Părerea mea despre România

E ora pastilei amare. Internetul a devenit principalul mediu de extindere şi promovare a prostiei şi mediocrităţii. Informaţia, reala informaţie, abia dacă îşi mai face loc printre restul gunoaielor. Avem tone de prOn. Avem tone de sclipici, poze şi versuri penibile. Avem tone de reclame, tone de văietături, giga-tone de rahat în bloguri. Miliarde de pagini pline cu nimicuri-neinteresante-neincitante. Se dezbat „probleme”, se împart păreri, cu imbecila încredere în propria opinie a prostului care nu realizează cât este de prost. Femeiuşti care se plâng despre falsele frumuseţuri, despre cât de nedreaptă e viaţa, despre îmbătrânire, despre decepţii, dar n-ar şti ce e aia o femeie nici dacă le-ai înscrie la cursuri speciale. Bărbăţei care epatează în sensibilităţi execrabile sau explodează-n orgolii şi talente, dar n-ar şti ce e aia coloană vertebrală nici dacă le-ai înlocui-o cu titaniu.

E ora pastilei amare. Oamenii maturi nu mai citesc nimic pentru că nu au timp, sau nu mai au nevoie (!?!), iar dacă privesc spre generaţiile mai... proaspete, abia îmi pot stăpâni comentariile. Generaţii de pierduţi ai distracţiilor diluate, generaţii dependente de televizoare, calculatoare şi maşini. Generaţii de reduşi mintali al căror gust muzical se reduce la manele, generaţii cărora arta le provoacă scârbă şi comentarii penibile. Generaţii fără pic de cultură, în nici un domeniu, ce să mai vorbim de enciclopedism. Nu mai citim nimic pentru că nu se promovează cultura, nu mai citim nimic pentru că... nu sunt cărţile pe gustul nostru. Generaţii care au impresia că nu au nevoie să asculte de profesori, pentru că ei ştiu mai bine, în imbecila lor sub-mediocritate, lângă generaţii de profesori dezinteresaţi şi apatici, fără flacără, fără puterea de a inspira, de a fi exemple pentru elevi.

E ora pastilei amare. La televizor ni se vinde circ, ni se vând telenovele, ni se bagă pe gât ore întregi cu discuţii despre lenjeria intimă a vedetelor. Cu interminabile discuţii despre fotbal, de parcă privind emisiunile în care se dezbate dacă a fost sau nu ofsaid, ne apare o pâine pe masă, sau devenim măcar un pic mai deştepţi. Normal că nu citim, doar e o armată de non-valori, acolo, pe sticlă. Se fură ca-n codru în ţara asta, se fac miliarde, în euro - şi tot ce primim drept răspuns, sunt chipurile de lichele ale foştilor comunişti, tot în politică, tot agramaţi. Dacă stai să te gândeşti cum de-şi permit sute de idioţi să apară anual la televizor şi să vorbească imbecilităţi fără ca oamenii să se sesizeze, îţi dai seama de IQ-ul populaţiei. Pentru că, dacă ar fi suficient de inteligenţi ca să priceapă ce se întâmplă cu ei şi cu ţara asta, mâine la prima oră ar fi toţi în stradă. Şi următoarea lună, şi următoarea, până termină de alungat javrele şi până găsesc pe cineva care să merite să ne reprezinte şi să ne conducă.

E ora pastilei amare. Poliţia a devenit unul dintre cele mai costisitoare şi inutile aparate din ţara asta. Pentru cazurile mari nu se bagă, pentru că-i... periculos. Pentru cazurile cu adevărat mari, nu se bagă, pentru că... sunt şefii lor acolo. Întreaga poliţie română se ţine de găinării - şi parcă doza de penibil a cuvântului tot nu este suficientă. Fie că-i vorba de furturi sau de droguri, de circulaţie ori de ordinea publică, e o mare găinărie de la început la sfârşit. Dacă ţi se fură ceva, eşti întâmpinat cu un ridicat din umeri şi eşti trimis acasă în aşteptarea unui telefon cu veşti, care nu mai vine niciodată. În schimb, o armată de jandarmi plătiţi pe banii noşti patrulează fiecare străduţă, fiecare dună a plajelor, de nu mai poţi să stai liniştit nicăieri, nu mai poţi să faci un foc pe malul mării, nu mai poţi să te simţi liber cu femeia, lângă valuri. O tonă de stres, o tonă de control... dar nu pot rezolva majoritatea infracţiunilor din poală. Măcar atunci când nu erau ei acolo - nu ne simţeam supravegheaţi... la un pas de orwellianul „1984”.

Dacă vine vorba de droguri, avem 24.000 de consumatori de heroină în bucureşti, dar secţia anti-drog cheltuiește sume uluitoare pentru a urmări şi băga în puşcării tineri cu câte 2-3 grame de iarbă în buzunare, în timp ce kilogramele de heroină trec nestingherite. Gardienii noştri publici se scarpină în umflătura dorsală, ziua şi noaptea, tot pe banii noştri, gata oricând să scrie amenzi de milioane pentru că ai călcat din greşeală pe un colţ de iarbă. Dar n-am văzut încă pe gardienii noştri să vină şi să le zică ceva ţiga... pardon, rromilor noştri, când urlă noaptea pe străzi, când dau manelele prea tare, când iau banii copiilor din buzunare, în centrul oraşului, sau când bat pe cineva în văzul lumii. Nu, atunci gardienii nu se bagă. Stau şi privesc cum tu şi prietena ta luaţi bătaie... Poliţia rutieră, cu pândele lor... mă umple de scârbă. Dacă eşti un oarecare şi mergi cu 60 în zonă de 50, sare amenda în portofel. Dar dacă eşti cineva, iei jeep-ul lu' tata şi mergi cu 200. Poţi să faci liniuţe, poţi să faci accidente grave, poţi să conduci ca bezmeticul beat mort, dar nu vei păţi nimic, pentru că şeful a primit un telefon.

E ora pastilei amare. Avem o ţară frumoasă, dar o strică oamenii. Sunt mândru că m-am născut aici, dar nu sunt mândru că trăiesc aici. Mi-ar plăcea să spun asta. Mi-ar plăcea să spun că nu vreau să plec de aici. Din păcate, vreau să fug! În momentul în care ajungi să te simţi oprimat de însuşi sistemul care ar trebui să-ţi garanteze liniştea şi libertatea, în momentul în care o ţară nu-ţi oferă nici un fel de ajutor, e timpul s-o părăseşti, ca pe oricare altă corabie îngăurită. E timpul măsurilor drastice. E timpul lui Noe şi al unui potop, dacă nu vrem să murim sufocaţi cu mizerii.

E ora pastilei amare. O ţară în care mă simt lângă poliţie ca lângă mineri, o ţară condusă de un amestec de comunişti şi alcoolici, hoţi şi inculţi, o ţară în care au şanse mari să fie aleşi la viitoarele mandate nebunii sau ciobanii, o ţară în care sistemul de învăţământ e terci, o ţară în care judecătorii sunt prea laşi ca să condamne, cumpăraţi sau controlaţi politic, o ţară unde valorile nu mai înseamnă nimic, unde muzicieni sunt ţiganii, unde la expoziţii şi lansări de carte nu vezi nici 1% din populaţie, unde la teatru şi bibliotecă tinerii nu se duc decât de nevoie, sau forţaţi; ei bine, unei astfel de ţări nu-i prevăd un viitor aşa cum îl merită dacă nu se trezeşte rapid la realitate.