Viaţa: cine e la cârmă?

(Rândurile acestea vin ca o continuare a comentariilor de la entry-ul anterior şi nu au nici o pretenţie de a oferi răspunsuri, singura lor menire fiind o egoistă şi hedonistă joacă spre perfecţionarea întrebărilor.)

Hai să vorbim despre fricile noastre. Despre planurile noastre. Hai să vorbim despre limite sociale şi biologice. Ne vom apropia, câte puţin, de ceea ce este imprevizibil, de ceea ce este incognoscibil... şi vom presăra pe alocuri câteva frunze de eşec...

Dincolo de orice credem că putem controla, există o forţă inimaginabilă. E revelaţia oricărei fiinţe, în faţa ideii că un nimic atât de complex, nu poate fi un... nimic. În „lanţul” nostru ADN, în atât de previzibilele şi imitativele manifestări ale Divinilor Păduchi ce suntem, există o forţă grotescă şi în acelaşi timp sublimă. Este limita de care se izbeşte natura noastră umană, dincolo de care nu există decât un singur stăpân: predestinarea.

„Some people are BORN great. Some ACHIEVE greatness, and some have greatness THRUST upon them...” spune înţelepciunea shakespeariană. Iată că nu e un singur fel în care te poţi număra printre pământenii cu aripi, la fel cum nu e există un singur fel de rătăcire.

Acum aproape 2000 de ani, un alt geniu al omenirii, cel de la care s-a tras apoi numele tuturor celor care au condus uluitorul imperiu roman (pentru ca abia acum, după atâta amar de vreme, să-l moştenesc şi eu) - Cezarul ajunge la marginea Rubiconului. E interesant să citeşti ce a supravieţuit din perioada aceea, ca să înţelegi mai bine felul în care anticii acceptau inevitabilitatea unor momentelor de ruptură, născute în magma pământeană din cataclisme celeste, între enormele presiuni ale plăcilor tectonice universale, acolo unde ecourile pe care le provoacă „Destinul”, se întâlnesc cu imprevizibila „voinţă a Zeilor”, acolo unde omul rareori are un cuvânt de spus, iar planurile sale de a-şi construi viaţa într-un anume fel eşuează la fel ca iniţiativa Meşterului Manole, uneori fără ca jertfa supremă să facă o diferenţă.

Există în viziunea anticilor această acceptare a drumului pe care nu l-ai ales, nu l-ai prevăzut, dar pe care soarta ţi l-a scos înainte. Poate că este singurul fel de a scrie istorie. Singurul fel de a birui în faţa celor mai mari frici şi, până la urmă, singurul fel de a putea să zâmbeşti în faţa Morţii. Aici voiam să ajung: trebuie să înţelegem deplin acel „Iacta alea est”...

Scrie Suetoniu:
„Cum stătea la îndoială, el văzu un semn. Dintr-odată i-a apărut o figură de statură foarte mare şi puternică stând aşezată şi jucându-se pe o trestie; şi după ce se apropiaseră de el nu numai ciobanii ci şi mulţi dintre soldaţi, care îşi abandonaseră posturile, printre ei fiind şi trâmbiţaşi, apariţia îi smulse unuia dintre ei trâmbiţa, se repezi în râu şi cântând o melodie războinică se îndreptă spre malul opus. Atunci Cezar exclamă: „Să urmăm calea pe care ne-o arată zeii şi spre care ne împing acţiunile nedrepte ale duşmanilor noştri. Zarul este aruncat”...”

Putem susţine că ceea ce noi SUNTEM la un moment dat, ne construieşte viaţa şi ne dă direcţie? Asta e una dintre ideile care fac logică decât parcurse în sens invers, de la efect, prin cauzele şi efectele secundare, spre cauza primă. Nu neg această teorie a propriei modelări, pentru că nu-i pot nega potenţialul motivaţional, dar nu-i accept integralitatea consecinţelor pe care le propune. Cred că factorii externi ne influenţează viaţa mult mai mult decât această străduinţă a noastră, care poate fi fructuoasă într-o anumită măsură, dar la fel de bine poate fi zadarnică.

Suntem atât de des puşi în faţa situaţiilor neprevăzute. Luăm ştiinţă că universuri întregi s-au destrămat, fără ca noi să fi bănuit ceva... şi dansăm cu toţii după ritmurile poftei zeilor, cu toţii sclavi ai libertăţii noastre. Pofta zeilor...

Nu-mi pasă cum o numesc, la fel cum nu-mi pasă ce nume îi puneţi voi. Unii vă veţi gândi la Dumnezeul unic, alţii la reguli stricte, matematice, dar prea complexe pentru a fi descifrate. Unii vă veţi gândi la un Univers care posedă o conştiinţă, în timp ce alţii vor considera că nici măcar nu se merită străduinţa de a formula o singură întrebare filozofică.

(Realizez acum că mă îndrept inevitabil spre religie, dar vreau să amân pentru încă un moment această direcţie. Pe moment, fac o singură observaţie: să fim atenţi întotdeauna ca „zeii”, din posesori ai unor atribute, să nu devină proprietarii lor. Căci atunci, în gura oricui se revendică un reprezentant al sacrului, dreptatea şi pedeapsa îndreptăţită pot ascunde orice fel de crime.)

Oare ce putem să ACCEPTĂM, cu adevărat?!

Asta a fost, în practică, limita pe care au atins-o toţi cei care mi-au stat aproape, fără să reuşească să o soluţioneze la un nivel al provocării productive - şi care să-mi asigure, în acelaşi timp, măcar o măsură infimă a liniştii. La asta m-am gândit, atunci când am scris „Cupe cu otravă, hectare de vis”...

Am câteva certitudini supreme (chiar dacă atributul pare ridicol în acest –propriu - context): că unica mea responsabilitate nu mă priveşte pe mine, ci pe toţi ceilalţi, cu excepţia mea! Eu, pe mine, nu mă pot ajuta. N-am fost „proiectat” în acest fel. Menirea mea este să exist ÎNTRU alţii (vezi Noica). Iar alţii, atunci când întunericul pare indestructibil, nu pot face, lângă groapa mea, decât să-mi aprindă o lumânare: ca să-mi lumineze pentru o clipă Visul.

Există o inevitabilă limită a omenescului... şi, odată cu fiecare limită, se naşte un vis: al depăşirii ei.
„Privind înăuntrul său, omul descoperă pe zeu”, se zice că ar fi rostit Socrate. Ion Banu pune aici o întrebare esenţială pentru înţelegerea acestei viziuni: dacă această calitate specifică de om, este amplificată la proporţii cosmico-divine, acest lucru se întâmplă ÎN CINSTEA ori ÎN CIUDA zeiescului?”... Îmi place să cred că Socrate a formulat accest gând tocmai după acceptarea ambelor variante, ca părţi fundamentale ale fiinţei. Spiritul poate fi, desigur, infinit (mă refer la atot-cuprindere) şi, dacă nu acceptaţi ideea „spiritului”, îl puteţi înlocui cu „imaginaţia”... dar ce putem face în faţa condiţiei nostre de construct imperfect şi perisabil?

Iată limitele sociale şi biologice pe care le-am pomenit la început. Trupului, cu inevitabila lui degradare, ce-i poţi cere mai mult decât ţi s-a permis din start să-i ceri? Raţiunii, cu aceşti obosiţi servitori ce-i sunt cuvintele, cu precara ei logică, guvernată dintotdeauna de aceleaşi mistere, atât de oarbă în faţa semnelor sufletului, atât de surdă lângă calea inimii, ei cum să nu-i recunoşti păcatul?... Poate de aici pleacă şi acceptarea predestinării ce mă guvernează.

Să ne întoarcem pentru încă o clipă la vechii greci, care s-au jucat acum atâtea mii de ani cu noţiuni de care azi puţini mai sunt interesaţi, deşi tocmai această evoluţie a noastră ar trebui să le dea atenţia cuvenită. Îmi amintesc cuvintele lui Pindar, în Nemeeana: „Există spiţa oamenilor, există spiţa zeilor. […] Între unii şi alţii este mare distanţă în privinţa puterii de care dispunem. Omenirea este Nimicnicia, pe când cerul de aramă, reşedinţă a zeilor, rămâne imuabil. Avem totuşi un punct de atingere cu nemuritorii, prin măreţia spiritului, […] deşi ignorăm drumul pe care ni l-a trasat destinul”...

Poetul adresează Omului îndemnuri fundamentale, să „vrea”, să „tindă” departe, să „lupte” cât mai aproape de limita puterilor sale dar, în acelaşi timp, lansează înfricoşătorul avertisment de a nu depăşi „Măsura”: condiţia sa umană!.... Am ajuns la miezul problemei.

Tocmai în proximitatea acestei linii de demarcaţie apar cele mai discutabile ambiţii ale noastre. Aici se naşte arta, aici ne luptăm cu morile de vânt, fără să ştim dacă ne-am oprit prea devreme sau prea târziu. Aici vom câştiga ori vom pierde lupta cu noi înşine, între autosuficienţă şi hýbris, ambele având pedepsele cuvenite.

Găsesc frumuseţea vieţii în imprevizibilul şi în diversitatea ei - şi supremul ei geniu în perfecţiunea sistemului ce cuprinde toate imperfecţiunile. Pus în faţa unei sorţi care te poate anihila într-o secundă, la fel de rapid cum te poate face stăpânul lumii, oare mai putem spune că o controlăm? Ba mai mult, că ne-o construim noi înşine (ceea ce ar implica o înţelegere perfectă şi un control integral a(l) relaţiilor cauză-efect)?... Nu văd cum. Pe de altă parte, dacă ajungem în cealaltă extremă, la fatalism, ne pierdem orice fel de motivaţie pentru a ne ajuta pe noi înşine sau pe oricine altcineva.

Zoo politikon se desăvârşeşte între extreme: cea a umilinţei (acceptării) şi cea a sfidării. Aici s-au pierdut atâtea minţi luminate, aici au naufragiat toate insatisfacţiile, toată furia şi toate blasfemiile mileniilor: în acceptarea acestei calităţi a noastre, Creatori Secundari, în care s-au acumulat un infinit de frustrări şi de revolte faţă de limite.

Pentru mine, depăşirea limitelor e doar un exemplu de cuvinte goale, dar acestea sunt tocmai acele cuvinte suficient de puternice încât să poţi construi în jurul lor o viaţă, pe deplin conştient că TOCMAI ASTA e cea mai mare păcăleală a Bufonului... Ratarea mea vine tocmai din această cursă pe care nu o pot abandona şi pe care nici nu încerc să o câştig. Tocmai pentru că totul şi nimic nu contează.

Am scris, la un moment dat că „mă împart tuturor, cu o nepăsare supremă”. Noica vine şi-mi trage un mare capac, să-mi sară basca: „Fiinţa se manifestă peste tot în ceea ce se distribuie fără să se împartă.”... Tac... şi învăţ.

Amintirile triste n-ar trebui aduse în memorie decât atunci când servesc unui scop superior. Dar atunci când vine vorba de propria viaţă, devenim atât de slabi şi cei mai mulţi dintre noi sfârşim prin a ne bate joc de Cadoul suprem, de unicul lucru pe care, mai presus de orice, l-am primit fără să-l merităm... Scădem valoarea vieţii şi ignorăm de-a dreptul moartea, până când ne apare înainte. Astea sunt ironii universale, la fel de superficiale ca cercurile vicioase în care un lucru devine atât efect, cât şi cauză.

Suntem, în felul nostru limitat, mici creatori - dar trăim în umbra unui orgoliu, decăzut de la exemplul cosmogonic, singurul perfect, tocmai prin aceea că nu-şi revendică nici un drept şi nici o autoritate!

Este obligatoriu să depăşim momentul religios al oricărei demonstraţii de credinţă şi al oricărui „drept” de a vorbi în numele Sacrului. Sunt convins că, odată cu celelalte umbre ale calităţilor divine, avem în noi înşine o umbră a balanţei divine. Aşteptând-o (încrezători sau resemnaţi) pe cea divină, uităm că ne suntem datori nouă înşine să ne cântărim gândul şi fapta. E timpul să mutăm biserica în noi înşine...

Sunt deja prea multe „porunci” pe lumea asta. Poate că una singură ar face mai mult sens: „urmează-ţi visul, fără să răneşti pe nimeni în drumul tău”... Cel mai mare defect al oricărei instituţii care-şi declamă drepturi şi învestiri divine (da, vorbesc despre toate bisericile) este că supravieţuiesc dintr-o dogmă inadecvată prezentului.

Să nu ne păcălim: este cea mai mare criză pe care omenirea o ignoră încă. Inadecvarea comunicării şi a înţelegerii nu este o scuză potrivită în această eră a informaţiei şi majoritatea vinei o poartă acei „lideri” care blochează accesul celorlalţi spre o reală înţelegere a propriei naturi umane... Poate că bisericile n-au apucat încă să aprofundeze acel principiu al lui Léon Bloy, practicat de „şcoala” de la Păltiniş a lui Noica: ”Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”... E timpul unei religii care să-şi asculte credincioşii, în loc să le poruncească.

Adevăraţii profeţi ai omenirii nu sunt de găsit în biserici, tocmai pentru că astfel de spirite îşi construiesc întotdeauna propria lor catedrală, aşa cum îşi cară propria cruce. Adevăraţii profeţi au fost întotdeauna artiştii, creatorii. Tocmai cei care pun cele mai incomode întrebări: ei sunt cei care aduc, cu fiecare răsărit, fragmente din visul viitorului în prezent.