un pachet de unt aruncat în soare. Simţeam adrenalina - multă adrenalină!; şi mie mi-au plăcut întotdeauna drogurile...

Arătă spre paharul cu vin, spre ţigara pe care tocmai o aprinsese şi spre pipa lungă în care, dacă cineva ar fi mirosit-o, ar fi descoperit un miros puternic de opiu. Apoi continuă.

- M-am gândit mult la visul ăsta. Am încercat să mi-l explic. Am încercat să-l înţeleg şi mai ales să înţeleg de ce, mulţi ani după aceea, mi se părea mai real decât viaţa pe care o trăiam. Poate că suntem atât de drogaţi în momentul morţii, încât nici nu-i de mirare că putem retrăi o viaţă în câteva clipe... Şi apoi, lucrurile astea finale şi ireversibile, au marea calitate de a-ţi face mintea să se concentreze într-un fel minunat. Mă aşteptam la o călătorie deşi, sincer, aş fi preferat un somn profund de câteva veacuri. Un somn dulce, după toată mizeria vieţii, o uitare binecuvântată pentru eul meu uzat şi obosit, rănit dar invincibil.

- Şi apoi?

- Nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat după aceea. Nu ştiu cât timp, ori dacă pot măsura în timp acele experienţe. Îmi amintesc în schimb o senzaţie uluitoare de înţelegere a universului şi a oamenilor, o senzaţie de luciditate extremă. Puneam întrebări şi-mi veneau răspunsuri: clare, întregi. Perfecte... La un moment dat, am avut de făcut o alegere: să plec ori să mă întorc într-o altă viaţă. N-am fost forţat, n-am fost trimis, am ales singur să mă întorc. În măsura în care un spirit poate să râdă, am făcut-o. Viaţa e frumoasă şi am ales să mă întorc chiar dacă nu puteam şti ce urma să mă aştepte în următoarea.

Deşi părea un pic absentă, ca şi cum gândurile i-ar fi fost şi-n altă parte, femeia asculta cu atenţie. Mâinile sale, cu degete subţiri, mângâiau încet stofa deasupra genunchilor, iar dacă cineva ar fi privit mai de aproape, ar fi găsit atâta tandreţe în acea mişcare, cât în cea a mamei care mângâie fruntea copilului, şi atâta tristeţe cât are mâna soldatului ce închide ochii unui camarad căzut. Profesorul continuă:

- Încă nenăscut, am încercat să-mi folosesc întreaga mea putere pentru a-mi aminti în noua viaţă: despre cum e dincolo, despre celelalte vieţi... poate şi câteva răspunsuri. Am repetat continuu: „Să îţi aduci aminte! Să îţi aduci aminte! Să îţi aduci aminte!", ritualic, ca o mantră... Visul era cel care îmi aducea aminte toate astea...

- Eşti norocos, rupse străina tăcerea, după o pauză scurtă. Puţini muritori reuşesc ceea ce tu ai făcut. Înseamnă că eu n-o să mai am nici o surpriză.

La fiecare pauză a respiraţiei, se auzea sunetul acela vag metalic. Paloarea i se accentuase, avea o nuanţă lunară şi părul ei negru strălucea în luminile jucăuşe ca firele de aur pe fundul unui pârâu. Îl privi adânc în ochi şi bătrânul înţelese. Îşi coborî ochelarii şi, trecându-şi mâna prin părul cărunt, rosti:

- Sunt gata. Te aştept de mult.

Apoi urmă sunetul acela şi ultima vibraţie a corpului se risipi în eter. Pe măsură ce ochii îi coborau mai adânc în ochi, Nail Erua îşi aminti de accentul metalic. Dacă ar mai fi putut, ar fi zâmbit.